■ Grigore Vieru:,,Poezii de la tine de acasă”

CASA MEA

Tu mă iartă, o, mă iartă,

Casa mea de humă, tu,

Despre toate-am scris pe lume,

Numai despre tine nu.

Să-ţi trag radio şi lumină

Ţi-am făgăduit cândva

Şi că fi-vom împreună

Pieptul meu cât va sufla.

Dar prin alte case, iată,

Eu lumina o presor,

Alte case mă ascultă

Când vorbesc la difuzor.

Ţi-am luat-o şi pe mama

Şi-aţi rămas acuma, ia,

Vai, nici tu în rând cu lumea

Şi nici orăşancă ea.

Las’că vin eu cu bătrâna

Şi nepotu-ţi o să-l iau

Care pe neprins de veste

Speria-va-ţi bezna: „Hau!”

Şi vei râde cu băiatul

Ca doi prunci prea mititei

Şi vei plânge cu bătrâna

De dor ca două femei.

Şi vei tace lung cu mine

Cu văz tulbur şi durut,

Casă văduvă şi tristă

De la margine de Prut.

ACASĂ

Toamnă târzie

La noi la Lipcani,

rece ca sfecla de zahăr.

Mă trezesc dimineaţa

cu toate lăicerele casei pe mine,

ostenit de greul lor colorat.

„Mă temeam că ţi-e frig”,

zice mama.

Vin rudele să mă vadă,

vorbesc în şoaptă afară

ca la priveghi,

să nu-mi tulbure somnul

şi ţistuiesc pe cei mici

să fie cuminţi.

Mă aplec să le sărut mâna,

ele şi-o smulg îndărăt.

„Nu trebuie..” –

ruşinându-se de pământul

de sub unghii şi din

crăpăturile degetelor.

O, neamule, tu,

adunat grămăjoară,

ai putea să încapi

într-o singură icoană!

SATUL MEU

Scăldat de-o apă vioară

curată ca lacrima

încălzit iarna la pieptul

a trei păduri de stejari

răcorit vara de frunza lor

de umbra prelungă a munţilor

cu izvoare adânci pe vale slăvind

amintirea bunicului Nicuţă

A celui care a privegheat

nesecarea lor şi curăţia

Sat picurat alb pe deal

ca sarea sudorii pe bivol

Cu soarele răsărind parcă

din cântecul lui Dumitru Blajinu

Şi asfinţind

în jalea tăcută a mamei

Aici în amurg pe faţă, ah, simţi

suflarea veciei

Caldă şi odihnitoare

ca suflarea Mioriţei

Aici în roditoarea mea humă

odihni-se-vor oasele mele.

PĂMÂNTULE

Pământule,

Eu dragoste îţi jur.

Tu, care m-ai crescut

Şi m-ai hrănit cu laptele

Ploilor mustind în lut!

Secase sânul mamei,

Plângând pe la morminte.

Şi-am învăţat în sus a mă sălta,

Ţinându-mă de crucea tatălui

Şi-a bunicului

Înfipte-alături în ţărâna ta.

Eu nu-mi făceam ca alţi copii avioane,

Nu că n-aş fi fost curajos –

Din vârful stejarilor,

Din nalte maluri prutene,

Mie-mi plăcea zborul în jos

Către ierbi şi ape pământene.

N-aş putea spune, cum spun alţii acum,

Că toată viaţa, de mic,

Am visat numai la stele.

Dar mi-au arătat cerul

Cucoşul din creasta casei noastre,

Cucorii care vin la noi primăvara.

Nucii, stejarii,

Şi-atunci am prins dragoste de ele.

Am un obicei vechi

Deprins de la coarnele plugului

Mai demult:

Atunci când vorbesc

Cu stele necunoscute,

Mă uit sub picioare mai mult.

Pământule,

Tu, răzbătând către adânci lumine!

Atunci când bat şi grindinile grele,

Cu mine să te-acoperi,

Cu mine, pământ matern

Şi-al meu până la stele!

DAR TU

Pe câmpul cu

pomi ciudaţi de tabac

tăcută înaintezi.

Limbi verzi

ca de şerpi uriaşi

Fiinţa ta înconjoară.

Dar tu înaintezi.

Nu mai vine, mamă,

nimeni din urmă,

afară de pâinea ta

învelită-n ştergar

şi cerul, din spate,

eliberat

de frunzele mari.

Doamne,

cât cer

deasupra unei singure

pâini!

ACASĂ, 1968

Matinale secunde

picură, cling-cling,

pe coasele dezumbririi.

Zorii pe frunte

sarea îmi ling

cea a iubirii.

Zvârlugi de lumină

pe lacrima apei, pe râu.

Paşii de frunză ai mamei.

Dimineaţă. Puţină

ca mână de grâu

în zilele foamei.

A MURIT O ŢĂRANCĂ

S-a numărat câţi s-au pierdut

În focul care a trecut.

În care s-a pierdut şi tata,

Dar socoteala nu e dreaptă.

A murit o ţărancă la noi,

Infarct miocardic, luaţi sama,

Printre cei pierduţi în război

Socotiţi şi pe mama.

Ba un război, ba n-a plouat,

Ba lunecă la vale-un sat,

Ba ne ameninţă atomul,

Nu mai rezistă, Doamne, omul!

A murit o ţărancă la noi.

Infarct miocardic, luaţi sama.

Printre cei pierduţi în război

Socotiţi şi pe mama.

Ba un război, ba altceva,

Nu mai rezistă inima,

Infarctul şi în sat pătrunde.

Infarct la un ţăran? De unde?

A murit o ţărancă la noi.

Infarct miocardic, luaţi sama.

Printre cei pierduţi în război,

Socotiţi şi pe mama.

CASĂ

Oamenii la noi

Primăvara

Scot din malul Prutului

Lut pentru casă:

Îi scot pe străbunii noştri

Prefăcuţi în lut.

Pe urmă

Frământă, dureros, lutul

Până când le sângeră picioarele.

Apoi

Femeile pictează pe horn

Cocoşi şi flori stilizate,

Băraţii sparg podul

Să treacă lumina electrică,

Bătrânii se încălzesc

Cu spatele la sobă,

Copiii zgârie obrazul pereţilor

Şi fac pipi în faţa casei.

Iar lutul

Scade tot mai mult,

Şi gropile acelea pe sub pământ

Înaintează tot mai mult

Către sat.

Şi vine o primăvară

Când lumea se aude săpând

Chiar sub casa ta.

CASA PĂRINTEASCĂ

Acasă!

Acasă, acasă, acasă!

Aici

Dac nu eşti alb de ninsoare,

Eşti alb de duminică.

„Bună ziua”.

„Bună să-ţi fie inima!

Scot apă.

Mă uit în fântână

Ca în istorie,

Strig şi-mi răspunde,

Vântul suflă curat

Dinspre munţi,

Te poţi vedea în el

Ca-n oglindă.

Un miros magic de brad

Răzbeşte până aici

Îmi notez o idee

De-a dreptul pe ei: „Mama

Este trecutul meu cald,

Ziua de mâine a mea,

Viitorul meu strălucit.”

Aici

Dacă o piatră în zid

E clintită din loc

Cel care trece pe drum

O reaşează temeinic

Ca în propria îngrăditură.

Trandafirii

Sunt roşii de dragoste,

Unul m-a întrebat

Naiv de tot:

„E-adevărat că aiurea

Există un război al

Trandafirilor?”

Aici omul prin ploaie

Trece descoperit

Ca într-un ritual,

Iar melcul

Din palma copilului

Preţuieşte mai mult

Decât tot argintul lumii.

Faguri de miere

Întinde tăriei

Floarea-soarelui sfântă,

Iar lanul de grâu

Fără margini sclipeşte

Ca o zi fericită şi-aleasă

Din viaţa unui poet.

Alipită de cer,

Clar şi profund, ciocârlia

Cântă farmecul vieţii,

De firul de aur

Al viersului ei

Atârnă pământul întreg.

Ridic mâna

Nu pentru a cere cuvântul,

Ridic mâna după un măr,

Îmi văd umbra pe ierbi,

Mă pot pe dânsa culca

Convins pe deplin

Că-i umbra mea proprie

Iarba îmi linge pe spate

Sarea cămăşii.

E seară.

Cerul creşte vibrând,

Mărit de cântecul greierilor.

Stele pe cer,

Necunoscând pribegia, popasul,

Calea-şi urmează

„Tăiată în cercuri de aur”.

Ferestrele casei

Deschise-n univers.

Pereţii albi

Ca miezul de nucă proaspăt,

Ca nişte steaguri de pace.

Mama îşi răcoreşte palmele

Alipite de faţa lor.

Fierbinte mi-e sângele

De năzuinţă, de iubire.

Acasă

Patria mai liniştită este.

Şi mai a mea.

SATULE

Satule, floare de zori,

M-ai deprins a fi cu dor,

Satule, floare de zi,

M-ai deprins cu tine-a fi!

Satule, drag satule,

Mare învăţatule!

Satule, floare se sară,

M-ai deprins cu dor de ţară,

Satule, floare minune,

M-ai deprins cu dor de lume!

Satule, drag satule,

Mare învăţatule!

Satule, floare de-a noastră,

M-ai deprins cu dor de casă,

Satule, floare de câmp,

M-ai deprins frumos s cânt!

Satule, drag satule,

Mare învăţatule!

(Selecţiuni din volumul antologic GRIGORE VIERU, Rădăcina de foc. Poeme Confesiuni

Cuvânt înainte de Ioan Alexandru; postfaţă de Victor Crăciun; Ediţie ilustrată de Sabin Bălaşa; Selecţie şi îngrijire de ediţie: Arcadie Donos, Bucureşti, UNIVERS, 1988)

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: