■ Grigore Vieru:,,Cinstirea limbii româneşti”

ÎN LIMBA TA

În aceeaşi limbă

Toată lumea plânge,

În aceeaşi limbă

Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi,

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

În limba ta

Ţi-e dor de mama,

Şi vinul e mai vin,

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta

Poţi râde singur,

Şi doar în limba ta

Te poţi opri din plâns,

Iar când nu poţi

Nici plânge şi nici râde,

Când nu poţi mângâia

Şi nici cânta,

Cu-al tău pământ,

Cu cerul tău în faţă,

Tu taci atuncea

Tot în limba ta.

DIN CERURI, DE-APROAPE

Mierea şi ghimpii

Pe frunte, ce dor,

Cinstirea limbii

În care ţi-e dor.

Pe-un picior de plai.

Din ceruri, de-aproape,

Din floarea de tei,

Adun sub pleoape

Cuvintele ei.

Pe-o gură de rai.

Iar două de-o samă.

Cuvinte-n amurg

(Iubită şi mamă)

Pe faţă îmi curg.

Mioriţă laie.

CHIAR DACĂ…

Chiar dacă

Limba ta ar fi

Dulce numai atât:

Cât o cămară cu mere domneşti

Înşirate pe jos…

Cum să-ţi laşi graiul

Pentru merele raiului,

Pentru stelele cerului?!

Chiar dacă

Maica ta ţi-ar fi

Alăptat inima

Cu numai căldura scurtă

A focului din vatră…

Cum să-ţi laşi mama

Pentru rugul

Cel mare şi veşnic

Al aştrilor?

Chiar dacă

Din cauza orbului sărman

Se lasă întunericul în jur…

Cum să şezi tolănit sus

Pe stele,

Cum să laşi singuri copiii să-noate

Prin nămeţii nopţii de jos?!

GRAIUL

Tu mă-ntrebi, copile,

Ce-i graiul, al lui muma,

Cu care intri-n casă

Ori vara pleci la buna.

Lemn dulce e! Lemn tare!

Din el vioara-i scoasă

Şi leagănul, şi pragul,

Şi grinzile de casă.

Păstrează-le pământul

Pe verbele-i de stele.

De-aceea cad eroii

Cu pieptul spart pe ele.

Şi aerul e-n ele!

De-aceea, până-asfinte,

Poetul stă cu gura

Lipită de cuvinte.

Şi pâinea, pâinea albă

Din lutul lui răsare,

De-aceea i se-nchin

Bătrânii ca la soare.

Putem întreg să-l punem

Pe muzică, ah, prunce,

Ori muzica pe dânsul,

Aşa-i de clar şi dulce!

ROUA DORULUI

Ce-i mai sfânt sub steaua milei?

Roza! Roza nouă-n care

O pasăre în zorii zilei

Ouă rouă şi dispare.

Ce-i mai mândru decât toate?

Codrul! Codrul vechi, cel care

Nu dă printre munţi din coate

Ca să pară el mai mare.

Ce-i mai bun, mai dulce-n lume?

Grâul! Grâul galben, care

Calcă pe strămoşi în hume

Şi ei strigă: „Nu ne doare!”

Ce e fără, fără seamăn?

Graiul! Graiul mamei, care

Îl adun şi iar îl seamăn

Pentru dor şi vindecare.

POEM

Să treci desculţ dimineaţa

Prin iarba verde de-acasă

Cu lanţul de rouă la glezne –

Iată ce este Patria!

Să-ţi treacă prin faţă izvoare

La chip şi la vorbă ca mama;

S-auzi cum sparg străbunii

Sub lut la copiii de-afară

Sâmburii dulci ai luminii;

Să muşti din întuneric ca din măr,

Desimea lui să nu te înspăimânte;

Să ai o femeie şi-n noaptea

Fără sfârşit a genelor ei

Să găseşti în zori încâlcită

O limpede privighetoare;

Să poţi să ai, dar să nu jindui

O pâine cât

Noaptea orbului de mare;

Să crezi ca piatra-n locul ce ţi-e dat

Ca ea să vieţuieşti, o, în cămaşa apei;

Să mori cu liniştea pe faţă

În lina ta lumină

Ori sub al spadei fulger –

Aceasta e Patria!

(Selecţie din volumul antologic GRIGORE VIERU, Rădăcina de foc. Poeme Confesiuni, Cuvânt înainte de Ioan Alexandru. Postfaţă de Victor Crăciun; Ediţie ilustrată de Sabin Bălaşa. Selecţie şi îngrijire de ediţie: Arcadie Donos, Bucureşti, UNIVERS, 1988).


%d blogeri au apreciat asta: