Cezarina Adamescu:,,Poveşti cu greieri, furnici, licurici şi pitici”

(Scrieri auxiliare pentru Botanică şi Zoologie)

ALT GREIER, ALTĂ FURNICĂ

Într-o zi, o furnică, nici mare nici mică, dar în nici un caz cum s-a zis în poveste, zgârcită, calică, a chemat la telefon (un telefon fără fir – dar, fiind un aparat mobil – nu mă mir) – pe un greier. Era după treier şi bietul greier n-avea habar de nimic. El huzurea şi cânta pe unde apuca, în iarbă, în copaci, pe lac, ţinându-le isonul unor brotaci, în crâng, ascuns sub un fir de parâng şi, sub fereastră făcând serenade unei floricele din glastră.

Muşuroiul auzise apelul şi, cum îi e felul, s-a aşternut pe clevetit.

Că, furnicuţa, drăguţa l-a îmbrăcat în palton şi frac de molton, că, dacă-l vezi cum arată, te-apucă plânsul pe dată. Că, e slab ca un ţâr, ba câr-mâr, uite-aşa, furnicile morcoteau, forfoteau şi cleveteau. Că-i prea din cale-afară de tinerel şi furnicuţa nu-i de el. Ba că-i prea crud şi de-aceea umblă teleleu şi zălud fără sfială, după pricopseală. Ştiau ele ce ştiau de făceau atâta zarvă, nu degeaba cocoloşiseră ele coconii de larvă.

Şi cum furnicile au comerţul în sânge din moşi strămoşi, se apucară să vândă gogoşi. Ba-şi încrucişară antenele şi-şi vopsiră în albastru şi verde genele şi sprâncenele, să pară fermecătoare şi chiar răpitoare.

Dar, dimpotrivă, arătau ca nişte paparude, cum umblau cu torbele pline cu frunze de dude, să-i hrănească pe viermişorii de mătase aciuaţi pe muşuroaiele joase.

Şi încercând să tragă foloase din cupoanele de mătase, puţin ciupite şi roase de puii de hamsteri de parcă năvăliseră o ceată de gangsteri rozători şi dăunători sau o ciotcă de ciori, se pomeniseră că mătasea le strânge şi mijlocelul li-l frânge, într-atât păreau de nătânge.

Biata furnică, adică, nu mai ştia ce să facă şi cum să se ferească. Aprinsese fără voie, un foc fără iască şi focul acum scotea un nor negru de fum.

Cum necum, telefonă amicului greier pe care-l găsi stând la clacă, împreună cu nişte palide flori care se întreceau să-l placă şi care lui, în provocau fiori.

Furnicuţa Getuţa îi explică pe îndelete pricina şi cazul şi îi propusese să schimbe macazul, adică greierul s-o bârfească din nou pe sărmana furnică, la fel ca-n fabulă, cică.

Zis şi făcut. Greierele, foarte priceput la dus vorba în sat, s-a aşternut pe cântat în dreapta şi-n stânga pe furnicuţa, nătânga.

Să-şi mai amintească – pas! de lungul de nas şi că s-ar putea să vină iar zile ploioase şi reci, vreo câteva zeci, în care nu va găsi nici un strop de mâncare şi nici o fărâmă de alinare.

Pasămite, gura muşuroiului, de slobodă ce era, puteau încăpea şi greier şi furnică în ea!

Aşa că, păzea!

***

IMITATORUL ICHIM

Maimuţoiul Ichim era un imitator desăvârşit. Ce să mai vorbim! Ştiu din auzite că putea să imite orice – de la mersul pe bicicletă, la aprinsul ţigării de la brichetă. De la cititul ziarului, la învârtitul pe scaunul rotativ al barului c-un pahar mare în faţă, din care să soarbă oranjadă din fire de iarbă (care au mare căutare, putând deschide o mulţime de uşi pe la suspuşi).

Putea imita fără o vorbuliţă şi săritura de cangurită. Buzunarul nu i-l putea imita şi asta-l cam supăra. În schimb, fără nici un ocol, ştia să imite buzunarul gol.

Mai ştia cum fac perii ascuţiţi ai periuţei de dinţi (nu mă întrebaţi, vă rog, cum), putea să întruchipeze un şarpe fără costum, un foarte bătrân stejar şi chiar un făraş plin cu jar, pentru un murg costeliv.

Uneori, în mod abuziv imita cleiul tămâios de copac sau cum se prăjesc ochiurile la capac. Şi atunci hazul era fără precedent.

Recent, un copil i-a cerut să imite o rază de soare în plină acţiune la mare.

Bietul de el! Nisipul ştia să-l imite din auzite, dar o rază de soare? Şi-apoi el nu fusese niciodată la mare, el îşi dusese traiu-n pădure şi când era mic, ar fi putut să jure că lumea toată e alcătuită doar din copaci şi liane care îi dăruiau lui banane.

Între timp, călătorise destul ca să-şi dea seama fără-nconjur că lumea e mare şi că nu poate fi cutreierată de nişte biete picioare. Şi fiindcă îşi făcuse nişte iluzii, s-a nimerit ca în cele din urmă să ajungă iluzionist la un circ renumit.

Ba dădea lecţii de acrobaţie la trapez unui ursuleţ obez care căpătase un tic de vorbire. Şi fiind peltic, în loc să strige: mă-nsor! o ţinea una şi bună: mor! Mor! Ceea ce era cu totul şi cu totul altceva.

Susţinea că toate oasele-l dor şi că i-ar prii căţărarea pe frânghie-n sus, iar de acolo ajungea la capătul opus, prin aer, zvâââârrrr! Până când cioroiul Câr-Câr îl alunga cu măturoiul afară din arenă, pe motiv că are migrenă. Şi se ştie, când ai migrenă, nu suporţi nici un fel de gălăgie.

Câr-Câr se plângea demult de migrenă din pricina zgomotelor de fiare neobişnuite în cuşti. Dar, nici să-l împuşti nu voia să-şi părăsească serviciul. Şi-apoi, mai căpătase şi-un viciu: îi plăcea să o contrazică pe papagaliţa Chiriachiţa. Orice frază rostea ea, el i-o întorcea: nu-i aşa!

Ce mai, avea mania contrazicerii, fără îndoială. Dar să revenim la Ichim. Ca să iasă din asemenea încurcătură şi să nu-şi piardă din fală (fiindcă ajunsese faimos cu darul său de a imita fără cusur, animalele dimprejur), într-un cuvânt, să iasă basma curată, pentru prima dată în viaţă apelă la un dresor care era un tigru bengal începător dar chibzuit şi înţelept.

Îl linguşi mai întâi că-i deştept şi-apoi îi spuse necazul cu raza. Cum să mimeze un lucru imposibil de văzut? E de necrezut ce le poate trece prin minte copiilor aceştia veniţi la spectacol. Nici un miracol nu l-ar fi ajutat în asemenea privinţă.

Tigrul Cicerone îl ascultă cu bunăvoinţă, chibzui îndelung câteva clipe şi-i spuse fără să clipească: trebuie să imiţi doar două aripi deschide şi-o pală de vând.

Într-un cuvânt, Ichim acceptă ideea pentru că-i părea plauzibilă. Şi de ce două aripi? o să mă întrebaţi, părându-vă incredibilă această posibilitate.

Uite-aşa, să aibă pe ce călători raza aceea invizibilă.

Notă. Vă rog nespus să nu credeţi o iotă din cele ce v-am spus.

***

DOMNIŞOARA VEVERIŢĂ

Îţi spun eu cum faci: te caţeri în copaci (de preferinţă în stejari, nuci şi aluni şi, de duminică până luni, culegi un sân de alune, ghinde şi nuci (dacă mai apuci şi n-a fost altul mai vrednic ca tine).

În fine, să zicem că mai găseşti vreo duzină sau două, le ştergi de rouă să fie uscate de-ajuns şi ca-ntr-un joc de-a v-aţi ascuns, te furişezi în spatele unui copac. Iei două nuci sau alune şi le baţi cap în cap în aşa fel să sune puternic din coajă. Apoi stai de strajă.

Nici nu apucă să treacă vara şi a şi venit domnişoara.

La început se va apropia cu prudenţă, fiindcă a sesizat o mică diferenţă între sunetul nucilor şi îi e teamă de ţipătul cucilor care ar putea da alarma în întreaga pădure crezând că veveriţa a venit să le fure ouă din cuiburi de cuc şi nu vreo nucuşoară, din nuc. Ce-ndrăzneală! De-ar fi cuibul lor cel puţin şi nu unul străin, fiindcă, de ştie, pe cuc, numai cuibul străin îl ispiteşte şi îl îmbie.

Apoi, n-ai decât să-i întinzi nucile fără frică. Veveriţa cea mică şi foarte roşcată va veni ţup-ţup să ţi le culeagă din mână, de parcă te-ar cunoaşte de-o săptălună. Le va apuca uşurel cu cele două lăbuţe din faţă şi le va da de-a dura prin verdeaţă, fugind după ele ca şi când ar fi făcut vreo boroboaţă.

Şi pentru ca nimeni să nu li le fure, se va duce să le ascundă în pădure. Crezi că se va mulţumi numai cu atât? Aş, numaidecât se va înapoia cu două panere şi-ţi va cere să-i mai dai. Dacă n-ai, atunci s-a isprăvit jocul pentru că, negreşit, veveriţa îşi va schimba locul şi n-o s-o mai vezi decât atunci când îi va fi foarte foame.

Trebuie să ştii că domnişoara preferă numai poame uscate, alune, nuci şi ghindă pe care le depozitează-n copac, ca în tindă, pentru a le ronţăi mai apoi, pe săturate.

Coborând din alun, de pe creanga de sus,domnişoara a uitat unde le-a pus.

Şi ca să nu prelungesc la infinit suspansul, am să vă zic: imediat începe dansul cel zglobiu din cracă-n cracă, de-ai să zici: dumneaei îi arde toată ziulica de joacă, n-are altă treabă şi-n grabă, dansatoarea cea vioaie se întrece-n acrobaţii, salturi, tumbe şi piruete până i se face sete.

Atunci, distrată, scormoneşte-n poiană, găseşte o pană de păun, apoi o mustaţă de căpcăun şi alte curiozităţi care-o ispitesc peste măsură.

Pot să-ţi ofer mură-n gură, tot n-o să ghiceşti ce-o să facă duduia veveriţă cu toate aceste suveniruri. Le va ascunde-n blăniţă, se va-mpodobi la codiţă sau în creştet cu pana, ca să semene cu dumneaei, coţofana?

Dacă eşti curios, atunci pofteşte de-o urmăreşte. Şi dacă afli, povesteşte-mi şi mie pentru că am şi eu o pană de gaiţă pe care vreau să mi-o prind la pălărie.

Cine ştie?

Gătit cum o să fiu, despre ce o să mai scriu?

***

ACESTA NU ESTE SFÂRŞITUL POVEŞTILOR

DIMPOTRIVĂ, URMEAZĂ:

CIOARA GRIVĂ

C H I V A G U R A L I V A

Ce guralivă e cioara Grivă! Şade pe stivă şi tălmăceşte de zor o misivă.

Mai mare uimirea! Ditamai cioară în toată firea!

Fiindcă scrisoarea, la fel ca-ntr-o piesă de comedie, n-are adresă sau e greşită. Şi de aceea e rătăcită prin buzunare.

Întocmai ca floarea de romaniţă s-a tupilat, spre înserat în buzunarul de canguriţă, unde, tehui, doarme un pui.

Cioara e foc şi pară. Însăşi onoarea ei e în joc. Dacă nu duce misiva se face de-ocară. De o săptămână are servici. A luat scrisorile de la arici şi le împarte, grăbită foarte, pe tot imaşul.

Ea e poştaşul care aduce veştile bune de la păşune, printre tufişuri şi văgăune.

Însă acuma, oricât încearcă, sărind într-un picior ca o ciupercă să descifreze scrisul mic de pe plic, se vede treaba că-i pe degeaba. Nu se-nţelege nimic. Şi doar învăţase un pic la cursurile din zori, să descifreze hieroglifele de pe scrisori.

Îşi pierduse tocmai şi ochelarii. Chiar şi monoclul pe care-l găsise pe-un soclu la o statuie cam şuie. Dar o duduie în minijupă i-a dat o lupă.

Nu, nu e nevasta cumătrului lup, ci o lupă de mărit scrisul. Şi cum îşi văzuse visul cu ochii, cioara îşi scoase oglinjoara dintre pene şi privea printre gene.

Aşa o poştăriţă mironosiţă, mai rar! Rapidă, eficace şi căreia gura nu-i mai tace când strigă neamurilor de mămăligă, umflându-se-n pene:

-Nene, ai o scrisoare de la ţaţa Floare!

Sau:

-Tanti, ce zi festivă, ai o misivă de la nepotul Pazvanti!

Şi uite-aşa, precum poştăriţa Cristinel, împărţea fel de fel de veşti de prin poveşti, de prin amintiri, de la autori cunoscuţi şi necunoscuţi. Ba şi poezii de la copii, şi, se zice, niscai legende de la bunici şi de la bunice.

Cum să n-o ajuţi când se află-n încurcătură, pe cioara sură şi costelivă numită Grivă?

Să nu uit, aşa cum fac mereu; misiva aceasta o trimisesem chiar eu unui destinatar necunoscut. Aşa c-am început să cercetez atlasul, mi-am vârât nasul în hărţi şi tot felul de cărţi până m-am plictisit şi-am adormit.

Cât despre Chiva guraliva, dacă a dus sau nu misiva, nu pot să ştiu. Când m-am trezit, era deja prea târziu şi toţi necunoscuţii cu capetele vârâte-n nisip precum struţii, s-au făcut nevăzuţi.

Ce încrezuţi!

***

NAGÂŢUL GÂŢĂ

Într-o iarnă, când prinsese fără veste să cearnă fulgi mari peste case, garduri, livezi, ce să vezi?

Am găsit la malul Dunării un nagâţ sau o nagâţă. I-am dat numaidecât numele Gâţă şi am hotărât să-l ţin toată iarna în casă până s-o face iarăşi vreme frumoasă şi-l voi restitui viu şi nevătămat, Dunării. Nu-mi pasă dacă mă crede cineva sau îşi închipuie că fabulez. Nu protestez dacă mă contrazici, dar poţi să mă pici, nu mă pot stăpâni fără să spun:

Gâţă era un nagâţ foarte bun şi frumos, alb cenuşiu cu guleraş la gât, ciocul lung şi foarte subţire – cam atât cât să încapă într-o gură de apă. Avea penajul maro, alb verzui şi, sincer vă spui, ochii ca două bobiţe de piper. Picioruşe gălbui foarte înalte şi subţiri că-ţi venea să te şi miri cum poate alerga pe ele atât de iute, pe sute de metri distanţă cu o nostimă eleganţă şi chiar cochetărie.

În plus avea în creştet un ciuf care se zburlea imediat ce nu-i era ceva pe plac, asemenea unui moţ obraznic şi ciufulit – alte comparaţii nu mai fac.

Mie, drept să vă spun îmi era foarte drag, nu numai fiindcă rămăsese singur şi trist ca un artist. Pribeag pe acest meleag, departe de fraţii şi surorile lui călătoare care apucaseră drumul spre soare-răsare, unde vara e veşnică în calendare, ci şi pentru că îmi ţinea de urât.

Doar atât? o să mă întrebaţi miraţi.

Ei, nu chiar, dar Gâţă s-a dovedit o pasăre prietenoasă şi chiar afectuoasă. Mă aştepta seara să vin acasă. Şi când mă vedea că intru pe uşă, scotea un ţipăt prelung şi ascuţit din guşă şi se repezea să mă întâmpine dând din aripi şi scuturând din moţ cu spor. Îmi dădea lecţii de zbor, ştiu, dar asta am aflat-o mult mai târziu. Apoi alerga preocupat şi ai fi zis că e chiar îngândurat, până la cadă, unde aruncam ca nadă peştişori şi purici de baltă. Dacă i se părea prea înaltă –îşi făcea vânt de departe cu aripile larg desfăcute şi ateriza, siluetă mică şi zveltă, ca în apa din Deltă.

Pesemne, Gâţă, înotând cu sârguinţă în cadă, simţea că se pierde în reverie, visându-se în ţara lui de stuf şi papură verde. Bătea apa din aripi şi se bălăcea, fiindcă până seară, altă treabă nici nu avea.

Deseori se arunca plonjând cu ciocul în jos să găsească o fărâmitură de peşte gustos, bolborosind apa cu ciocul şi dacă avea norocul să afle ceva de mâncare, pune-te pe înfulecare. Ce să mai spun? Nici măcar pelicanii siamezi, văzuţi de mine-ntr-un parc şi care azvârleau jeturi de apă în sus ca un arc, în chip de arteziană, nu erau mai presus, deşi fuseseră aleşi pe sprânceană. Şi e de presupus, că nici delfinul, cât e el de delfin, nu ar fi plonjat aşa de lin.

Când îl strigam: Gâţă! mă pomeneam cu o mâţă că mi se împiedica printre picioare, şi care, nu ştiu din ce motiv, răspundea la acest apelativ. Observasem eu că pe vicleanul pisic, numele de Gâţă îl aţâţă un pic, dar nu cunoşteam adevărul adevărat şi de aceea nici nu m-am alarmat. Presupuneam că, până la urmă, cei doi, nagâţ şi pisoi, se vor înţelege-ntr-un mod, împrietenindu-se într-un timp record şi găsind laolaltă un cod de a trăi omeneşte (adică păsăreşte sau pisiceşte).

Când acolo, pişicherul de mâţ îi pusese gând rău bietului nagâţ.

Noroc c-am prins la vreme de veste şi l-am învăţat minte să fie cuminte. Şi să-şi vâre minţile-n cap (dacă-i mai încap!)

Dar asta-i altă poveste, care nu mai are loc în paginile aceste.

Aşa c-am s-o transcriu, ceva mai târziu.

*

FIINDCĂ ACUM, DRAGĂ BĂIEŢAŞ ŞI FETIŢĂ

VĂ VOI POVESTI

DESPRE OIŢA BIŢA ŞI MIELUŢELUL NIŢĂ

Într-o zi, oiţa Biţa, a mătuşii mele Chiţa, a făcut un mieluşel frumuşeeel!

E voinic şi-l cheamă Niţă şi nu ştie-o vorbuliţă să vorbească.

Numai: Beeee! Parcă cine ştie ce veste mare, importantă, nouă şi interesantă ar avea de-adus pe lume şi nu ştie s-o rezume decât printr-o behăire, de revoltă, de uimire, de curaj sau de triumf.

Dimineaţă pe la şapte, be-he-he! ar însemna:

-Dă-mi, te rog mămică, lapte!

Mai târziu, un be-he-he! se traduce:

-Vreau niţică iarbă, bre!

Be în curte când se joacă, be-he-he! când toaca toacă de nămiez. Be-he-he! când se învârte titirez, după mama oaie, parcă ar meni a ploaie.

Be-he-he! când e sătul!

Be! Vreau nani în pătul!

Şi-uite-aşa, prin trei silabe, nimerite, pe trei tonuri diferite, mieluşelul îţi vorbeşte, mieluşeşte.

Are numai patru zile, cântăreşte două kile, ochi căprui, catifelaţi; poartă bundă cu altiţă, şi-n blăniţă are Niţă, cârlionţi micuţi, bucle dese şi mărunte, iar în frunte, are două umflături, care zilnic se ţuguie, de-ai putea oricând să juri că ar fi nişte cucuie. Zici c-ar vrea într-o clipită să răstoarne, cu părerile de coarne, ditai munţii!

-A păţit-o prin ogradă, spune-o barză, înfoiată ca o varză. Dacă nu vrea nici un pic, Niţă – locului să şadă! – îl pârăşte barza Ortanza, iepuraşului Dobrică, poreclit cel fără frică, tocmai când o dropie tropăie dimprejurul unui nuc, dând târcoale lui Bursuc.

Bietul câine-i cam năuc şi miop, căci distinge ca prin sită mâţişorii de răchită.

Într-o zi spre asfinţit, după ce s-a întrecut în zburdat şi-n behăit, nu ştiu cum s-a nimerit că umblând cam teleleu, mieluşelul derbedeu a intrat: bâldâbâc, în eleşteu!

Însă v-aţi dat seama poate, Niţă nu ştia să-noate, şi-a-nceput să dea de-a valma din copite şi din coate, cum văzuse o răţuşcă. Poate-poate va ajunge la liman. Numai că atunci, taman, a-nghiţit – de apă – o duşcă. Tot aşa, gâl-gâl, ghiogâlţ! Blana udă ca un câlţ se afundă în nămol. Şi atunci se auzi glăsciorul disperat:

-Be-he-he! Mă-nec şi mor! Ajutoooor!

Oaia Biţa presimţise, cum plecase-n zori la piaţă, ca să târguie verdeaţă, pătrunjel şi leuştean, niscai hrean, cătină şi .ştir porcesc, iarba aşa-zis căpriţă, ce ispravă, ce bucluc îi făcuse mielul Niţă, fiindcă îl ştia năuc. Şi atunci, fără zăbavă, ţuşti! oiţa dă fuguţa să-l salveze, tocmai când era mai greu.

-Aoleu! Copilul meu! tot se tânguie măicuţa. Se îneacă-n eleşteu, vai, săriţi c-un melesteu!

-Şi cu încă grei cumetre şi-un cârlan mai dolofan, ispitit c-un gologan, izbuti cu chiu cu vai să îl scoată pe vătrai!

Şi prinzându-l de blăniţă, cu cârligul de undiţă, îi făcu în bătătură, respiraţie la gură. Fără multe ezitări, în doi timpi şi trei mişcări.

-Stai cumătră să te miri? se răsti oiţa Biţa, la o oaie cam zbanghie şi capie. Îşi revine în simţiri, bietul Niţă!

-Bâr, oiţă, biţi-biţi, bâr cu Niţă-n poeniţă, să mănânci din nou căpriţă!

***

VĂ MIRAŢI? ACESTA-I ŞPILUL,

DACĂ NU ŞTIŢI SĂ DRESAŢI:

RÂSUL, LEUL, CROCODILUL

Şi-acum, aşezaţi-vă bine pe scaune şi am să vă prezint pe cei mai veseli reprezentanţi ai nobilei faune.

Mai întâi este RÂSUL – un animal adus de pe mări şi ţări care pufneşte mereu pe nări fiindcă nu-şi poate ţine plânsul. Sau râsu’ plânsu’, nu ştiu nici eu exact, dar am văzut un act într-o piesă unde un râs plângea cu sughiţuri şi lacrimi amare şi nimeni nu bănuia ce are. Dresorul nu mai putea să zică nici „pâs!” fiindcă fiara, se făcuse galbenă cum e ceara, deoarece venise doctorul pădurii c-o seringă şi voia să i-o înfigă-ntr-un picior.

Râsul ceru ajutor unui vultur în zbor, care tocmai îşi ascuţea gheara. Ce să vă mai spun, ce fiori, ce senzaţii de groază până au venit nişte oameni de pază şi au scăpat râsul de furia condorului cel gulerat, altfel ar fi fost demult azvârlit în pustiu şi savurat.

Acum să nu credeţi că râsul e un animal inocent sau cel puţin indiferent faţă de duşmani, dimpotrivă, poate deveni turbat şi poate umfla imediat pe acela care îl provoacă, în serios sau în viaţă.

Nu vreau pe nimeni să acuz, dar se poate întâmpla să devină ursuz dacă cineva-l întărâtă. Şi oricâtă răbdare ai avea până la urmă, nu vei mai găsi din râs, nici o urmă. Îl poţi lesne scăpa din frâu sau din turmă. Adică poate dispărea în chip misterios. Poţi să răstorni pământul cu susul în jos şi nu-l mai găseşti, aşa că e mai bine să te fereşti.

Un alt animal este LEUL – care pot să spun că e zeul absolut al tuturor fiarelor. El poate să aibă inimă de rege, asta se-nţelege, sau regele poate avea inimă de leu – nu ştiu nici eu. Cert e, că a existat cu adevărat un rege având inimă de leu, dar să precizez în ce ţară, asta mi-ar fi mai greu. Ştiu că se numea Richard şi chiar ard de nerăbdare să spun că era un rege foarte bun, fie din pricina inimii sale, care făcea multe parale, fie că era viteaz în război şi se-mbrăca adeseori în straie noi, pornind în bătălie.

Se zice că pe vremea lui războaiele durau o sută de ani sau chiar o veşnicie, aşa că nu se mai ştie dacă s-a întors victorios sau înfrânt, oricum, martori oculari nu mai sunt.

Şi cum leului îi stă cel mai bine în buzunar, nici acum n-am habar cum ar putea să încapă fără ca buzunarul să intre la apă.

Gura leului este o gură cât o şură de mare, cu toate că are înfăţişare de floare. Şi de ea toate gâzele se feresc, până la mai cresc.

Am cunoscut odată un leu numit Balthazar care voia neapărat să ajungă superstar. Începuse deja să bată în circ –monedă – fără încetare, că el este cel mai destoinic patruped care se află sub soare. Şi fiind o fire limbută, povesti o păţanie avută în tinereţe, când se bătuse cu alţii o sută. Trebuie să spun pentru cine nu ştie că leul nu era decât un leu de hârtie şi, când fu luat de-a dreptul la bani mărunţi, oricât ar fi invocat pe vreunul din zei, nu făcu faţă de fel. Aşa că îi mai pieri din zel fiindcă fu schimbat pe-un covrig îmbucat de-un copil într-o zi când era foarte frig.

Mai cunosc un animal numit CROCODIL – care trăieşte pe Nil. El obişnuieşte să plângă şi să râdă în acelaşi timp cu lacrimi adevărate, care dacă ar fi măsurate, am dobândi cam un kil de apă pe zi.

Bine-ar fi dacă i-ar da prin cap cuiva să le vândă la piaţă, fiindcă ar afla un nou elixir pentru viaţă.

Şi asta pentru că se ştie că râsul întinereşte orice fiinţă, şi de aceea i-ar face omului mare trebuinţă. Nimeni nu s-ar mai duce la spital să se trateze cu gerovital.

Ei, dar cum să te-nţelegi cu crocodilul să-ţi dăruiască nitam-nisam lacrimile cu kilul? Nu mai pun la socoteală că nici nu ştiu unde-i Nilul, să-mi duc şi eu acolo copilul.

În sfârşit, mai sunt şi alte animale din care s-ar putea scoate parale: elefantul cu fildeşii lui, pe a cărui trompă nu e greu să te sui, canguriţa cea neliniştită care se teme mereu să nu fie buzunărită, tigrul, leopardul, pantera şi alte soiuri de feline.

În fine, nu pot pe toate să le înşir. Mă şi mir că încap în atlasele de biologie, pe lângă altele – o mie.

Ai să faci cunoştinţă cu ele cu uşurinţă şi asta-ţi va fi de folosinţă la fel ca oricare ştiinţă.

***

ŞI-ACUM, SĂ NU VĂ APUCE FRICA:

APAR ÎMPREUNĂ: RONŢ-RONŢ ŞI MIAUNICA

S-au născocit câte-n stele şi-n lună, cică, despre pisică, ba că-i vicleană, codană, ba că-i afurisită, ba că-i e frig atunci când se face covrig. Sau că-şi lipeşte geană pe geană toată ziulica, dumneaei, pisica şi nu face nimic. Aruncă ocheade prin pod unde şoarecii rod şi când o văd, fac temenele, ba că face numai boroboaţe şi rele. Vai de păcatele mele!

Eu îţi zic c-ai scăpat de belele şi de frică dacă ţi-ai procurat o pisică!

În fine, dacă te implici, am aici o listă întreagă de cum ştie pisica să se facă dragă. Câte metode n-a născocit ca să fie vrednică de iubit! Vi le spun dacă-mi daţi un pahar de bragă sau sirop de fragă, fiindcă pe tetea, l-a apucat setea!

Când stai drept ca o momâie, blana ei te mângâie. Când te paşte o boală, dumneaei ţi se cuibăreşte în poală. Şi toarce, ştii, câte un scul de lână pe zi. Să-ţi faci cojocel din motănel. Flanele din motănele. Totoşei moi din torsul de pisoi.

Toarce motanul domnul de te-apucă imediat somnul. Dacă ţi se împleticeşte printre picioare, e semn că te invită la o plimbare. Se linge pe bot când a păpat laptele tot. De va continua să se lingă, în curând o să ningă. Dacă se spală cu laba dreaptă, pisica e foarte deşteaptă. Când cu stânga se spală, e semn că trebuie să mergi la şcoală. E dichisită şi de aceea se face iubită. E mătăsoasă şi de aceea e întotdeauna caldă şi frumoasă. E ca un guleraş de iepuraş care toarce, toarce până se-ntoarce lumea pe dos. Adică totul pare frumos. Da-i scandalos!

Mare scofală! Atâta fală pentru un biet tors de motan! Nu dau un ban pe el, cât ar fi dânsul de motănel! pentru un mâţ, cât ar fi el de drăguţ!

Câââţţţ! C-acuş te iau de chică şi te arunc în ogradă la Gică, dragă Miaunică!

Mamă, ia de aici puşlamaua infamă care toată ziua mârâie şi mă zgârie. Du-o în cuşcă, fiindcă altfel se înfurie şi te muşcă. Ce, e ministru fără portofoliu să stea doar în fotoliu? Atâtea ierne, să se culce numai pe perne? Să mi se aciueze în poale, moale, numai fiindcă aşa vrei matale? Afară cu tine, domnişoară! Că mi-ai făcut destul viaţă amară!

Astfel bodogănea sora mea, Maricica, despre pisica noastră, Miaunica!

Acum o săptămână, Miaunica a dat iama pe la oala cu smântână. S-a lins pe bot, semn că a mâncat tot, apoi, pe coate, poate-poate mai găseşte ceva pe cine ştie unde, apoi a zbughit-o glonţ! în pod la şoricelul Ronţ-Ronţ.

Se vede treaba că nu s-a ostenit degeaba. Şoricelul stătea la taifas cu un greieraş de pripas, cuibărit între scânduri şi care rămăsese agăţat printre gânduri. Scripca i se stricase şi-acum scotea nişte sunete fioroase aşa încât nu mai avea ce căuta prin poduri şi case. Tare era amărât fiindcă ţârâia atât de urât. Lui Ronţ-Ronţ i se făcu milă de bietul Ţâr-Ţârilă şi ridică puţin şipca. Imediat Ţâr-Ţârel îşi trase afară scripca. Şi încerca să-şi dreagă vioara beteagă. Nu vedea greieraşul că era defect şi arcuşul de când i-l stropise cu duşul făcut stropitoare, badea Ion pe răzoare.

Nu mai ştia încotro s-o apuce să se usuce.

Tocmai îl mulţumea c-un arpegiu pe care-l învăţase cândva la colegiu pe Ronţ-Ronţ, când Miaunica, persoană cu ambiţie şi făcu o spectaculoasă apariţie. Adică plonjă imediat lângă Ronţ-Ronţ care căzu pe spate spate speriat.

Greierele amuţise. I se părea că se afla într-o pădure de vise unde năuc, bea cu balerca lapte de cuc sau de cucă. Nu, mai bine de nucă. Fiindcă nucile, cele de cocos, îndeosebi, dau lapte ca vacile şi oile, după cum sunt nevoile.

Şi când sorbea mai cu spor, Miaunica apăru în decor.

Acum, n-ar fi fost o nenorocire, dar şi Ronţ-Ronţ era cam fricos din fire şi a leşinat imediat ce-o văzu pe madam. Habar n-am în ce relaţii erau cei doi, dar ştiu că între şoricel şi pisoi, relaţiile nu erau tocmai de amiciţie, ca-ntre partidele de coaliţie.

Aşa că greierele asista cam neîncrezător cum Miaunica îi acorda lui Ronţ-Ronţ primul ajutor. Îi masă lăbuţele, îi tăie gheruţele apoi îi puse ventuze cum învăţase la suratele buburuze, printre peluze, până-l făcu numai băşicuţe de-atâtea ventuze. Era atât de spuzit încât negreşit, dacă-ar fi fost verde-vernil, ar fi semănat cu un crocodil de pe Nil, într-atât era de bubos, ca broscoiul râios.

Când văzu că metoda nu dă rezultat, transpirată, ca un bărbat, cu limba de-un cot, se puse să-i facă respiraţie bot la bot.

Şi-atunci, deschizând ochii buimac, Ronţ-Ronţ se-nroşi ca un rac, văzând că Miaunica, în loc să-i vină de hac, se străduia cu disperare-n priviri, să-l readucă-n simţiri.

-Doamnă Miaunica, îngăimă el cu vocea numai atâtica. Nu te supăra, mi s-a părut… în sfârşit, ştii, noaptea toate pisicile-s gri!

Ei, şi cu asta basta, acum că a trecut năpasta şi cei doi, ce poţi să mai zici, au devenit cei mai buni amici!

***

DEOCAMDATĂ MĂ OPRESC AICI,

MERGEŢI LA NANI, COPII!

ŞI DACĂ MÂINE TEMPERATURILE SUNT NORMALE,

VEŢI FACE CUNOŞTINŢĂ CU ALTE ANIMALE!

19 octombrie 2008 Cezarina Adamescu


%d blogeri au apreciat asta: