Confesiuni(II)

SENTIMENTUL NATURII

-Tot mai des în ultima vreme, natura, alături de mamă şi copii, apare în creaţia Dumneavoastră ca un personaj. Ce ne puteţi spune despre corelaţia natură-poezie?

-Pomul schilodit de explozii, pământul ucis de secetă mi-ai întărit sentimentul naturii, sentimentuL naturii, sentiment ce-am moştenit din moşi-strămoşi cu toţii.

Mă urmăreşte de-atunci din copilărie un fel de teamă în faţa neploii, a nezăpezii, în faţa îngheţului din primăvară sau a frigului căzut în plină vară. Iată de ce, alături de poemele de pură bucurie sau reflecţie, unele din cântecele mele sunt un fel de litanii pentru firul de grâu şi de iarbă, sunt nelinşti interioare sau acuzaţii.

Slăvesc ploaia care întinereşte pământul. Ploaia care strânge acasă pe-ai mei grămăjoară, – pe cei de la muncile câmpului. „Multe fire de argint/ leagă cerul de pământ.” Nu cunosc o mai cosmică ghicitoare.

Mă tulbură ninsorile albe, tot mai rare azi şi mai istovite şi ele, grăind parcă ţărânei ca ciobanului Mioriţa.

O vacă în ochii mei este frumoasă ca un pom înflorit. Un cal – superb ca o victorie. Oaia – o stea blândă căzută din cer, mulţumindu-se cu ce se găseşte: cu trei fire de iarbă.

Admir caii vântului, deşi nu i-am cântat. La fel trandafirul. Trandafir alb – pâine a dragostei!

Trandafir roşu: vinul dragostei.

Mă încântă mişcările plastice în apă, de baletişti, ale peştilor. Mă întristează că peştele devine tot mai mic. Se micşorează dimensiunile fizice ale peştelui, ne previn experţii oceanici, iar unele soiuri dispar cu totul, dispar peştii serioşi şi se-nmulţeşte plevuşca.

Mi-e drag ursul de piatră cu zmeură-n gură şi cu cetini în blană: muntele.

La fel mărgelele de aur ale pomului înflorit: albinele. La fel umbreluţele de sus ale grâului: ciocârliile.

Tot ce e la sânul ţărânei e viu. Şi piatra e vie. Întoarce piatra cu faţa spre tine şi vei vedea că e plânsă.

Păzit trebuie totul ce-i viu: ţărâna, pomul, pasărea, izvoarele. A păzi izvoarele. Putem spune: „Vom pune alţi pomi, mai roditori, vom creşte alt grâu, mai dulce, vom face alte case, mai frumoase.” Dar nu putem spune: „Vom face alte izvoare”.

Divinizez pământul, care se „urcă până-n vârful frunzelor”. Numai el, numai biata asta mână de lut urcă atât de departe în Univers: până-n vârful frunzelor! Nimeni n-a zburat încă mai sus de frunză, mai sus de firul de iarbă prin care urcă dulce laptele!

Preamăresc soarele, harta lui aurie de nimeni atinsă niciodată, ca rana cea arzătoare a trudei din laptele mamei, acoperită şi răcorită-n duminici de mărul cu care-şi aşteaptă nepoţii. (…)

(…)-Locul cel mai apropiat de sentimentul matern (dacă nu chiar contopindu-se cu el) îl ocupă în creaţia Dumneavoastră sentimentul erotic şi cel al naturii. Spuneaţi într-un interviu că poezia erotică şi cea a naturii este şi ea o poezie civică, patriotică. Vă rog să luminaţi conceptul.

-Am scris multe poezii civice, patriotice în sensul direct al cuvântului, am scris destule poeme erotice şi nu am tras niciodată linie de demarcaţie între ele. O poezie bună de dragoste, o poezie slăvind frumuseţea naturii este şi ea o poezie patriotică: omul iubind sau omul iubit este un om fericit, poate că nu există fericire mai mare decât dragostea.

Omul fericit va fi mereu atent şi sensibil la ceea ce se întâmplă în jur din teamă să nu i se fure fericirea. Iată de ce aş crede că cei mai neliniştiţi potrivnici ai războiului sunt marii îndrăgostiţi şi oamenii ce au copii.

Dragostea este un sinonim moral al păcii. Deci, şi al Patriei. Patriotică este şi poezia naturii. Ce altceva dacă nu Patrie se cheamă, alături de cântecul de leagăn al mamei, apele, pădurile, munţii, câmpiile unei ţări. A fura o apă curată pe care curată ne-au lăsat-o înaintaşii noştri, adică a o necinsti cu fel de fel de impurităţi înseamnă a fura propria ţară.

Totul este esenţial în natura Patriei: râul şi izvorul, muntele şi dealul, ursul şi furnica, pădurea şi poiana. Natura este istoria vie a Patriei, poate cea mai bună lecţie de omenie şi credinţă în bine. Unde sunt mai multe flori sunt mai puţine războaie.

-Între pâine şi dragoste ce aţi alege?

-Aş alege cântecul care le poate câştiga pe amândouă…

***

DESPRE GRAIUL ROMÂNESC

-Ai închinat câteva poezii şi cântece graiului matern. Crezi că se mai poate spune ceva nou după Mateevici?

-Victor Teleucă, într-un strălucit poem, a cântat limba astfel: „…Aşa-i de nouă şi bogată/ că n-o ştiu bine nici acum.”

Poeţii cântă fiinţele, lucrurile, fenomenele mai puţin sau deloc stăpânite de om: femeia frumoasă, taina izvorului şi a stelei cereşti, clipa ce trece… Eu nu caut cu tot dinadinsul (deşi doresc) să duc ceva nou în cântarea limbii, eu caut să amintesc copiilor, omului şi mie însumi că avem o comoară fără de preţ.

…Limba unui popor este istoria lui. Limba nu este a scriitorilor, a savanţilor lingvişti, a învăţătorilor de limbă şi literatură, ea aparţine poporului, celor care au trudit la ea de-a lungul veacurilor, înălţându-i strălucitoarea fiinţă, adică aparţine strămoşilor noştri. Şi mai ales celor care vin după noi.

Vorbindu-ne corect şi frumos limba, tinzând a o vorbi corect şi frumos, omenim astfel pe străbuni, pe cei care au creat „societatea cuvintelor civilizate”. Uitând un cuvânt trebuincios, o expresie din comoara graiului matern, uiţi ceva din istoria poporului tău.

Locuim o istorie vie. Victorioase vorbe, dar şi dureros rănite de-a lungul vieţuirii lor în istorie, fac parte din curgerea sângelui prin trup, din, cum ar spune Cantemir, nedezrupta continuaţie, parte din aerul nostru devenit prin ele un aer personal.

Iată de ce, dragă cititorule, fiinţa mea, care e fiinţa strămoşilor mei, este atinsă-n adânc de – cum să-i spunem? hai să-i zicem îngândurare, dar să înţelegem prin asta durere.

Avem un grai cu ochii umezi de dor şi istorie. Cu paşnice şi delicate unghii formate din cristalizarea sudorilor rostogolite pe aerul vetrei în atâtea crâncene bătălii, unghii care la înstrâmtorări s-au preschimbat în gheare, în săbii de foc. Un grai cu tâmple îmbrobonate de roua trudei creatoare. Nicăieri dorul nostru de desăvârşire nu s-a arătat mai clar şi mai cu tărie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi.

Frumos trebuie să vorbim cu toţii – elevul, studentul, agronomul, inginerul, dascălul de fizică, muncitorul simplu – pentru că maturitatea culturii publice, a spiritului poporal, spunea marele Eminescu, se manifestă cu deosebire în limba sa şi între culţii unui popor se numără cu deosebire numai aceia care au suit înălţimea şi domină terenul întreg.

Frumos nu în sensul în care înţeleg unii să vorbească, adică de-a folosi la fiecare pas câteva neologisme pe care nu le înţeleg ceilalţi, iar uneori nici vorbitul chiar, ci în accepţia superioară, adică de-a logodi plastic armonios în vorbirea orală ori scrisă cele mai obişnuite cuvinte.

Să fiu înţeles drept, nu ne războim cu neologismele. Limba este o fiinţă vie, mereu în dezvoltare, şi ea trebuie mereu să fie sensibilă la toate înnoirile economice, sociale, culturale ale vieţii. Adică trebuie să altoiască în cuprinsul ei toate cuvintele noi, necesare, restructurându-le, bineînţeles, după firea şi legile ei.

Limba noastră, spunea acelaşi Eminescu, nu este nouă… Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare înseamnă a abuza de dânsa şi a o strica.

Limba este comoara cea mai de preţ a poporului, şi veghea asupra strălucirii nu trebuie să pirotească nicicând.

Am avut împreună cu alţi scriitori de-ai noştri o minunată întâlnire în Larga, raionul Briceni. Printre noi se afla şi un scriitor din Ucraina – Andrei Miastkivski – un foarte bun prieten al literaturii noastre (dumnealui a tradus în ucraineană pe Eminescu), un adevărat prieten al limbii noastre (dumnealui ne vorbeşte destul de bine graiul).

Oaspetele a fost plăcut impresionat de frumuseţea limbii bătrânilor lărgeni. După întâlnire ne-a povestit o întâmplare destul de amuzantă. Are dumnealui în satul natal un vechi prieten, un bătrân, care în amurgul vieţii a rămas singur cuc.

L-am întrebat, spunea colegul nostru, dacă nu-i e urât atât de singur. „Nu mi-i urât, a răspuns moşneagul, pentru că eu vorbesc cu găinile mele. Află dumneata, că găinile folosesc în vorbirea lor mai multe cuvinte decât poetul… cutare. (Şi moşul a rostit un nume concret de poet”).

Având în republică o literatură bună, cunoscută şi preţuită în ţară şi peste hotare, nu trebuie să ascundem (cum să ascunzi?!) că putem întâlni şi la noi condeieri şi învăţători de limbă şi literatură al căror vocabular păleşte pe lângă cel al orătăniilor.

Acum, ca să fiu sincer cu mine însumi, cu Dumneata, dragă cititorule, mărturisesc că nu sunt unul din străluciţii mânuitori ai verbului matern, dar îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbele în frază, înţelegând că a vorbi sănătos limba pe care păstorul Mioriţei ne-a lăsat-o „scrisă-n ţărână cu băţul”, cu un băţ fermecat, iar Eminescu – e cosmica nemărginire cu o pană muiată în aurul Luceafărului, – a vorbi sănătos limba mamei este o datorie, una dintre cele patriotice.

***

DESPRE FOLCLOR

Suntem un popor fericit, avem câteva mări în cultura noastră, mări cu izvor de acasă. Una din ele ar fi Mioriţa. Influenţată de ea însăşi, de cea mai strălucită operă a poporului nostru: de limba în care se rosteşte acest miracol numit Mioriţa, de simţirea şi gândirea noastră artistică, aparte cu totul.

Tot ceea ce este colectiv este interior influenţat. Desigur, orice mare operă folclorică a fost creat iniţial de un mare artist, de unul singur, că nu s-a adunat, dragă Doamne, poporul în cutare duminică, menită îngrijirii sufleteşti şi creaţiei şi a hotărât: „Ia hai, oameni buni, să facem azi o „Mioriţă”, să minunăm lumea!

Poporul, de-a lungul vremii, numai a şlefuit balada, i-a dat strălucire maximă. Ce să mai lungim vorba! Vai de creatorul, de omul de artă în genere, care nu iese nicicând din propria cochilie, ca melcul, dar vai de cel care-şi schimb mereu culoarea scrisului ca un cameleon.

Poţi gândi până la capătul pământului, dar nu poţi merge până acolo cu plugul. Mergând mai departe, de unde nu mai poţi auzi cum te strigă la masă ai tăi, brazda va curge la suprafaţă şi rişti s-o găseşti acoperită de buruieni la întoarcere.

-Spuneţi o poezie populară care vă place mai mult.

Mioriţa, Meşterul Manole, Toma Alimoş… Dar să-ţi spun una scurtă de tot: „La noi omul cât ii viu/ Cântă şi pentru pustiu,/ Numai când îi mort nu cântă./ Dar şi-atunci stă şi ascultă.”

Mai ascultă una: „Frunză verde de alun,/ Face-te-ai, grâule, bun,/ Cum merge mândra pe drum./ Şi să stai la secerat/ Ca mândra la sărutat.”

Am citat aceste poezii şi pentru expresia lor modernă. Eu cred că noi, cei de azi, nimic nou n-am descoperit în materie de expresie poetică, folclorul îi de neîntrecut din toate punctele de vedere.

(…)-Reveniţi des la folclor, la clasici?

-Abia acum descopăr frumuseţea artistică, irepetabilă, bogăţia de idei, filozofia folclorului nostru. Ia ascultă nişte proverbe: „Decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind”..

Sau: „Lasă-mă în cât mă găsesc”. Ori: „Cine doarme pe pământ, n-are frică să cază când se întoarce”.

Proverbele sunt, după mine, partea cea mai scăpărătoare – cremene – a unei limbi sănătoase. Ele sunt ca ţăranul pe deal care, ţinând coarnele plugului cu o mână, scrie filozofie, din mers, cu cealaltă…

***

Cântecul este sufletul urgent al vieţii omeneşti. Cântecul este posibilitatea şi privilegiul artistului de a gândi auzit, cu voce tare, în mijlocul oamenilor. El este o forţă miraculoasă: îndulceşte clipa omului trudit şi potoleşte pe omul cel rău.

Cântecul seamănă copiilor: el nu poate stăvili răul, dar îl poate amâna. Îmi plac foarte mult definiţiile cântecului sau ale stării de cântec, formulate de poetul anonim. Iată câteva exemple: „M-a lăsat mama dormind/ M-a găsit doină zicând”. Sau: „Cu cât cânt/ Atâta sunt”; „La noi omul cât îi viu/ Cântă şi pentru pustiu./ Numai când e mort nu cântă,/ Dar şi-atuncea stă şi-ascultă”; „Nu credeam că voi ajunge/ Când oi cânta să pot plânge”.

Ce caldă şi rodnică apropiere între ultimele două versuri şi celebrul rând eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!”

Mizaţi chiar atât de mult pe efectul estetic şi moral al cântecului?

-Trebuie să mizăm, de vreme ce omul contemporan se apleacă tot mai puţin asupra cărţii de literatură. Dacă urcă femeia pe schele în bătaia ploii şi a viforniţei, de ce să nu urce şi cântecul acolo? Bineînţeles, cu condiţia: să nu-l ţinem numai acolo.

Cântecul trebuie să rămână cântec, după cum femeia – femeie. Viaţa este multiplă în reprezentările sale, cântecul poate şi trebuie să fie o oglindă clară a vieţii omeneşti…

-Spuneţi-mi, vă rog, care ar trebui să fie prima calitate a unui text de cântec?

-Expresia spontan, nechinuită, clară şi melodioasă.

-Şi-a doua?

-Dramaturgia versurilor… şi cea de a treia condiţie: versurile să nu se bălăcească la malul poeziei adevărate…

***

…Simţul armoniei şi măsurii la omul satului este prezent în toate. Să ne amintim de casele noastre şi de pomii lor de mai demult. La casele mai ’năltuţe şi pomii erau mai ’năltuţi şi mai bogaţi. Un măr rotat cu mere domneşti, un prăsad cu pere mari, aurii, un cireş dulce sau un pom cu prune măşcate se înălţa în faţa casei ori în fundul grădinii.

Privirea copiilor şi cea a celor vârstnici era furată de frumuseţea lor. La casele mai sărăcuţe şi pomii erau mai sărăcuţi, un corcoduş cu fructe mici, ca nişte porumbe, un pomuleţ cu cireşe amare, un agud la gard – pomi care, de obicei, nu cutezau să se ridice mai sus decât streaşina sălaşului.

Oamenii treceau pe lângă ele, fără să le ia în seamă. Dar se aflau căsuţe nearătoase, mici, spre care toată lumea îşi arunca ochii cu admiraţie. Bogăţia lor cea mare era o fecioară neobişnuit de frumoasă ori un fecior ca mândrul Mioriţei ciobănel.

Era mai demult o căsuţă la noi, la Peretita, în luncile Prutului, în faţa căreia omul îşi încetinea pasul, pentru că de acolo venea un cântec fermecător de vioară, cântecul unui copil care astăzi se numeşte Dumitru Blajin, ce prefăcea casa aceea într-un adevărat palat, iar mărul cel mic de la colţul ei – într-un pom cu mere domneşti. Iată ce forţă poate avea cântecul…

***

….Locuim un veac frământat. Frământat de griji, de temeri pentru soarta fragilei sfere care ne ţine, iar în unele părţi – de încă lipsa unei bucăţi de pâine.

Dacă îndeajuns nu au pe glob pâine toate înflămânzitele guri, îndeajuns au cântec şi speranţă.

Pâinea alb sau neagră a cântecului şi vinul său amar sau dulce se află azi pe masa, pe iarba sau piatra care ţin loc de masă oricărui om. Graţie creatorilor. Adevăraţilor creatori care cu flacăra magică a inimii lor ştiu să îmblânzească vremea supramotorizată, să se apropie om de om, neam de nea, popor de popor. Doga este unul dintre ei. Am acasă la el clituri de scrisori, grele de aurul recunoştinţei înfometaţilor şi însetaţilor de cântec, din atâtea aşezări omeneşti, scrisori care, păstrate în loc de bani, ar putea hrăni sufletul artistului o viaţă întreagă.

În cântecul lui Doga se poate trăi şi visa. Trăi din plin şi visa spre mai bine. În cântecul său nu te poţi plictisi, nici dispera.

Spunea cineva, atât de exact şi frumos, că-n limba sa este omul acasă. Acasă ne simţim şi în cântecul lui Doga, în cel izvorât din cele mai adânci straturi ale melosului nostru popular. „Eu nu cânt că ştiu să cânt,/ Dar mi-i drag acest pământ”, – ar putea rosti compozitorul, aidoma cântecului anonim.

Ceea ce a făptuit Druţă în literatură, Sulac în cântecul popular, Kurbet în dans, Blajinu în limpezirea glasului de taraf, Grecu în zugrăvirea de pânze a porţilor noastre, Loteanu în regia cinematografică, iar Mihai Cimpoi în gândirea critică, a făptuit Doga în cântec, mai ales în cel adresat inimilor tinere.

Viaţă fiind, arta nu stă în loc. Veni-vor desigur după ei alţi artişti, la fel, poate, de mari sau şi mai autentici, dar dânşii sunt cei care au tăiat şi mai taie încă drum nou adevăratei arte, a celei legate cu trup şi suflet de tradiţia frumosului naţional.

Ca mirosul de brad în aerul munţilor, Doga s-a topit în cântec. Nu el îşi spune azi cântecul, ci cântecul pe el mi-l spune…

***

Cântecul de leagăn este, în primul rând, expresia îndrăgostitei pentru copil a celeia care ne dă viaţă. „Dormi în pace”…

Un imn, un măreţ şi fundamental imn închinat păcii. Cel, poate, mai vechi cântec de pace pe aceste locuri unde ne-am întemeiat.

Vino, peşte,/ De mi-l creşte,/ Tu cal breaz,/ Mi-l fă viteaz…”

O înaltă şi sfântă comunicare cu natura, cu nesfârşirea cosmică. Cel, poate, mai vechi cântec al nostru de solidarizare cu cele cărora le suntem parte organică.

Nani, nani, nani-na/ Că mama te-a legăna…”

O glorificare a muzicii sărbătoreşti a graiului în care suntem acasă, cum ar spune poetul. Cel, poate, mai vechi imn închinat graiului matern. Pentru că nu conţinutul versului, pe care pruncul nu-l pătrunde încă, ci mierea muzicalităţii, vraja sunetelor izvorând din cuvânt închid pentru somn pleoapele micii făpturi.

Să creşti mare, sănătos,

Să fii ţării de folos”.

O dragoste înflăcărată pentru ţară, pentru pământul care-i va alăpta mersul şi suflarea. Cel, poate, mai vechi cântec de iubire de ţară. Iată ce-ar mai voi să însemne un cântec de leagăn.

O recuperare sufletească a mamei după o zi de trudă pământească, o liniştire lăuntrică a ei. Un cer de care ea îşi leagă visul, nădejdea, statornicia, credinţa.

Scria nu demult Rasul Gamzatov, scria îngrijorat că în Daghestanul său tot mai rar poţi auzi cântându-se de leagăn. Credem că şi la noi cântecul de leagăn este atins de uitare. Tot aşteptând actorul să spună la televizor povestea, aşteptând dimineaţa să îngâne viersul cântecului de leagăn, ne-am cam dezvăţat să adormim copiii cu basmul şi cântecul părintesc.

Spunem asta nu fără durere. Cine îşi uită cântecul de leagăn – ce mai ţine minte?

Vom fi bogaţi, dar nu într-atât ca să dăm uitării fagurii cântecului de leagăn. Vom fi puternici, dar nu într-atât ca să nu îngrădim frumosul moral şi spiritual cu strălucitoarea taină care se cheamă cântecul de leagăn.

***

-Sunteţi strâns legat de folclor, de clasici. Reveniţi des la creaţia populară, la clasici. Ce părerea aveţi despre experimentul liric?

-Cum să revii la un loc de unde n-ai plecat niciodată?! Respir mereu aerul dătător de viaţă al slovei marilor predecesori populari şi clasici. Mă atrage necontenit, într-un mod magnific, prospeţimea şi originalitatea metaforei din poezia populară, adâncimea ei filosofică. Poporul a creat până şi ghicitorile la modul filosofic. Iată o mostră: „Nu e mare, capăt n-are”. Ce credeţi că este? Oul. Iată şi un proverb: „Cine doarme pe pământ, n-are frică să cază.”

Dacă n-ar figura în tezaurul folcloric această extraordinară metaforă, am fi clasat-o imediat la compartimentul descoperirilor lirice moderne. Vedeţi cât de relative sunt descoperirile în arta poetică?

-Am observat că vă plac proverbele. Cine v-a altoit dragostea pentru ele?

-Mama, care nu avea timp în copilăria mea să-mi spună poveşti, ea vorbea cu mine mai mult prin proverbele noastre.

***

LITERATURA PENTRU COPII

…-Aţi publicat în ultima vreme câteva cicluri de versuri pentru copii însoţite de muzică proprie.

-Am cutezat să umblu şi la tainele muzicii. Ce-aş putea spune? Că a cânta la 43 de ani ar însemna să crezi că eşti încă tânăr. Că nu urmăresc să mă adaug cântecului, ci să adaug trăirii mele cântecul, care parcă îmi lipsea totuşi. Că noul izvor de care am dat îmi limpezeşte sufletul, tulburat de cutare sau cutare necaz, că el e o liniştire lăuntrică a mea.

Că sunt luminat de o naivă credinţă că ceea ce fac nu este un joc. Că stau special la masa de scris să compun şi muzică – melodiile vin singure, aproape fără ştirea mea, uşor ca lumina zilei, o dată cu versurile.

Că în ultima vreme săptămâna mea nu are şapte zile, ci şapte cântece. Că numărul cântecelor ce am compus a ajuns la numărul anilor mei. Că nu este exclus ca melodia cutare să amintească ori chiar să repete vreo intonaţie sau frază muzicală din cântecul altcuiva, dar este, cred, exclus ca toate cele 43 de melodii să amintească de cântecele altora.

Că sunt îndemnat spre muzică de „Vine, vine primvara” – cântecul copilăriei mele -, de colindele iernilor albe, de tainicul „descântec” folcloric „Melc-melc, codobelc”, trezit deodată în adâncul fiinţei mele sub ori deasupra vitezelor moderne, la fel de miraculosul glas al viorii prietenului meu Dumitru Blajin, vioară de care mă lipeam în anii copii ca de sora mea dreaptă, vioară ce mi-a înflăcărat simţirea şi imaginaţia muzical.

Că nimic din ceea ce ţine de natura umană şi de natura naturii nu pleacă pe veci – totul şi toate se reîntorc în fireasca lor ordine, aşa cum s-a reîntors nu demult zăpada copilăriei mele. Că aud şi simt cum se mişcă-n pământul inimii mele seminţele unor noi cântece. Că presimţirea încolţirii lor îmi înalţă sufletul şi mă îndeamnă a trăi.

Că m-aş socoti cel mai fericit om, dacă printr-o minune aş izbuti să las copiilor un cântec simplu, pe care ei să-l cânte cu dragoste fără să ştie al cui este…

***

Melodiile pentru copii ce vă propun le-am auzit înlăuntrul meu o dată cu versurile. Am întrebat pe doi compozitori, pe Iulia Ţibulschi şi Tudor Chiriac, autori ai multor strălucite cântece pentru copii, la fel pe maestrul cântecului popular Dumitru Blajin, dacă ceea ce aud eu nu sunt nişte naivităţi şi, mai ales, dacă nu profanez muzica: pe cea care trebuie să îmble desculţă ca roua pe sufletul omului.

Mi-au spus generoşi că nu. Şi m-au încurajat să opresc pe hârtie totul ce-mi trece în chip de sunet muzical prin minte, când mi-a spus unul, prin mintea inimii.

Habar nu am de note. Cunosc numai două note: ochii copilăriei. De aceea lucrul cel mai anevoios este nu să dau de izvorul viersului, ci, o dată descoperit, să-l străjuiesc să nu se ascundă, până găsesc pe cineva care-l aşteaptă pe pârtia de note.

Alerg într-o zi spre casa unui compozitor. Mă vede în troleibuz un cunoscut. Mă întreabă de sănătate. Nu-i răspund – cânt. Cunoştinţa face ochii mari. Ocolesc de atunci cunoscuţii. Stau cu faţa întoarsă de la lume în fundul troleibuzului unde nu mă vede şi aude nimeni. Ei da, nu mă vede. Simt deunăzi o mână necunoscută: „Cetăţene, biletul!” „Care bilet?”… La bilet mă gândesc eu acum?! Scot o rublă şi achit amenda cântând…. Controlorul e numai mirare.

Nu, aşa nu mai merge! Îmi cumpăr magnetofon. Să cânt în linişte acasă. Încep să destăinui o melodie nouă benzii de magnetofon. Îngrozitor! Turbă telefonul. Îl scot pe coridor. Să steie frumuşel ca un câine acolo. Ham-ham!… se aude şi de acolo. I-am tăiat coada. Nu se mai aude. Degeaba telefonaţi. Nu mai necăjiţi la uşă nici soneria. I-am retezat măciulia…. Nu bateţi la uşă – nu sunt acasă, am fugit la ţară. Lăsaţi-mă să cânt. La-la-la!…

*****************************

(Selecţiuni din volumul memoriaL GRIGORE VIERU, Rădădina de foc Poeme Confesiuni, Cuvânt înainte de Ioan Alexandru. Postfaţă de Victor Crăciun, Ediţie ilustrată de Sabin Bălaşa, Selecţie şi îngrijire de ediţie: Arcadie Donos, Bucureşti, UNIVERS 1988).


%d blogeri au apreciat asta: