■ Grigore Vieru:,,Icoana mamei”

FĂPTURA MAMEI

Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti –

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti.

DE LEAGĂN

Pentru Călin

Hai, puiu, nani-na,

Că mama te-a legăna,

Că mama te-a legăna,

Pe obraji, pe geana sa;

Pe un spic frumos de grâu

Şi pe val adânc de râu,

Pe-amiros de măr, pe-o stea,

Pe-o crenguţă de ceasla;

Pe răsuflet cald de doină

Şi pe tremur lin de horă,

Pe ram verde de stejar,

Pe coamă de armăsar;

Pe doi faguri dulci, mustoşi,

Într-un clopot de strămoşi,

Pe-amintirea lui bunicu,

Pe nesomnu lui tăticu,

Pe un vers de Eminescu,

Pe pământu ce-l iubescu,

Să-l iubeşti şi tu aşa,

Hai, puiu, nani-na.

FORMULAR

-Numele şi prenumele?

-Eu.

-Anul de naştere?

-Cel mai tânăr an:

Când se iubeau

Părinţii mei.

-Originea?

-Ar şi samăn

Dealul acela din preajma codrilor.

Ştiu toate doinele.

-Profesiunea?

-Îmi iubesc plaiul.

-Părinţii?

-Am numai mamă.

-Numele mamei?

-Mama.

-Ocupaţia ei?

-Aşteaptă.

-Ai fost supus

judecăţii vreodată?

-Am stat nişte ani închis:

în sine.

-Rubedeni peste hotare ai?

-Da. Pe tata. Îngropat,

în pământ străin. Anul 1945.

CÂNTEC CU ACUL

…Iar noaptea

Mama lucra croitoreasă

Cosea cămăşi de pânză

Din cânepă scorţoasă.

Şi cântecul maşinii,

Sunând fără oprire,

Fu cântecul meu de leagăn

Şi cântecul de trezire.

Ţărani cu spice-n plete

Şi palmele crăpate

Veneau la noi spre ziuă

După cămăşi curate.

Şi înfăşurându-şi pieptul

În pânza răcoroasă,

Cu coasele pe umăr

Plecau direct la coasă.

Veneau femei duminica

La noi

După năframe

Tivite pe la margini

Cu lacrimile mamei.

Veneau copii cuminţi

După cămăşi de stele,

La guler înflorate

Cu lacrimile mele.

DUMINICA

La alba-ne căsuţă

Curată ca un ou

Eu aşteptam să vină

Duminica din nou.

Ca tu, măicuţă dragă,

Spinarea să-ţi dezdoi

Şi să mai stai acasă

Cu tine şi cu noi.

Să şezi în prag, şi lumea

Să te întrebe lin:

„Mai odihnim oleacă?”

„Oleacă, mulţumim.”

O cană tu cu apă

Să-mi spui ca să-ţi aduc,

Iar eu pân-la fântână

Cu cofa să mă duc.

S-anin cofiţa plină-n

Salcâm într-un cârlig

Şi să mă bucur tare

Că pot să o ridic.

Nu pot uita mireasma

De floare de salcâm –

Era un fel de lapte

Din parcă alt tărâm.

Un dulce zvon de clopot

Curgea pe-ntregul sat,

Putea fi-ntins ca mierea

Pe pâine şi mâncat.

Iar tu, lăsând departe

Şi munţi, şi greu, şi rău,

Gândeai la cele bune

Şi la copilul tău.

Era-n duminici altfel

Şi totul parcă nou

La alba-ne căsuţă

Curată ca un ou.

DE UNDE

De unde ştii, mamă,

Cum arătai tânără,

Când nu ţi-ai întipărit

Pe nici o poză chipul;

Că nu te-ai uitat

În oglindă nicicând;

Când apa

Peste care te aplecai

Era plină mereu de cămăşi;

Când a zilei oglindă

Zăcea bucăţi la pământ

Suna furtuna de foc

A războiului;

Când pe ochii copiilor tăi

Scrumul secetei se aşternuse,

Umbrele foamei;

Când geamul

La care-aşteptai

Era, mamă, cernit

De jalea ochilor tăi,

De singurătate.

TRANSPLANTARE

Trebuia să mi se pună în piept

altă inimă.

Altfel urma să pier.

Mi-a dat inima ei

mama.

Dar tot mă mai doare.

Mai ales, când arde pământul

De sete de ploaie.

Mai ales, când nu se întoarce

Tata

De la războaie.

Mai ales, când trec prin

străini

şi nu scriu cu lunile acasă.

mai ales, în amurg,

când soarele

după dealuri se lasă.

Mă doare.

Asemenea dureri

N-am avut niciodată

şi nici asemeni

răbdare.

BUZELE MAMEI

Iar buzele tale sunt, mamă,

O rană tăcută, mereu,

Mereu presurată cu ţărna

Mormântului tatălui meu.

O, buzele ce sărutară

Al tatei mormânt

Mai mult ca pre dânsul,

Pre tata-n

Puţinii lui ani pe pământ.

Acum când nu te poţi, mamă,

De sarea din şale pleca,

Cine ridică mormântul

Spre gura uscată a ta?!

MÂINILE MAMEI

Când m-am născut, pe frunte eu

Aveam coroană-mpărătească:

A mamei mână părintească,

A mamei mână părintească.

Duios, o, mâna ei întâi

Cu mâna dragei mele fete

S-au întâlnit la mine-n plete,

S-au întâlnit la mine-n plete.

Copii am. Dar şi-acuma când

Vin zorii noaptea s-o destrame,

Găsesc pe frunte mâna mamei,

Găsesc pe frunte mâna mamei.

O, mâna ei, o, mâna ei,

O, mâna ei, ca ramul veşted,

A-mbătrânit la mine-n creştet.

A-mbătrânit la mine-n creştet.

PĂRUL MAMEI

Câte case ai uns tu, mamă,

Cu var şi cu lut!

Albeşte în părul tău, mamă

Varul acel de demult.

Cât am plâns eu

Strâns în al foamei cleşte!

Stăteai noaptea ca la priveghi.

În părul tău, mamă albeşte

Sarea lacrimilor mele vechi.

Seara eu îţi probozesc nepotul

Că ţi se urcă-n cap şi-i rău.

Dar el se mută la tine cu totul

Şi plânge tot

În părul tău.

PÂINEA MAMEI

Este o împărăţie dulce

cu nouă împărătese surori

rumene şi aburite

ca sfântul soare.

„Bună ziua, femeie muncită!”

„Bună ziua, copii obosiţi!”

zic ele,

trecând hotarul de jar

în carete de-argint, –

am venit să vedem

cum mai trăiţi”.

Iar mama stă în genunchi

până când

scoboară printre noi

ultima împărăteasă.

De calde miresme

înconjurată e casa,

ca un neam

de ţări prietenoase.

Şi sunt simple

cele nouă împărătese –

ca ţărancele noastre!

Umblă cu noi la deal,

dorm alături de noi.

O, tu, luminate de taină,

cuptorule de copt, –

împărăţie a noastră,

şi voi, cele nouă pite, –

împărătese-ale noastre,

şi tu, fumule cald, –

suflet,

al vetrei părinteşti,

la cer înălţându-te,

în univers risipindu-te!

Pâine de casă,

Pâine de coasă

NOPŢILE MAMEI

Te chinuie nesomnul,

Durerea din oase.

Ai aprinde lumina

Şi-ai coase.

Dar dorm

Doamna şi domnul.

Un glas tămăduitor

Te cheamă

În sat

Lângă grijile humii.

Ieşi la balcon cu teamă

Ca la marginea lumii.

Aduni până-n zori,

În pârg,

Spice de nehodină.

Lumini pe târg:

Mirişte străină.

TĂCEREA MAMEI

Tăcută

Eşti, draga mea mamă,

Tăcută.

Ca mierla

Ce-nhamă, deshamă,

Ca mierla.

Ca frunza

Când merge la coasă,

Ca frunza.

Ca iarba

Când şade la masă,

Ca iarba.

Ca steaua

La moară când duce,

Ca steaua.

Ca piatra

Ce-aminte-şi aduce,

Ca piatra.

CUVÂNTUL MAMEI

Pruncii îl zuruie.

Bătrânii îl visează.

Bolnavii îl şoptesc.

Munţii îl gândesc.

Fricoşii îl strigă.

Orfanii îl lacrimă.

Răniţii îl cheamă.

Iar ceilalţi îl uită.

O, Mamă! O, Mamă!

IZVORUL MAMEI

Pe izvor cu val de verde

Suflet sună, gând se vede.

Tot ce-i veşnic şi frumos,

Ce-i frumos, e domnesc os!

Pe izvor cu val de bine

Doină creşte, dor tot vine.

Tot ce-i dor e neuşor,

Chiar de vine pe izvor!

STEAUA MAMEI

-Pe fag dulce-amărât

Arde, mamă, alba-ţi stea.

Te uitaşi la ea atât

Încât semeni azi cu ea.

Ziua, noaptea, la apus,

Ardeţi către tot ce-i sfânt,

Luminând pe rând de sus

Faţa cestui vechi pământ.

-Ardem. Căci în lung şi-n lat

Nu-i mai tragic nenoroc:

Stea cu foc înstrăinat

Şi durere fără loc.

MICĂ BALADĂ

Lui Marin Sorescu

Pe mine

mă iubeau toate femeile.

Mă simţeam puternic şi sigur.

Ca Meşterul Manole

am cutezat

să ridic o construcţie

care să dăinuie veşnic.

Am început lucrul

şi le-am chemat la mine

pe toate:

pe Maria, pe Ana,

pe Alexandra, pe Ioana…

Care va ajunge întâi

pe-aceea-n perete o voi zidi.

Dar din toate femeile

a venit una singură:

Mama.

-Tu nu m-ai strigat,

fiule?!

GHICITOARE FĂRĂ SFÂRŞIT

Ce izvor

Se ia după om?

Glasul mamei.

Ce e dulce

Şi nu se aduce?

Buzele mamei.

Care spice cresc

Cu vârful în jos?

Braţele mamei.

Care stele pe cer

Cad amândouă odată?

Ochii mamei.

Ce se ară

Cu lacrima?

Chipul mamei.

Ce este nemărginit

Şi nu calcă iarba străină?

Sufletul mamei.

MAMĂ, TU EŞTI…

Mamă,

Tu eşti patria mea!

Creştetul tău –

Vârful muntelui

Acoperit de nea.

Ochii tăi –

Mări albastre.

Palmele tale –

Arăturile noastre.

Respiraţia ta –

Nor

Din care curg ploi

Peste câmp şi oraş.

Inelul

Din degetul tău –

Cătare

Prin care ochesc

În vrăjmaş.

Basmaua –

Steag,

Zvâcnind

Ca inima…

Mamă,

Tu eşti patria mea!

AI DOUĂ INIMI, MAMĂ

Ai două inimi, mamă!

Cum mărul cel rodit

Mai multe mere are,

Cum stelele-n cer mai multe-s,

Vieţii noastre toate

Arzând necontenit.

Ai două inimi, mamă!

Cum noi am câştiga,

Ah, două pâni odată,

Şi ţie pe-amândouă,

O, mamă, ţi le-am da.

Ai două inimi, mamă –

Să văd în ochii tăi

Ca spice mari şi coapte

Ce sub un cer de arşiţi

Se scutură uitate

Pe sfintele lor văi.

ONOMASTICĂ

Veniseră oaspeţii toţi.

În jurul mesei

Ne înghesuim cu toţii

Şi mai facem un loc

Între mine şi tine.

Tu mereu ţineai capul

Spre umărul meu, aplecat,

Şi părul tău lung şi superb

Curgea negru-ntre noi

Asemeni unei cascade:

Şi nu mai era loc

Pentru mama,

Nu mai era loc.

CÂNTEC DE LEAGĂN PENTRU MAMA

Dormi-adormi, măicuţă dragă,

Dorm nepoţii tăi de fragă,

Dorm şi blidele spălate,

Dorm şi rufele curate.

Dorm trudite-a scării trepte

Lângă cuibul meu de pietre,

Doarme-n tihnă greieruşu-n

Clopoţelul de la uşă,

Doarme casa ta bătrână,

Doarme via sub ţărână,

Dormi! Lin vis – pe val de mare

Să te vezi copilă mare,

Lâng-un ciob şi o cordică

Să te vezi copilă mică,

Să te vezi şi mai nainte:

Când erai cum nu ţii minte.

Dormi, măicuţa mea albită,

Dormi, măicuţa mea iubită.

MAMA ÎN CASA NOASTRĂ

Ne supărăm pe ea

Că nu vede bine,

Atunci când

Strică paharul

De cristal.

Ne supărăm pe ea

Că nu vede bine,

Atunci când

În loc de pâine smolită

Pâine albă ne-aduce.

Ne supărăm pe ea

Că umblă încet,

Atunci când

Ne face curat prin casă

Şi oaspeţii trebuie

Să vină.

Ne bucurăm

Că nu vede bine,

Atunci când

Ne sărutăm soaţele tinere.

Ne bucurăm

Că n-aude bine,

Atunci când

Ne spunem cuvinte

De dragoste.

Ne bucurăm

Că pe scări urcă încet,

Atunci când

Nu mai putem să ne smulgem

Din îmbrăţişările

Mai dulci ca poamele.

O, mamele noastre,

Mamele!

MAMA ŞI FECIORUL

(Cântec)

-Maică, nu mai osteni,

Că avem cu ce trăi,

Am şi casă şi bănuţi,

Eu, nu tu să mă ajuţi.

Maică, nu mai sunt copil,

Nu vezi că-s şi eu bătrân?!

-Pentru lume-i fi bătrân, –

Pentru mine tot copil;

Pentru lume om de stat –

Pentru mine-al meu băiat;

Pentru lume fericit

Pentru mine necăjit.

-Până-n sară de la zori

Tot cu fuga, tot cu zor,

Că te ştiu, te-au îndrăgit

Toate-albinele din câmp.

Maică, nu mai osteni,

Hai la noi şi-i mai trăi.

-Fiule, în cuibul tău

Ameţesc şi-mi vine rău,

Tare-i sus, n-aveţi nici nuc,

De la noi cum să mă duc?!

Eu de n-am la geam un nuc

Gălbenesc şi mă usuc.

CÂNTECUL MAMEI

Nu-mi lua cercei şi salbe,

Că de-amu am plete albe.

Nu-mi lua năfrămi străine,

Că de-amu eu nu văd bine.

Rochie nu-mi lua de lână,

Că de-amu eu sunt bătrână.

Încălţări nu-mi mai alege,

Că de-amu eu nu pot merge.

Iei mai bine norei, lasă,

Că ea-i tânără, frumoasă,

Iar eu, fiule-s bătrână,

Cine m-o vedea-n ţărână?!

PE DRUM ALB, PE DRUM VERDE

Pe drum alb înzăpezit

Pleacă muma.

Pe drum verde înverzit

Vine draga.

S-o petrec pe cea plecând

Pe drum alb?

S-o-ntâlnesc pe ea venind

Pe drum verde?

Două drumuri strâns de tot –

Alb şi verde –

Împleti-le-aş şi nu pot.

Cine poate?!

Din inel, din flori de tei,

Gălbioară,

Se tot uită-n ochii mei

Suferinţa.

CÂNTEC DESPRE MAMA

Mă ruşinam când maica mea,

În faţa ta,

Mă săruta şi mângâia,

În faţa ta,

Când pâine-mi da cu miezul alb

În faţa ta,

Când mă-ntreba de ce sunt slab,

În faţa ta,

Mă ruşinam să o sărut,

În faţa ta,

Să-i spun că fără ea mă pierd,

În faţa ta,

Şi asta nu pot să mi-o iert,

În faţa ta.

CUTREMUR

Mama intră-n mare.

Asfinţire lină.

Sfintei mari întinderi

Cuvios se-nchină.

Alb împrăştiate

Pletele-i pe valuri

Coperă, o, marea…

Pruncii zburd pe maluri.

În afund nurora

Cu închise pleoape,

Pe o stea prelungă

Şerpuie sub ape.

O, dar ce cutremur

Când pe valuri urcă

Şi cu părul mamei

Părul ei se-ncurcă!

BUNĂ DIMINEAŢA!

„Din ceasul acesta

încep să curgă lucrurile”

-Constantin Noica-

Tot ce-a fost zi

s-a cosit.

Secera Lunii

uitată pe chipul tău.

Sclipeşte pe chipul tău, mamă,

miriştea lacrimei

prin care sufletul meu

rătăceşte desculţ.

Îmi schimb locul, cerul,

aerul, fug

la munte, la mare.

Dar acelaşi ochi

al aceleiaşi stele

mă urmăreşte de sus mereu

şi pretutindeni.

Pretutindeni secera Lunii

uitată pe chipul tău.

Tu zici:

„S-au trecut trandafirii,

dar cerul nu trece,

cerul nu trece nicicând”

„Adevărat, adevărat,

dar tot mai pustie mi-e gura

de cântec,

de cântecul tău.

Îmi curge, mamă,

însingurarea pe trup

ca apa pe stânci,

ca miezul de noapte

pe zidul unei cetăţi.

Şi numai cu spada miresmei

a celei ca floarea de tei,

cu spada străveche

a miresmei de pâine,

pâine pe care o scoţi în genunchi

din cuptor,

întrerup noaptea,

curgerea ei nesfârşită.

Din ceasul acesta

de rouă mi-e sufletul

şi trupul la fel.

Din nou parcă sunt născut

În ceasul acesta.

Bună dimineaţa, mamă!

Bună dimineaţa, lume!

Bună dimineaţa, nădăjduire!

Pom aproape sălbăticit!

Rămâi! Mai rămâi încă verde

o clipă, un ceas, o zi.

Şi mâine,

Mâine mă vei găsi oglindit

în răsăritul întreg.

În toată lumina neîncepută

a lumii

prin care palid va trece

secera Lunii.

MOTIV POPULAR UCRAINEAN

Nu mai e măicuţa…

Frunzele cobor.

Singurei, copiii

Nu mai pot de dor.

Şi-au pornit săcate

Un zugrăvitor,

Care să le-ntoarcă

Pe măicuţa lor.

Mari zugravi din lume

Iată c-au venit

Şi pe albul casei

O au zugrăvit.

I-au scris ochii, faţa,

Părul înflorit.

Numai vorba mamei

Nu au zugrăvit.

POEM

Există o pasăre singură,

Există o pasăre

Care cântă sus până când

Mamă devine şi piere.

Există nişte pui singuratici,

Există, o, nişte pui

Care ţipă sus până când

Mama le-nvie.

Există un cuib somnambul,

Există un cuib

Care umblă noaptea

Pe marginea crengii şi frunzei.

Există o iarbă ce-ajunge la cuib,

Există o limpede iarbă,

Cu ea copiii şi pasărea-mamă

Se spală pe ochi dimineaţa.

O, MAMĂ

A venit primăvara.

Umbra sufletului tău

Pe setea inimii mele

În chip de ploaie albastră

Coboară.

Vreme trece, vreme vine…

A venit vara.

Umbra sufletului tău

Pe tăcerea inimii mele

În chip de spice de aur

Se-apleacă.

Vreme trece, vreme vine…

A venit toamna.

Umbra sufletului tău

Pe tremurul inimii mele

În chip de măr roşu

Se clatină.

Vreme trece, vreme vine….

VINE UN GLAS

Vine un glas tainic

Şi-mi spune:

„Există o femeie totuşi!

Cu sufletul ca cerul,

Frumoasă ca ţărâna,

Simplă ca lacrima.

Trebuie s-o cauţi –

Ea te aşteaptă.

Să nu o strigi pe lume,

Că piere.

Iar altor nume

Nu răspunde.”

Doamne, unde e?!

Cum aş voi să o strig!

Pe urmă

Să mor şi eu lângă ea.

Dar dacă

Poartă numele mamei?

O, cum s o strig,

Cum să o strig?!

CÂND SUNT EU LÂNGĂ MAMA

Când sunt eu lângă mama,

somnul ei pe deal e adânc,

în rănile palmelor ei ciocârlia

poate să-şi lase ouăle.

Ai, ai,

umbra păsării-n amiază

palma mamei bandajează!

Când sunt eu lângă ea,

mama doarme cu capul

pe tremurul frunzei de poamă.

Fierbintea ei respiraţie

roteşte pe cer Soarele, Luna.

Ai, ai,

s-a lipit de ceruri Luna

ca obrazul meu de muma!

MAMĂ, DE-AI FI O STEA

Mamă, de-ai fi o stea în cer lină,

Te-aş găsi după lumină,

Rostire-aş spre faţa ta:

„Când dormi, maică, dumneata?!”

De te-ai face spic secară,

Te-aş găsi după povară

Şi te-aş întreba tot eu;

„Nu ţi-i, măiculiţă, greu?”

De-ai fi-n codru-o păsăruică,

După glas aflate-aş, muică,

Zice-aş ud de roua ta:

„Ce dor ai de cânţi aşa?!”

De te-ai face-n văi o floare,

Te-aş găsi după suflare,

Spune-ţi-aş vorbe cereşti:

„Maică, tot frumoasă eşti!”

x x x

Un fulger în noapte

A luminat chipul mamei

Şi faţa pâinii,

Aflată pe masă.

Se rugau parcă-amândouă.

Dormeau cu toţii adânc

Cu faţa în jos.

Treze erau numai ele,

Cu ochii la ploaia cu piatră.

M-A STRIGAT CINEVA?

Totul e îndoielnic –

Chiar şi ochii acei

Poate nu-s ai iubitei,

Poate-ai altei femei.

Totul e îndoielnic –

Chiar şi rana.

Poate că nu o port eu,

Poate că mama.

Totul e îndoielnic –

Chiar şi izvorul.

Poate că nu el se-aude,

Poate că dorul.

x x x

Se sprijină mierea

Pe floare,

Fierul cel zburător

Pe-a noastră suflare.

Se sprijină grâul cel viu

Pe grâul murit,

Liniştea caldă –

Pe-al pâinii chip aurit.

Se lasă mâna iubitei

La mine-n palmă.

Pe rece-ascuţitele pietre

Ale genunchilor tăi

Se lasă mâinile tale,

Mamă.

Totul şi toate

Se sprijină pe ceva!

Şi tu, pământule dulce şi bun,

Care, vai, ai putea

Fi un măr, un simplu măr,

În gura cerului

Sau pe măseaua celui nebun!

MAMA POETULUI

Pe valea cu Prutul

Singură, ’ncet,

Trăieşte mama

Unui liric poet.

Când mai senină,

Când mai tristă,

Şi crede că fiu-său

E mare ministru.

Ci fiul

Mai sapă versuri şi-acu,

Care se publică,

Iar care nu.

Ci fiul vine,

Vara-n vacanţă palid

Şi fraged ca o faianţă.

Se zbuciumă aprig

Noaptea întreagă,

Alături se chinuie

Mama sa dragă.

Poetul tot bate

În piatra hârtiei,

Iar mama cu lacrimi

Perina scrie.

DOR DE MAMĂ

Cine n-are dor de mamă –

Alte doruri care-l cheamă?!

Dor de cântec? De prieteni?

Dor de văi? Şi dor de cetini!

Dor de văi? Şi dor de stele?

Dor de gândurile mele?

Să nu-l crezi tu, cântec, nu!

Să nu-l crezi, femeie, tu!

Să nu-l credeţi, văi şi cetini”

Să nu-l credeţi, voi, prieteni!

Cine n-are dor de mamă,

Vântu-l poartă ca pe-o scamă,

Azi aici şi mâini departe,

Uşor de plai se desparte!

x x x

Mi-am mutat inima

În partea dreaptă

A pieptului.

Nu mai sunt la fel

De sensibil,

Iar plămânul stâng

Mi-e ciuruit de gloanţe,

În schimb

A rămas neatins

Mărul cel roşu

Al inimii.

Am scos pâinea din casă,

Am lăsat-o pe masa de-afară.

S-ar putea să n-o mai găsesc

Dimineaţa.

În schimb

Va rămâne neciuruit

Geamul la care mă aşteaptă

Mama.

Dar cântecul?!

Unde şi cum să mut

Cântecul?!

Şi de ce să-l mut?!

MAMA LA CÂMP

Peste dealul de-aramă

Curge soare-asfinţit.

„Odihneşte-te, mamă –

Pot rosti, în sfârşit. –

Mai trăieşte la mine,

Sfântul grai să-l ascult.

Albei tale lumine

Închina-mă-voi mult.”

Ea se şterge cu mâna

De sudoare şi mit,

Coperind cu ţărâna

Chipul său ostenit.

TU EŞTI UN GENIU

Nu n-ai asemănare

În cele pământeşti.

Născând, tu eşti un geniu,

Un geniu, maică eşti.

Tu eşti zămislitoarea,

Eşti pomul numai vers,

Iar noi – de aur mere

Vărsate-n Univers.

Noi mere, iar tu paznic

Veghind din moşi-strămoşi

Să nu dea peste ele

Mistreţii lăcomoşi.

Învingătoare-n toate

Războaiele ce-au fost,

Tu eşti eroul lumii

Şi-al izbândirii rost.

Erou rămas tot mamă,

Tot legănând copii,

Cu teamă de războaie,

Cu frică de tării:

Că n-or trimite ploaie

Pe grâul omului,

Sau vor trimite brumă

Pe floarea pomului.

x x x

Se încălzeşte cerul, mamă,

De la mâinile tale,

Se iluminează-n adânc,

Îşi linişteşte

Nemărginirea.

Iată o stea

S-a desprins de vecie

Topindu-şi făptura-n neant.

Dar nu de stele

Se pustieşte cerul,

Ci de mâinile tale

Căzând spre pământ.

Nimic, ah, mai îndepărtat

Ca cerul,

Ca adâncul de sus,

Fără de mâinile tale,

Mamă!

DRUM

„Toate darurile luminii

De atunci, se trag spre tine”

ARCADIE DONOS

M-au plesnit peste chip,

M-au vărgat

Harapnicele vijeliei.

Dar mi-am păstrat ochiul

Curat

Pentru imaginea ta

Soare al copilăriei.

Noroiul vieţii mereu am cărat,

M-a lovit

Nu o singură dramă.

Dar mi-am păstrat obrazul

Curat

Pentru lacrima ta,

Mamă.

MI-E DOR DE TINE, MAMĂ

Sub stele trece apa

Cu lacrima de-o samă,

Mi-e dor de-a ta privire,

Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină

Cu flori, cu nuci şi mere,

A ochilor lumină,

Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,

Nemuritoare carte

De dor şi omenie

Şi cântec fără moarte!

Vânt hulpav pom cuprinde

Şi frunza o destramă.

Mi-e dor de-a tale braţe,

Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii

Cu vifore în coamă,

Mi-e dor de vorba-ţi caldă,

Mi-e dor de tine, mamă.

ACEASTĂ LUNĂ LINĂ

Această lună lină

De nu va răsări

În locu-i răsări-va

Lin chipul maică-mi.

Acest, o, glas al mierlei

Pe ram o va muţi,

În locul lui suna-va

Sfânt glasul maică-mi.

Această punte, Doamne,

De se va prăbuşi,

Întinde-s-ar în locu-i

Mâini două-a maică-mi.

CĂTRE FIU, MAMA

Cadă frunza-n vânt –

Stele ard cereşti!

Singur tu nu eşti,

Dulcele meu sfânt.

Tot ce-i sus de ram

Tot ce-i depărtat,

O, fiu, rourat,

Ne e nouă neam.

Între doi păgâni

Să n-ai ochii trişti,

Liber să te mişti

Între două pâni.

NICI O STEA

Nici o stea nu este săracă

Atâta timp cât se vede.

Nici un neam – nevoiaş,

Cât are un cântec, un grai.

Să ai un locaş propriu,

Un grai al tău, din adânc,

O memorie proprie –

Iată ce este patria!

Hei! Ce cauţi acolo sus?

Bocancul spaimei cerul a spart.

Pământul bun, negru,

Alunecă dus de şuvoaie.

Mulţumeşte mamei!

Câtă vreme rămân

Mamele jos pe pământ,

Nici o ţară nu este săracă.

IARBA

„Greierii păzesc stelele”

D.R. POPESCU

Vârful cel mai ridicat

E-al ierbii creştet.

Nimeni încă n-a zburat

Mai sus de iarbă.

Peste vârful înverzit

Prin care, tainic,

Urcă laptele-ndulcit

Şi sfânt al vacii.

Cum să-nvingi? De ce să-nvingi

Străbunul oare,

Alba rouă pe ferigi,

Pe tine, mamă?!

RUGĂ

Acestei femei suferinde,

Îndură-te, soartă, de ea.

Bucură-i sânii cu lapte

Şi adu-i copilul ce-l vrea.

Fă să-i lumine pe faţă

Maternele pete frumos

Ca frunza de aur a toamnei

Pe-al lacului chip luminos.

Fă ca să guste şi dânsa

Rozul bucetelor măr

Al micii fiinţe, şi-i varsă

Pre leagăn adâncul ei păr.

Umple cu floarea pelincii

Ramura verdelui tei,

Adă norocul de mamă

Acestei frumoase femei.

(Selecţiuni din volumul antologic GRIGORE VIERU, „RĂDĂCINA DE FOC, Poeme. Confesiuni.” Cuvânt înainte de Ioan Alexandru. Postfaţă de Victor Crăciun. Ediţie ilustrată de Sabin Bălaşa. Selecţie şi îngrijire de ediţie: Arcadie Donos, Editura UNIVERS, Bucureşti, 1988)


%d blogeri au apreciat asta: