-Mirela Nicoleta Hîncianu:,,Broasca si consoana buclucaşă”

poveste hazliemirela-nicoleta-hincianu2

Când eram copilă ştiam poveşti. Multe!

De fapt, trăiam poveştile pentru că mi-a fost copilăria…o poveste.

Să vă spun povestea cu…o consoană. Da…o consoană.

O răscolisem eu din locul ei bine ascuns în închipuirea mea.

De fapt, abia o învăţasem şi nu ştiam încă unde îi este locul în rostirile mele.

Obraznică, această consoană a mea începuse să-şi facă de cap şi lipsea din cuvinte.

Când lipsea, rosteam cuvintele peltic, adica l in loc de r dar bunica, înţelegea.

N-am mai multe idei să spun de ce şi cum adică, această consoană buclucaşă a mea era obraznică, dar ştiu că niciodată nu reuşeam să o pun la locul ei, în cuvânt.

M-am supărat o dată şi am mers cu bunica să aducem gâstele rătăcite şi hoinare de la lacul din marginea satului. Cu păpusa în braţe, că trebuia să am martori, pentru că voiam să pedepsesc consoana!

Liniste, vară si cald. Pe drumul către lac, alt motiv de enervare: o “tuşă” cu şorţ şi batic, vorbăreaţă, nevoie-mare, şi cu toate consoanele la locul lor, pe deasupra, o întreabă pe bunica mirată:

-Vaaii, da’ ce cârlionţată-i fetiţa! Da’ a cui este? A Anişoarei? Doamne ce-a trecut timpul…şi ce mare-i!!!

Şi coborându-si privirea către mine, copila, îmbrăcată ca un fluturaş în rochită roz:

-Da, a cui esti, fa?

Fără chef de vorbă prea mare, răspund, îmbufnată:

-A lu` mama şi a lu` tata, că pe-atunci nu aveam pretenţii de elev silitor, cel putin la limba română, să ştiu eu care-i treaba cu articolele!

Şi mă trezesc înhăţată de obraz, că de! – mai eram şi niţel dolofană pe deasupra!

Continua discuţia cu muuuuulte linii de dialog şi apoi, reluând drumul spre ţinta noastră precisă, ochiul de apă, cu gâştele nelipsite, mă gândeam tot la consoana mea buclucaşă şi încercam s-o cuminţesc repetând într-una: bloaşcă, căluţă, măgal, gald, scândulă, ialbă, nol, cel, piatla, acopeliş melg, melg…tot ce ochii cuprindeau cu privirea.

Pace! Nimic! La fel!

Apa! Am ajuns la apă. Acolo, pe mal…o bloască!

Privea nedumerită în oglinda apei. Sora ei, tremurătoare, în cercuri, se mişca doar când ea se mişca, şi sărea de pe o frunză pe alta dar…tot în apă rămânea!

Supărată, mica vietate, îşi trăia singurătatea la marginea apei, chemând-o în orăcăitul ei vesel încă de când amurgul, se lăsa răcoros, dincolo de marginea orizontului.

Sărind din frunză în frunză, se rătăci şi ameţită de atâta mişcare sări direct pe rochiţa mea roz…cusută cu flori roşii şi frunze verzi către poale.

Îngrozită, arunc păpuşa cât-colo, să-şi caute şi ea surata în apă şi strig cu toate puterile către bunica:

-Bunicăăăăăăăă, mă mănâncă broascaaaaaaaa! Uite broascaaaaa! Uite aci, broascaaaa! Broascaaaaaaaaaaaaaaa!

Bunica, râzând cu poftă:

-Mai copchilă, ce mă sparii aşa? Uf, să-mi stea inima-n loc, nu alta! Da’ ce, nu vezi ce mare eşti tu şi ce mică-i ea? Cum să te mănânce?

Şi iute, cu o crenguţă alungă intrusa de pe frunzele mele, ţesute pe rochiţa roz!

Acum, martorul meu, păpuşa, era plină de apă, eu speriată, albă la faţă repetam într-una: broasca, broasca, broasca, cer, nor, gard…uraaaaaa!

Consoana s-a speriat şi s-a aşezat, drept, cuminte şi la locul ei, în cuvintele mele!

Sărind într-un picior în drumul către casă, repetam într-una cuvintele şi mândră, îi repetam bunicii:

Râu, răţuşcă, rămurică,

Rică nu ştia să zică

râu, rătuşcă, rămurică…

şi acum nu o să mai râdă nimeni de mine!

Şi am venit şi de hac consoanei buclucaşe…cu broasca!

MIRELA-NICOLETA HÎNCIANU – IRLANDA

13 februarie 2009


%d blogeri au apreciat asta: