-Cezarina ADAMESCU:,,LUMEA MINUNATĂ A FĂPTURILOR NECUVÂNTĂTOARE”

Mariana Lazanu, “Izvorul zânelor” – poveşti

Cu un farmec încântător, autoarea de faţă de introduce în universal domestic, acolo unde se înfrăţesc om şi animal, natură, cer şi pământ, ape şi aer,  legând prietenii de nedezlegat. Facem cunoştinţă cu personaje care ne devin imediat apropiate: pisicuţa Andruţa o micuţă hoinară care-şi avea reşedinţa într-un parc:Ea avea ochii mari şi verzi ca frunzele de nuc, blăniţa tigrată şi ruginie, ca ierburile toamnei, iar în vârful urechiuţelor avea câte un moţ! Ce să mai lungim vorba? Andruţa era cea mai mică pisică din câte s-au văzut vreodată, dar şi cea mai frumoasă”.

Şi, după o astfel de prezentare, să vedem ce peripeţii a avut această năzdrăvană. Relaţia dintre stăpân şi animal e, de fiecare dată, altcum. Dorinţa de afecţiune e comună şi omului şi animalului, s-ar putea spune că există un transfer de tandreţe de la unul la celălalt şi în cele din urmă aceştia leagă prietenii pe viaţă.

Învăţămintele pe care, cu tact şi gingăşie ni le strecoară autoarea, nu pot decât să ne folosească, astfel, ea ne sfătuieşte să acordăm atenţie, milă şi îngrijire  animalelor, în special celor fără stăpân şi vom fi răsplătiţi cu o iubire pe măsură:

„Dragii mei, spune autoarea, nu uitaţi că alături de o pisicuţă drăgăstoasă nu ne simţim niciodată singuri. Ea ne alungă  orice supărare şi este prietena noastră cea mai bună!”

Modul de adresabilitate către cititor este direct, cald, apropiat, matern,  educativ, grijuliu,  plin de învăţăminte. Dar şi şăgalnic, şugubăţ, cât se poate de ludic, pentru că Mariana Lazanu, participă ea însăşi la aceste aventuri şi peripeţii extraordinare alături de eroiii săi, captivându-ne atenţia. Jocul este firul roşu care străbate toate poveştile şi, antrenându-ne în el, participăm cu toată fiinţa la întâmplările ce se derulează în fantezia noastră.  Ea strecoară exemple şi pilde de comportament din lumea animalelor, raportate la oameni. De multe ori, noi trebuie să luăm exemplu de la alte făpturi create de Dumnezeu, pentru că acestea se bazează pe un instinct negreşelnic şi nu manifestă viclenia, infatuarea, invidia şi alte defecte omeneşti.

Deşi personajul care povesteşte este o mătuşică nostimă, vocea autoarei se face auzită, povestind ceea ce mătuşa ar dori să spună. E un fel de poveste-n poveste. A fost odată o mătuşică şi aceasta spunea poveşti.

Poveştile au, toate, la final o morală. Pisicuţa Katy, din zburdalnică şi poznaşă, care făcea multe năzbâtii, devine o pisică-model în  comportament, îşi ajută stăpâna la treburile gospodăreşti şi, mai mult, într-o bună zi, salvează casa şi pe stăpână de la un mare dezastru, mieunând şi atenţionând că e pericol de explozie de gaz metan.

Limbajul folosit de autoare este cel adecvat poveştilor, întâmplările devin, de la obişnuite la extraordinare, şi, ca în orice poveste, totul devine fantastic: „aşa-i când suntem copii şi totul se îmbracă în vorbe de poveste.”

Miracolul prefacerii unei omizi într-un fluture albastru este fascinant, ca orice fenomen din natură, pentru fetiţa Mona, care-i urmăreşte transformarea cu interes. Avem ocazia de a afla amănunte din uimitoarea  natură, pe care autoarea  le strecoară cu graţie şi discernământ  în poveste. Minunile naturii ni se descoperă rând pe rând, sub ochii uimiţi şi încântaţi şi fac să răsară în suflet recunoştinţa pentru Creatorul lor.

E foarte interesant că, Mona, la îndemnul tatălui ei de a-şi pune o dorinţă atunci când fluturele este complet transformat, devenind un exemplar foarte frumos, alege să-i devină sufletul frumos ca al acelui fluturaş. Autoarea ne îndeamnă pe această cale să preţuim şi să iubim natura şi creaturile ei şi să privim în sufletul nostru pentru a regăsi frumuseţile creaţiei.

Povestea lui Toto cel ştrengar care face numai năzbâtii, roade cablul de la televizor, murdăreşte lenjeria de pat şi  alte năzdrăvănii, îi face pe copii  să se gândească  la propriile şotii. Dar mătuşica Ica îi dă o educaţie aleasă lui Toto şi, în  cele din urmă acesta călătoreşte în Franţa unde îşi găseşte o pereche pe măsură.

La fiecare poveste, autoarea strecoară, spre final, o cimilitură specifică basmelor populare, pe care o prelucrează după propria poveste, astfel că, totul devine amuzant şi atractiv.

Atemporale şi aspaţiale, poveştile au drept cadru de desfăşurare, fie un sat, fie o pădure, fie un mediu familiar copiilor. În schimb, elementul fantastic este prezent totdeauna, amestecat cu cel real: „Odată, demult, pe când toate făpturile pădurii vorbeau cu glas omenesc, iar frunzele copacilor plângeau şi cântau odată cu privighetorile”, – în acest cadru se întâmplă o poveste cu o familie de gărgăriţe. Autoarea porneşte de la cântecelul, atât de cunoscut de fetiţe, care spune că, unde se aşează gărgăriţa, acolo se va mărita fetiţa, izvorât din tradiţia populară, în special la sate.

Că gărgăriţa cea mică îşi găseşte mirele într-un sat şi face o nuntă ca-n poveşti, nu mai e de mirare, dar, că-şi cheamă şi surorile gărgăriţe şi le găseşte miri chipeşi, e, de-a dreptul nemaipomenit.

În povestea lui Dragoş facem cunoştinţă cu un băieţel căruia, ursitoarele i-au menit să ajungă un om important. Şi într-adevăr, aşa ajunge, dar, în acelaşi timp, nu se poate bucura de desfătările vieţii pentru că este foarte singur…Cerând ajutorul lui Dumnezeu, el reuşeşte în cele din urmă, să-şi întemeieze un cămin şi să-şi găsească fericirea. Valorile familiei, ale căminului, sunt promovate de autoare în mai toate povestirile. „Alături de familia noastră iubitoare ne împlinim toate visurile,  suntem fericiţi şi puternici” – spune povestitoarea.

Printre poveştile fantastice, scriitoarea strecoară amintiri scumpe din copilăria sa, precum e cea legată de Bunica Sanda, o femeie admirabilă care le păstra dulciuri copiilor şi-i învăţa multe lucruri folositoare.

În „Frunza fermecată” păşim din nou în lumea basmului, atât de îndrăgit de copii: „haideţi să ne prindem de mână şi să păşim din nou pe tărâmul minunilor, căci urmează povestea unei frunze fermecate, cum doar în lumea basmelor am mai putea afla” – ne îndeamnă povestaşa.

Şi, într-adevăr, o dată pătruns în această lume, vei afla lucruri cu totul neobişnuite: „Razele de lună au învăluit stejarul într-o lumină albastră, de basm, apoi o zână a coborât din cer şi a i-a atins cu bagheta ei fermecată ramura cea mai înaltă. Ei, asta da, minune! După ce zâna a dispărut, pe ramura cea înaltă, despre care vă spuneam, a apărut o frunză vorbitoare. Ia te uită! Era chiar vrăjită.

În primăvara aceea, vremea era minunată. Era soare şi cald, iar pădurea mirosea a flori şi a ierburi proaspete. Uite-aşa s-a trezit la viaţă frunza noastră cea fermecată. Era atât de fericită, încât a început să cânte ca o pasăre. Celelalte frunze o ascultau încântate, însă acestea nu puteau nici să vorbească, nici să cânte ca păsările, pentru că, după cum ştiţi,  zâna nu le atinsese şi pe ele cu bagheta magică.”

Şi întreaga poveste se derulează în faţa ochilor tăi uimiţi, fermecându-te cu ineditul ei şi cu darul autoarei de a istorisi, astfel încât, devii tu însuţi eroul acestor istorii.

Şi cine n-a dorit, în copilărie să fie el însuşi personaj de poveste? Să încalece un armăsar alb şi să colinde din castel în  castel în căutarea prinţesei? Să lupte cu zmei, spâni şi balauri pentru cucerirea inimii fiinţei iubite?

Mirajul acestei lumi îi farmecă şi pe adulţi şi, uneori, chiar şi pe bunici, care, inventează astfel de basme pentru nepoţei.

Ierarhia în familia gâştei Mariţa este respectată cu sfinţenie. Ei impun respect, ca o familie cât se poate de onorabilă. Gâsca mamă îşi creşte puişorii foarte bine iar gânsacul Gentleman, are grijă să le procure de mâncare. Prin aceasta, autoarea ne sfătuieşte să respectăm familia şi să ne iubim. Dar mai ales, aflăm că în viaţă şi în natură: Toate au rostul lor pe lume!

Povestea „Oiţa Negruţa” ne învaţă că, oamenii, chiar deosebiţi unii de alţii, au valoarea şi frumuseţea lor şi nu trebuie să ne uităm la înfăţişare, ci la calităţile umane. „Dragii mei, spune autoarea, e bine să ne iubim aşa cum suntem, pentru că fiecare fiinţă este unică şi specială. Fiecare este frumos în felul lui.

Dacă avem încredere în noi, vom reuşi în viaţă şi vom fi fericiţi precum oiţa cea neagră din poveste.”

Un om simplu şi harnic precum pescarul Vasilică cel mintos, nu are altă dorinţă decât să-şi vadă familia îndestulată şi copiii să nu mai sufere de foame iar el să se bucure de ei în toate zilele. De aceea, cere peştişorului, nu bogăţii, nu palate, ci sănătate şi bucurie în suflet şi puţină mâncare pe masă. Sunt dorinţele unui om cu frica de Dumnezeu care-i răsplăteşte pe toţi fiii credincioşi care au răbdare şi perseverenţă şi sunt foarte cinstiţi.

În sfârşit, facem cunoştinţă cu Albinuţa Hărnicuţa, Cocoşelul Richi,  Porumbelul Gogu, Buzilă cel poznaş, Rica Elefănţica, Ţugurel cel năzdrăvan, Lia Ciocârlia, Motănelul Miţi, Şoricelul Riţi, dar aflăm şi povestea Cucubeului, Povestea despre Izvorul Zânelor, Povestea pepenilor, Oglinda fermecată şi  Piatra vorbitoare.

Toate aceste poveşti şi încă altele, cuprinse în acest frumos volum, ne pot procura un confort spiritual, o după amiază  plăcută şi o încântare pe care doar amintirea copilăriei, cu inocenţa ei, ne-o mai pot dărui.

Literatura pentru copii, s-a îmbogăţit astfel, cu o carte admirabilă, pentru toate vârstele şi gusturile, scrisă frumos, cu tact, acurateţe stilistică, măiestrie artistică şi care respectă toate canoanele basmelor.

Citind-o, intri cu adevărat în meleagul numit copilărie, unde întâlneşti prieteni noi şi îi regăseşti pe cei vechi. Ori poate, pe alţii pe care i-ai visat toată viaţa şi acum, prin condeiul autoarei de faţă, aceştia au prins viaţă sub ochii tăi. Să-i păstrăm în suflet ca pe nişte odoare şi să ne întoarcem la ei, de câte ori ne este sufletul prea greu, prea bătrân ori prea slab în încercările vieţii. Vom fi răsplătiţi, după măsura cu care ochii noştri măsoară infinitul dintre aceste cuvinte… Aceasta este, de fapt, o invitaţie la lectură, la petrecut un ceas alături de aceşti prieteni minunaţi prezenţi în cărţi şi, de ce nu, invitaţia de a crea voi înşivă, personaje de basm şi întâmplări cu totul şi cu totul extraordinare, ori întâmplări obişnuite care devin, în mintea noastră, deosebite, datorită harului cu care sunt povestite.

CEZARINA ADAMESCU,

3 decembrie 2009

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: