-GRAIUL OLTENESC-Ioana Stuparu:,,Lacrimi pe vatră”

Dedic această carte fiicei mele, SIMONA

I

-Machi, Doamne, cum o fi ăla care n-are brazdă de pământ?, a întrebat mama.

-Cum să fie? Ca ăl căzut din lună! a răspuns Başalderu. Ce om e ăla, care n-are brăzduleana lui!? Care n-are bucăţica lui de pământ, ca să spuie şi el, dacă-l întreabă cineva un’ să duce, să spuie: ie-te, mă duc să-mi sap porumbaşii de la Murta; sau să-mi ar pămâncioru’ de la Tinichiţa, ca să-mi samân în el săcara!…

Başalderu vorbise ţinând fruntea sus. El nu era ca ăl căzut din lună. Îşi avea pămânciorul lui, jumătatea lui de pogon, la Murta; şi mai avea şi Leana, nevastă-sa, zestrea ei: o jumate de pogon, la Tinichiţa, nisipul nisipurilor, în care nu făceai mai nimic, dacă nu cărai bălegar, cu nemiluita. Două jumătăţi de pogon. Două jumătăţi de fâsălău.

Şi, totuşi, fâsălăul acela era viaţa lor, speranţa lor. Era legătura cu pământul pe care ne-a lăsat Dumnezeu, cu lumea, legătura cu Mârşaniul, unde soarele îşi are locul lui, din care răsare şi în care asfinţeşte.

*

-Machi, din ce loc o răsări soarele?, mă întrebam, adesea, la vârsta când abia mâncasem câţiva Păştişori. O răsări din grădina lui Tudor Cântăreţu sau tocmai din uliţa lui Ion Gugu?

În privinţa scăpătatului, nu aveam nici un dubiu. Ştiam locul precis: soarele scăpăta drept în mijlocul drumului, în capul Gămăneilor. Văzusem asta cu ochii mei, şi nu doar o singură dată.

Ştiam când se apropia scapătul soarelui după zarva care venea dinspre Gămănei, fiindcă atunci începea lumea să intre cu vitele în sat.

Mai întâi intra Toma, cu vaca lui, care avea viţel mic, rămas acasă. Cum ajungeau în dreptul răscruciului Muscoaicăi, vaca o lua la pas întins, pentru a ajunge cât mai repede la viţel. Ar fi luat-o la fugă, dacă Toma n-ar fi ţinut-o bine de curm şi dacă n-ar fi zbierat la ea:

-Hooo! Hooo! Cuti, n-auzi! Io, vaca, bă! Fir-i-i tu-nchinată de nebună! Cutiii, stai încet, că te omor! Cutiiii! striga Toma, din toate puterile, mai să-şi dea viaţa, numai să n-o ia vaca la fugă şi să se sângereze cumva, sau să i se încingă laptele în uger, ca, apoi, să se îmbolnăvească viţelul.

Când îl auzeam pe Toma zbierând la vacă, ieşeam la poartă şi mă aşezam cuminte pe scaun. Mă lipeam bine cu şalele de gard, îmi puneam mâinile în poală şi mă uitam către Gămănei, ca să văd soarele scăpătând.

Drumul mişuna de lume şi de vite. Cârdurile de oi lăsau în urma lor multă pulbere. Pe măsură ce treceau de răscruciul Muscoaicăi, pulberea se mai potolea, căci pe linia-mare era presărat pietriş.

Cunoşteam ale cui erau cârdurile. Aproape în fiecare seară, intrau în sat, în aceeaşi ordine. Cei care ştiau că au berbeci răi făceau în aşa fel, încât să nu li se întâlnească turmele.

Ultima turmă care intra în sat era cea a lui Ţâche. Berbecul lor era atât de rău: se repezea cu coarnele în tot ce vedea mişcând.

Cunoscând damblaua berbecului lui Ţâche, stăteam cuminte pe scaun, fără să mă mişc. Şi aşa îmi era destul de frică, însă nu mă înduram să renunţ la priveliştea pe care mi-o oferea soarele la asfinţit.

Îl vedeam cum se lasă încetişor-încetişor, până ajungea în mijlocul drumului din capul Gămăneilor. Era roşu şi mare cât roata carului. Acolo se oprea o ţârişoară, ca să se mai uite pe linia-mare din Mârşani. Mă vedea şi pe mine cum stau cuminte pe scaun, la noi, la poartă. La Mitru Leu, la poartă.

După ce se mai uita un piculeţ peste sat, începea să intre, încet-încet, în pământ. Mă uitam la el, până nu-l mai vedeam.

Apoi, din locul în care a scăpătat – din mijlocul drumului, din capul Gămăneilor – ieşeau raze strălucitoare, mari cât cerul. După aceea, cerul se înroşea, semn că în ziua următoare va fi vreme frumoasă, fiindcă s-a uitat soarele îndărăt.

*

Deci, despre scăpătatul soarelui ştiam totul.

Despre răsărit, însă, nu ştiam nimic sigur. Poate că răsărea de la Tudor Cântăreţu din grădină…, poate că răsărea tocmai din uliţa lui Ion Gugu?…

Întrebarea nu-mi dădea pace.

Într-o dimineaţă, n-am mai avut răbdare şi m-am trezit în timpul revărsatului de zori, ca să-l pândesc. Am ieşit în balcon şi m-am suit cât am putut de sus, pentru a vedea mai bine.

Stăteam aşteamătu. Inima îmi păcănea ca moara lui Muscu.

Am reuşit să văd soarele, abia când era roşu şi aproape le fel de mare, ca în timpul scăpătatului.

Imediat, razele lui au umplut de strălucire tot cerul. Au umplut de strălucire şi casa noastră văruită în alb. Strălucirea soarelui a intrat şi în balcon, unde m-a cuprins şi pe mine.

Îmi părea rău că nu am aflat precis locul din care răsărea soarele. De vină erau pomii, – prea mulţi şi prea înalţi. Mai ales nucul Anicăi, care mai avea un pic şi-i ajungea vârful tocmai în cer.

Mi-am pus în gând ca, la anu’, când voi fi mai mare cu un an, să mă sui în dudul pestriţ din dealul grădinii. Era cel mai înalt dud din tot capul de sat. De acolo puteam să văd până departe.

Mai întâi, însă, trebuia să am răbdare, să mai mănânc Paşti, să mai cresc…

*

Timpul parcă nu mai avea răbdare. Evenimentele păreau că se iau la întrecere. Aveam impresia că m-am născut deja bătrână. Trecuseră ani puţini, iar eu ştiam foarte multe. Le-am aflat trăindu-le. Ce bine ar fi fost dacă le-aş fi aflat numai din auzite!

Am aflat cum e să fii bogat, dar şi cum e să fii sărac; am aflat ce este bucuria, dar şi ce este necazul; am aflat cum e să fii sănătos, dar şi cum e să fii bolnav…

Astfel am aflat că:

“Bogatul nu-l poate înţelege pe sărac”.

“Fericitul nu-l poate înţelege pe cel necăjit”.

“Sănătosul nu-l poate înţelege pe cel bolnav”.

Din gură, poţi spune că înţelegi şi eşti ferm convins că spui adevărul. Însă este numai iluzie. O minciună nevinovată, cu care te minţi singur.

Numai cei care au aceeaşi suferinţă ar putea să se înţeleagă unul pe celălalt. Am spus “ar putea”, deoarece şi aici sunt o mulţime de cauze, depinzând de fiecare om, în parte.

*

Cum aş fi putut să înţeleg ce se petrece în sufletul Oniţei, atunci când i-a ieşit în cale mama lui Niţă şi i-a zis:

_ Lasă-l pe Niţă în pace şi caută-ţi băiat pe potriva ta! Tu nu faci de noi, Oniţo! Niţă e băiat de oameni avuţi, nu ca tine: fraţi mulţi şi pământ puţin!…

Cum aş fi putut înţelege pe Başalderu, care după ce că avea pământ puţin, mai era şi acela fâsălău?

Cum aş fi putut înţelege, ce este în sufletul lui Vlăiescu, atunci când vedea cum îşi bat joc alţii de munca lui?

Cum aş fi putut s-o înţeleg pe mama, cât de mult suferea când vedea că se petrece o nelegiuire, iar calea de îndreptare nu stătea în puterea ei?

Când a trecut Florian, pe la noi pe la poartă, cu carul încărcat de buşteni de dafini, unul şi unul, tăiaţi fără socoteală, mama a ieşit în drum şi i-a zis:

_ În a cui curea de dafini aţi năotit acuma, Floriene, ca s-o distrugeţi şi pe-aia? În a lu’ Vlăiescu?

_ Păi, ce, mai e a lu’ Vlăiescu?

_ Da’ a cui e ?

_ A statului, – a răspuns Florian, nepăsător.

_ Măi, de, dă-l năibii! Şi dacă a luat-o statu’, acuma voi trebuie s-o faceţi praf? Tu ştii câţi ani au trecut, de când a pus Vlăiescu dafinii ăia în pământ?

_ Ie-te, mă găsâ! Altă treabă n-am, decât să mă gândesc la anii dafinilor!? Lasă că ştie Vlăiescu!, a zis Florian, uitându-se cu ură, la mama.

_ Eeeei, Măiculiţă, Doamne! Măcar de la el a rămas ceva-n urmă, ca să aveţi voi ce să distrugeţi acuma! Să vedem în urma voastră ce-o rămâne!?…

II

A murit prioteasa popii de la biserica din sus.

Patru gornişti, câţiva lăutari ai satului, carul cu mortul, multe căruţe trase de cai şi puhoiul de lume venind pe jos alcătuiesc cortegiul funerar, care se scurge, agale, pe linia-mare.

Doi dintre gornişti merg pe o parte a drumului, ceilalţi doi, pe cealaltă parte. Cântă toţi, deodată, o melodie tristă – neândurător de tristă, pe care o zic, de fiecare dată, când moare cineva din sat, – fie bogat, fie sărac, fie tânăr, fie bătrân.

Pe mijlocul drumului, în rând cu gorniştii, merg lăutarii. Printre ei se află şi Dabu, cu basul lui cât postul Paştelui, pe care abia şi-l cară, ca pe-un blestem, – întâi, din cauza greutăţii, dar şi din cauza unui picior beteag. Nu se poate lăsa de lăutărit: din asta trăieşte, altceva nu se pricepe să facă. Face parte din orchestra de lăutari, care sunt tocmiţi să cânte fie la nunţi, fie la înmormântări. Nu cântă din gură. Nu ştie, – sau nu poate, fiindcă vorbeşte cam pocit.

*

Când sunt tocmiţi pe la nunţi, se căzneşte să ţină şi el isonul, împreună cu alţi lăutari, pentru a fi părtaş la bani. Din cauza felului pocit în care vorbeşte, Dabu face tot hazul la nunţi. Mai ales în timpul “haideadoiului”, când vioristul îi cântă naşului:

“Hai, naşule, dumneata,

bagă mâna la ghisa

Şi scoate câte-o para

Şi o dă la mine-ncoa!”.

Ceilalţi lăutari ţin isonul, zicând după fiecare vers:

“Hai, hai, naşule, hai!”.

Dabu, care nu poate pronunţa nici bine, nici repede, zice şi el, mai în urma celorlalţi, spre hazul tuturor:

“Cai, naşule, cai!”.

*

De data aceasta, Dabu nu mai este nevoit să zică ceva din gură, pentru a face lumea să râdă. Merge şi el, alături de ceilalţi lăutari, trişti cu toţii, fiindcă a murit “coana prioteasă”, femeie tânără, care n-a apucat să împlinească treizeci de ani.

Cântă lăutarii melodii triste, romanţe de dor, care te fac să plângi.

Când tac lăutarii, îţi sfâşie sufletul, gorniştii.

În urma lăutarilor, vin cele două căruţe cu cei patru preoţi şi cei patru cântăreţi. Preoţii stau pe leagănele din spate, pe care sunt puse velinţe frumoase, ca semn de respect pentru capii bisericii. Cântăreţii stau pe lădiţa căruţei, de-o parte şi alta a vizitiului, şi cu faţa către preoţi, deoarece nu se cade să stea cu spatele la ei.

O îngroapă pe preoteasă cu patru preoţi, fiindcă e de “neam-mare”.

În urma căruţelor cu preoţii vine carul cu mortul. Covoarele ce împodobesc de jur-împrejur carul sunt deosebit de frumoase şi atârnă până la pământ.

Două perechi de cai, cu batiste legate la căpestre, abia trag carul cu mortul, ce scârţâie de atâta greutate.

De jur-împrejurul tronului, înghesuite una în alta, stă o sumă de femei care o jelesc pe preoteasă. Sunt rudele cele mai apropiate şi o plâng din tot sufletul, fiindcă s-a stins de prea tânără.

Frumuseţea preotesei nu s-a stins o dată cu viaţa. Decât paloarea de pe faţă o dă de gol că e moartă.

În urma carului cu mortul, vin multe căruţe trase de cai cu batiste legate la căpestre. Atât lădiţele din faţă, cât şi leagănele din spate sunt tixite de lume, bătrâni şi neputincioşi, care au venit s-o conducă pe preoteasă pe ultimul drum.

În urma căruţelor vine, pe jos, puhoiul de lume.

Este atât de multă lume, încât îţi vine să crezi că s-a spart satul. Lume multă şi tristă! Fiecare ţine în mână câte o pomneată, care are la un capăt o lumânare, iar la celălalt capăt un ban.

În urma puhoiului de lume vin câţiva bărbaţi cu ploştile cu vin, din care dau de băut pentru sufletul moartei. Au cui să dea. Lumea-luminată a ieşit pe la porţi, să vadă când trece mortul. Au ieşit în linia-mare şi cei de pe deal, şi cei de pe vale.

_ Dumnezeu s-o ierte!, zice cel ce gustă din ploscă.

_ Dumnezeu s-o ierte!, răspunde cel cu plosca.

Sunt vorbe rostite cu tristeţe, cu lacrimi în ochi; vorbe rostite scurt, fără intonaţii, de parcă ar fi retezate din topor.

Preoţii opresc căruţele la răscrucea Muscoaicăi. Se opreşte tot puhoiul de lume. Femeile de lângă tron nu mai jelesc. Toată lumea tace, – deodată se face linişte, de parcă ar fi murit totul.

Preoţii coboară din căruţe şi încep să facă slujba, ca la carte. Cineva aruncă bani mărunţi în mijlocul răscruciului şi prin şanţuri. Copiii se reped să-i adune, îmbrâncindu-se.

Preoţii şi cântăteţii se suie în căruţele care pornesc. Femeile încep să jelească tare, toate deodată, de ţi se face părul măciucă.

Dacă priveşti prin mulţimea de oameni, observi, numaidecât, un bărbat brunet, înalt şi spătos, mergând în urma carului cu moarta. Mâinile îi sunt încleştate pe scândura pe care este fixat covorul. Din când în când, îşi ridică ochii spre cer şi scoate un geamăt sfâşietor. Nu este altul decât bărbatul moartei, preotul de la biserica “din sus”.

Plânge, fiindcă a pierdut tot ce a avut mai drag pe lume. Copii n-au avut.

*

Stăm la noi la poartă şi ne uităm, tăcuţi, către răscruciul Muscoaicăi, urmărind puhoiul de lume, care dă cotul la dreapta, de parcă-l înghite pământul. Am petrecut cu privirea ultimii oameni din puhoi.

Cântecul gorniştilor, care se aude de departe, ne dă de ştire, că totuşi nu i-a înghiţit pământul.

La noi, la poartă, nimeni nu vorbeşte. Cu toţii avem ochii plini de lacrimi. Multe momente de tăcere s-au scurs, până când Oniţa întrebă:

_ Care era numele adevărat al priotesii, ţaica Florică?

_ Adelina.

_ Ce nume mândru! Şi ce frumoasă a fost, săraca!, zise Oniţa, plângând în hohote.

Ca să nu se pună pe jelit, Anica sări cu gura:

_ Ei, şi tu, Oniţă! Te-apucaşi s-o jeleşti, de parcă ţi-ar fi rudă?!…

_ Îmi pare rău de ea, c-a fost tânără şi frumoasă! Şi ce bogată-a fost, săraca! Dacă mie şi mi-e dragă viaţa, darmite ei, care-a avut de toate!?… Machi, Doamne, cum o fi fost sufletu-n ea, când vedea cum se topeşte de pe picioare?

III

Anica primea din când în când, câte-o scrisoare de la Mărin. Cum nu ştia carte, ni le aducea nouă să i le citim. Cât citeam, nu-şi lua ochii de la noi. Ne sorbea vorbele. Mărin scria de bine.

_ Gata? Nu mai scrie nimic?, întreba cu părere de rău, Anica.

_ Gata. N-ai văzut că ţi-am citit încheierea?

_ Aha. Ba am văzut, – răspundea ea, cuminte.

Lua scrisoarea şi o aşeza în poală, mângâind-o rând cu rând, literă cu literă.

_ Trece el, timpu’! Vine el, acasă!… Mărinică-al maicăi!…

*

A trecut destul timp, până să-şi ia Mărin inima-n dinţi, pentru a-şi descărca sufletul într-o scrisoare.

Printre altele, nu scria deloc de bine:

“Eu credeam că o să fie altfel în armată şi când colo, ne-au băgat în fundu’ pământului, ca pe şobolani, de nu mai vedem lumina zilei. Scoatem cărbuni şi-i cărăm cu vagoneţii. Pe mine m-au dat la vagoneţi. Am praf de cărbuni şi în suflet. Mai bine îl ascultam pe neica, atunci când a zis să facem demersuri, ca să nu mai fac armată. Şi-acasă lucram la fierărie şi eram murdar de scrum de cărbune, dar măcar eram la mine-n bătătură şi vedeam lumina zilei. Să-i zici lu’ neica, dacă o mai vrea şi dacă o mai putea, să umble, să facă demersuri, ca să mă scoată de-aici. Că nu e armată ce fac eu. Mi se pare că nu mai am zile să ies de-aici”.

*

Când a auzit ce scria Mărin, mama s-a căit şi mai tare că-l blestemase. Credea că dacă nu l-ar fi blestemat, poate că n-ar fi fost repartizat să facă armata la mina de cărbuni.

_ Eu am gură ra!, zicea ea, cu groază. De-aia mă cam feresc să blestem. Atunci, n-am mai putut să rabd şi m-a luat gura pe dinainte.

Tata ar fi început demersurile imediat, dar cu zăpăceala asta din Mârşani şi din toată ţara, nici nu mai ştia unde să se ducă. Până la urmă, s-a dus şi l-a întrebat pe unchiul mamei, Gică Dobre, care era învăţător în Daneţi.

Urmându-i sfaturile lui unchiu Gică, a plecat numaidecât la Craiova. Acolo, nu i-a promis nimeni, nimic

_ Dacă făceaţi demersurile înainte de a-l lua militar, era altceva!… Dar aşa…, nu cred că se mai poate face ceva, – i-au răspuns cei din Craiova.

A venit acasă cu inima îndoită.

*

Mărin scria din ce în ce mai des, cerând ajutorul lui tata, de parcă i l-ar fi cerut lui Dumnezeu.

_ Parcă nu mai am zile, să scap de aici!, repeta el, în scrisori.

În fiecare scrisoare întreba ce face Oniţa şi dacă s-a măritat.

Îi răspundeam lui Mărin scriind, cuvânt cu cuvânt, ce-mi dicta Anica.

_ Să scrii izact cum ţi-oi spune eu, ca să ştiu sigur că am vorbit cu el!, îmi zicea ea vorbind şi cu gura, dar, mai ales, cu ochii.

*

Până la urmă, am primit de la Mărin o scrisoare, care ne-a bucurat pe toţi:

“Dragă maică şi neică şi ţaică,

Aflaţi despre mine că sunt sănătos, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Aflaţi despre mine, că poate o să dea Dumnezău, ca să mă liberez în curând. Îţi scriu, maică, acu’, până nu trece timpul cloţălor. Să pui sub cloţă, multe ouă de raţă, ca să avem bătătura plină de boboci. Pune-le de timpuriu, ca să crească mari până la toamnă. Să pui mâna şi să creşti un purcel, ca să am cu ce-mi face nunta la toamnă, după ce m-oi libera. Să-i spui Oniţăi, că după ce mă liberez, vreau să mă-nsor cu ea şi s-o fac mireasă. Aşa să-i spui, că dacă nu s-a măritat până-acu’, să mai aibă o ţârişoară de răbdare, până mă liberez. Aşa să-i spui Oniţăi, maică”. Nemaiavând ce vă scrie, rămân al dumneavoastră fiu şi nepot, care vă doreşte.

Leu Marin”.

*

Şase săptămâni au trecut de la moartea preotesei. I-au făcut o pomană mare la fel ca o nuntă. Numai că era multă tristeţe.

I-au dat de pomană toate lucrurile pe care le-a avut. Ca să nu ducă lipsă de nimic nici pe lumea cealaltă.

Toate ţoalele de îmbrăcat i le-au dat Oniţei. Erau lucruri frumoase, din stofă şi mătase. I-au dat şi scurteică de postav vişiniu, cu guler de miel bârsan.

Frumoasă şi bine-făcută, Oniţa semăna într-atât cu preoteasa, de parcă ar fi fost surori. Doar în privinţa sănătăţii nu semănau deloc. Împlinind, de curând, nouăsprezece ani, Oniţa se simţea în toată puterea. Plesnea de sănătate. N-o întrecea nimeni la glume. Nici la joc n-o întrecea nimeni. Veselia ei, îi molipsea pe toţi. La ea, la poartă, se aduna lumea la taină, de parcă ar fi fost loc fermecat.

Seara, în sâmbăta Floriilor, nici nu s-a aşezat bine pe scaunul de la poartă, că s-a şi adunat lumea la taină, de parcă-ar fi răsărit din pământ.

_ Cine miroase, fa, a parfum? Tu miroşi, Oniţo?

_ Chiar eu, ţaica Florică, – zise, cu fală, Oniţa.

_ Di-diiii! Frumos mai miroşi! Ia dă-te mai încolo, să stau şi eu lângă tine, ca să mă satur de miros! Asta e rochie de la prioteasă?

_ Chiar de la prioteasă!

_ Ia ridică-te-n picioare, să te vedem, cum îţi şade!

Oniţa se ridică, fără să se lase rugată. Se suci şi se răsuci, în toate felurile, după cum îi porunceau cei de la taină. Îi era drag. De aceea i-au şi dat ei ţoalele preotesei. Pe de o parte fiindcă i se potriveau, pe de alta, ştiind că le va purta cu drag.

_ Fată, ce bine-ţi şade!… Parcă e tornată pe tine! E de ştofiţă?

_ Chiar de ştofiţă, ţaica Florică. E de ştofiţă de-aia, tocată!… Ce, prioteasa purta lucruri proaste? Săraca! Machi s-o fi gândit ea, cine o să-i poarte ţolişoarele?, zise Oniţa, întristându-se.

Tristeţea îi cuprinse pe toţi.

Oniţa începu să plângă.

_ Ia mai daţi-o-nchinatu şi mai lăsaţi-o de prioteasă!, sări cu gura Lenica, gâlgâind plânsul în ea. Vă găsi plânsu’! Acu’…, morţii cu morţii, viii cu viii!… Ori venirăm aici, la taină, ca să plângem morţii nu-ştiu-cui?! Lasă, că o avea cine s-o plângă!

_ Io, la dada Lenica!, zise printre lacrimi, Leana lu’ Başalderu.

_ Pă’, da! răspunse repede Lenica. Ce, de-aia ne-adunarăm noi la taină? Mâine sunt Floriile, pe urmă intrăm în Săptămâna-Mare…

Aerul răcoros al serii, începu să se simtă. Stelele răsăriseră pe cer, ca scânteile în spuză. Taina se mări, cu cât veneau când unul, când altul. Stăteau pe unde apucau, care pe scaun, care pe buza şanţului, care pe stănoage.

_ Ce-aş mânca nişte boabe coapte!, zise Başalderu.

_ Ar fi bune, da’ trebuie să facem focu’!… Mai bine-am clonţăni nişte seminţe. Ia, du-te, Lenică, şi adă o poală de seminţe de floarea soarelui!, zise unchiul Oane.

Onica trecu drumul şi intră în bătătură. Veni, numaidecât, cu seminţe de floarea soarelui în poalele fustei. Stătu jos, răsfirându-şi poalele pe lângă ea. Îşi umplu fiecare mâna cu seminţe şi începură clonţănitul. Scuipau cojile, de parcă erau luaţi la întrecere. În jurul lor, se înnegri, imediat, pământul.

_ Ai, Başalderule, – zise unchiu Oane, printre scuipatul cojilor – te-ntreb o vorbă…

_ Întreabă-mă, nea Oane.

_ Tu eşti, de coşcogeamitea timp, dus în casă, după Leana… De ce nu ieşi, mă, la taină, în maalaua voastră? De ce vii tot aici, la noi în maala?

Tot printre scuipături, Başalderu răspunse:

_ Mă, nea Oane, drept să-ţi spui…, nu-mi vine, cu dat dracu, neam, să mă duc la taină în maalaua aia… Poate că dacă-am fi stat mai depăr’şor!… Nu ştiu, dar nu-mi vine neam, să mă duc acolo, la taină. Fac ce fac, şi tot încoace mi-o iau picerele!

_ Da’ tu, Leană?

_ Eu mă ţâu după el. Un’ s-o duce el, mă duc şi eu…

_ Aşa e, bă!… Fomeia, ca fomeia!… Trebuie să se ţâie după rumânaş!…

_ Las’ să vie, zise Oniţa. Dacă n-ar veni Başalderu, nouă cine ne-ar mai cânta să jucăm?

Poala de seminţe parcă nici n-a fost. Doar pământul înnegrit de coji dovedea că acolo se mâncaseră seminţe de floarea soarelui.

_ Care mergeţi, fa, mâine dimineată, la tămâiat?, întrebă Anica.

Toate femeile au răspuns că merg. Tuşa chiar se revoltă, zicând:

_ Ce vorbă e asta, Anico? Se cade să nu ne ducem la tămâiat, taman de Florii, într-un an, odată?

_ Ei, întrebai şi eu, aşa!…

_ Mă duc eu la tămâiat, mămică, – zise Oniţa.

_ Mergem amândouă, – răspunse tuşa.

_ Aoleo, da’ nu mai avem nici un cocean, ca să punem în gura oalii!, se văită Oniţa.

_ Să vii să-ţi dau eu, că am destui!, îi zise Anica.

Oniţa se făcu roşie, ca racul. De când i-a spus ce-a scris Mărin în scrisoare, a început să se ruşineze în faţa Anicăi.

*

În fiecare zi, din Săptămâna Patimilor, am ţinut-o “ţâu”, tot într-o alergătură. Ca să nu ne prindă Paştele cu treburile neterminate.

Vineri seara, ne-am umplut braţele cu flori şi am plecat la biserică, să cântăm “Prohodul”.

Răsuna biserica de glasul lui Tudor Cântăreţu, care abia se mai vedea de fumul lumânărilor. Glasuri de toate felurile se înălţau către cer, slăvindu-l pe Mântuitorul.

Oniţa s-a strecurat binişor printre oameni şi a ieşit afară. I se făcuse rău, dar a procedat în aşa fel, încât să nu bage lumea de seamă. S-a aşezat pe o piatră, lângă zidul bisericii. Simţea că se învârteşte pământul cu ea, iar picioarele nu mai aveau vlagă în ele. A stat acolo până şi-a revenit, după care a intrat iarăşi înăuntru. Până la şfârşitul deniei, nu i s-a mai întâmplat nimic.

_ Machi, Doamne, de la ce să mi se fi făcut rău, taman acu’, la denie, în timp ce cântam Prohodul?, se întreba Oniţa. Să fi fost de la mirosul de tămâie?!… Sau de la fumul lumânărilor?!… Niciodată nu mi-a mai fost rău, până-acu’!… Machi, m-am prostit, cumva? Poate că am ostenit prea tare, fiindcă am ţinut-o tot într-o muncă, de cum s-a luminat, până seara târziu!

În dumunica Paştelui, abia aştepta să vină timpul de dus la horă. S-a luat cu Neta la braţetă şi, împreună cu cârdurile de fete şi de flăcăi, au plecat către hora de la “Dud”. Le fusese dor de joc. S-au prins amândouă alături, în “Boierescă”.

După un timp, Oniţa a simţit că i se moleşesc picioarele. S-a învârtit pământul cu ea şi au trecut-o sudorile. Nu ştia ce să facă: să mai joace sau să se desprindă şi să stea undeva, jos? S-ar fi desprins, dar îi era ruşine de lume, fiindcă nu ştia ce se va crede despre ea. A continuat să joace, aşa cum putea, dar gândul îi era cum să facă să n-o vadă cineva că îi e rău. Să nu se facă de râs, – tocmai la horă şi tocmai în duminica Paştelui, când lumea-luminată era ieşită din casă.

Spre norocul ei, hora s-a spart şi a plecat, împreună cu Neta, spre margine.

_ Oniţo, ce e cu tine, de asudaşi aşa, dintr-o dată? o întrebă Neta. Ai mâna leoarcă!

_ Nu ştiu, Netă, îmi vine rău… Nici nu mai văd pe unde merg.

_ Ţi s-o fi aplecat? Mâncaşi ceva, care-ţi căzu greu la inimă! Ce mâncaşi?

_ Eu ştiu, Netă, ce mâncai, ca să-mi cadă greu la inimă?, răspunse Oniţa, gândindu-se din ce cauză i se făcuse iarăşi rău, la fel ca în biserică.

Plecară către fântână, că să bea un pic de apă. Încet-încet, Oniţei îi trecu, revenindu-i culoarea în obraji. Se rugă de Neta să nu spună la nimeni că i s-a făcut rău la horă.

Despre faptul că i s-a făcut rău la biserică, nu ştia decât ea. Nici maică-sii nu-i spusese. Ca să nu-şi facă griji. Pe de altă parte, se temea să nu afle Anica şi să creadă despre ea alte alea…

*

De când îi spusese Anica ce i-a scris Mărin, Oniţa nici de glume nu s-a mai ţinut cu alţi băieţi, aşa cum făcea altă dată. Îi era drag să se gândească la ce va fi, atunci când va veni Mărin din armată:

“Când oi fi eu mireasă şi Mărinică ginere!… De-aia se uita el aşa, la mine!… Îi eram dragă! Şi nu spunea deloc, deşteptu’!… Ţinea sicret!… Că parcă eu nu ţineam?!… Ce, eu i-am spus vreodată că mi-e drag de el? Nu i-am spus niciodată, fiindcă mi-era să nu mă ia în batjocoră!”.

(Fragment din volumul: IOANA STUPARU, „Oameni de nisip”, volumul III)


%d blogeri au apreciat asta: