-Scrisori comentate:Marta Cozmin

„DACĂ NU IUBEŞTI, MĂCAR STRĂDUIEŞTE-TE SĂ NU URĂŞTI”

Ai văzut filmul Patimile lui Cristos? Nu fusesem de vreo doisprezece ani la cinematograf, acum simţeam că trebuie. Chipul de Mater Dolora al Maiei Morgenstern a izbutit să dea măsura unei suferinţe de nemăsurat. Scenariul a urmărit într-una legătura în pătimire dintre Mamă şi Fiu. Dar anumite scene nu le-am putut privi, deşi sunt convinsă că „aşa a fost” (vorbele Papei). Sau tocmai din pricina aceasta. Te rog caută să vezi filmul.

Un fapt care-ţi va da măsura timpurilor noastre, dacă mai ai nevoie de exemple: În sală se găsea un grup de circa zece fete între 10-12 ani. Când le-am zărit intrând, la început, m-am bucurat de venirea lor, dar cât mă înşelam! În ciuda protestelor din jur, fetele au râs în hohote chiar şi în timpul momentelor celor mai cumplite, asociindu-se (şi identificându-se???) cu ceata celor care-L batjocoreau pe Isus…

Dacă le-ar fi auzit părintele Alexandru Suceu, care mustră cu atâta blândeţe pe tinerii care nu au „ruşine la obraz!”

În cazul acestora de care am vorbit, lipsa de respect faţă de spectatori era un fleac faţă de hula şi dispreţul faţă de Mântuitorul lumii.

Dar nu vreau să te întristez, dragă CONTEMPORANĂ A LUI DUMNEZEU şi autoare a gingaşului „Colind de Mărţişor”, în care te referi la o altă comportare a noii generaţii aparent mai benignă dar nu mult mai răspândită: „Of şi dor, of şi dor,/ Fiii uită prea uşor!”

Şi te îmbrăţişez cu drag,

Marta

Bucureşti, 2005

Răspuns

Subscriem observaţiilor amare ale scriitoarei Marta Cozmin, cu atât mai mult cu cât, după ce ne-am bucurat de izbânda introducerii în şcoli a obiectului religiei după atâţia ani de ostracizare a tot ceea ce era sau putea deveni cult, acum, constatăm cu vădită consternare că Religia a devenit facultativă sau opţională, în locul ei, făcând-se cursuri de…. educaţie sexuală, necesare şi acestea, fireşte. Dar de aici, până la a împărţi pastile şi alte mijloace contraceptive copiilor de gimnaziu, mi se pare cel puţin absurd, dacă nu cumva de-a dreptul dezgustător.

Sunt unele lucruri despre care se vorbeşte tare, ca de la amvon, ca de la microfon, despre unele se vorbeşte în şoaptă, mai pe ocolite, iar despre altele nu se vorbeşte chiar deloc.

Ar trebui să existe pudoare faţă de sentimentul pur al prieteniei, care nu trebuie confundat sau asemănat cu nici un altul, întrucât este cel mai complex sentiment, cuprinzând şi respect şi încredere şi simpatie şi dragoste. Întrucât morala creştină a fost multă vreme pusă la colţ şi înlocuită cu aroganta pretenţie de a avea voie să săvârşeşti orice faptă josnică în numele – şi acela denaturat şi terfelit, al unei libertăţi devenite libertinaj – copiii, la vârsta gimnazială şi chiar cei mai mari, cu un spirit gregar, nu sunt în stare a discerne singuri binele de rău, adevăratele, de falsele valori şi de aceea trebuie îndrumaţi spiritual.

În locul acelor ore de educaţie sexuală, ar fi mai nimerite ore de îndrumare spirituală şi morală a unei părţi a tineretului, care a ajuns să nu mai ţină cont de nici o normă etică şi, oriunde s-ar afla, sfidează, profanează şi blasfemiază biserici, cimitire, icoane şi orice altă reprezentare sfântă, ori, în nesocotinţa lor, se apropie în mod sacrileg de sfintele taine, atrăgând mânia lui Dumnezeu şi simpatia diavolului.

În teribilismul vârstei lor ajung pradă sectelor sataniste, care prin alcool, droguri şi exacerbări sexuale de tip orgiastic, îi manevrează până la pierderea totală a identităţii acestora şi prăbuşirea în abisurile infernului din care greu există scăpare.

A cultiva blasfemia, profanarea locurilor sau a lucrurilor sfinte dovedeşte, nu numai lipsa oricărui dram de bun simţ, dar şi o grosolană trăsătură de caracter nedemnă de un om care a fost investit cu calitatea de copil al lui Dumnezeu dobândită prin Botez şi întărită prin Sfântul Mir şi Sfânta Euharistie, sacramente necesare dobândirii vieţii veşnice.

Spectacolul cruzimii cu care, în ultimele decenii am fost obişnuiţi, nu se referă numai la cruzimea fizică, dar şi la cea morală. Uneori, pentru a-şi satisface nevoia de violenţă şi cruzime – barbare, omul asistă la spectacole unde acestea sunt socotite virtuţi.

Să nu ne amăgim. Un om care e în stare să asiste nepăsător la un act de violenţă şi chiar să privească senin, este tot atât de vinovat ca şi cum ar săvârşi el însuşi un act de violenţă.

Şi, într-adevăr, aşa cum spunea un scriitor: „Răul înfloreşte cu adevărat atunci când oamenii buni nu fac nimic.”

Galaţi, 4 decembrie 2008 Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: