-Mihai Ştirbu:,,CĂLĂTORII PE DOUĂ ROŢI-UNDE M-AM NĂSCUT…”

Asemeni oricărui om, am văzut şi eu lumina zilei undeva.

Dintotdeauna m-am ştiut romaşcan însă în buletin, la rubrica respectivă este trecută comuna Cârligi, jud. Bacău.

Tatăl meu lucra în învăţământ şi, în drmul spre Roman a trecut prin Porceşti, Cârligi şi  Săboani. Aşa se face că după ce m-am născut, ai mei repede s-au mutat de acolo, Romanul fiind oraşul meu.

Mergând deseori spre Bacău cu maşina, aproape de fiecare dată observam în zona Filipeşti indicatorul rutier spre Cârligi. Neavând nici un fel de amintiri de acolo, constatam lucrul ăsta înregistrându-mi-l în memorie, şi atât. În timp, am mers şi cu bicicleta pe distanţe lungi, spre locuri considerate obiective culturale, istorice, memorealistice e.t.c.; mai zilele trecute am constatat cu mare surprindere, că niciodată nu-mi propusesem, ca ţintă de atins pe două roţi, locul unde mă născusem.

Fratele meu, fiind mai mare cu vreo 5 ani, are mai multe amintiri din acea perioadă; în urmă cu două săptămâni trecuse pe acolo, chiar la pe la familia care ne găzduise – familie ai cărei membri fuseseră catalogaţi ,,chiaburi’’  la vremea respectivă.  Un unchi, profesor de română, fusese repartizat prin anii 1954-1955 la şcoala din Cârligi, al cărei director era tata. El mi-a stârnit interesul pentru acele meleaguri şi pentru că-şi amintise că tata, după ce fusese numit în funcţie, firesc, inspectase toată clădirea, fost conac boieresc (în zilele noastre devenit obiectiv istoric).  Umblând prin podul casei, desoperise, ascuns după o grindă, ,,Capitalul’’ lui Karl Marx, un exemplar deosebit, legat în piele. De ce ascuns?! De mirare, având în vedere  regimul care deţinea puterea, iar foştii proprietari nu cred să fi avut vreo aplecare spre  comunism… A predat cartea bibliotecii şcolii.

Toate acestea mi-au stârnit deodată interesul pentru locul în care mă născusem cu 53 de ani în urmă. Duminică, 28.08.2010 (adică ieri) de dimineaţă (7,15 min.), am plecat pe bicicletă pe E85, spre Cârligi. Înainte de Filipeşti, indicatoarele rutiere ( foto 1) mi-au presemnalizat drumul spre destinaţia stabilită. Sincer să fiu, aveam oarecari emoţii care creşteau pe măsură ce mă apropiam -mulţi vorbesc cu dor şi duioşie despre locul venirii lor pe lume-, numai eu nu mai fusesem pe acolo, nu mă legau de el nicio amintire proprie. Atent la indicatoare am trecut de (foto 2) CASA DE CULTURA RADU BELIGAN, (prin anagramarea denumirii satului GALBENI, component ca şi Cârligi al comunei Filipeşti, rezultă -conform dorinţei sale- numele actorului), de stâlpii înalţi ai antenelor binecunoscute. Intrigat, fiindcă ştiam că undeva trebuia s-o iau la dreapta, după ce am intrat în Bereşti-Bistriţa am întrebat, când am avut pe cine, despre drumul pe care trebuia s-o iau. ,,Păi, l-aţi lăsat în urmă cu vreo 10 kilometri! Indicatorul din dreptul drumului a fost ridicat de o vreme…”.

Ajunsesem la vreo 17 km. (din cei 44) de Bacău. Ghinion, zic. Nu prea mare fiindcă până atunci pedalasem mai mult la deal, cu vântul din faţă. Emoţiile-mi creşteau, până când în sfârşit am văzut plăcuţa de la intrare (foto 3). M-am aşezat pe-o bancă la umbră, relaxat pentru că ajunsesem; vremea care dimineaţă mă îngrijorase cu nişte nori urâţi, se îndreptase pregătindu-se ultima zi caniculară a anului.

Atent la aspectul localităţii (foto 4, 5) pedalam trecând pe lângă biserică (foto 6, 7) spre şcoala veche (foto 8,9). Recunoscându-i-se calitatea de monument istoric (foto 10), mă gândeam la membrii familiei Zarifopol, proprietara de drept a conacului-şcoală. Unul dintre ei, Paul Zarifopol, se căsătorise cu Ştefania Dobrogeanu-Gherea şi fusese prieten cu Ion Luca Caragiale, cu rudele poetului Dimtrie Anghel; purtase corespondenţă cu Constantin Dobrogeanu-Gherea, Cella Delavrancea, Dimitrie Gusti, Alexandru Rosetti, Cezar Petrescu şi cu alţii.

Câţiva săteni spunea că acea clădire ar dăinui de vreo 300 de ani; sincer siu, n-aş crede.

Bănuiesc, şi parcul conacului trebuie să fi fost amenajat de grădinari, ca la Miclăuşeni sau Văleni; a rămas -zic eu- ca o dovadă vie a celor spuse înainte,  un copac (foto 11). Din aceeaşi rădăcină i-au crescut două tulpini, unite în mod ciudat la vreun metru înălţime.

Nu pot să nu mă întorc cu gândul în timp la perioada în care tatăl meu lucra acolo: era tânăr, cred că se impunea prin funcţie, avea grijă de şcoală ca orice om cu răspunderi, le ţinea piept cât putea celor de la partid şi celor de la Secţia Învătământ, fiindcă având în vedere că războiul se terminase de aprox. 10 ani, erau lipsuri; trebuie să remarc o coincidenţă: tata a mai fost director într-o altă clădire (din Roman de data asta), Casa de Copii, care mai târziu s-a numit Casa Nevruzzi şi acum adaposteşte Muzeul de Istorie al oraşului.

Lăsând în urmă şcoala-monument istoric, căutam casa în care locuiseră ai mei (evident, şi eu); proprietarii fuseseră catalogaţi ca fiind chiaburi prin anii 1950: ,,E casa mare, cu acoperiş roşu care se zăreşte undeva, în spatele şcolii’’. Pe pietriş de data asta, printr-o uliţă îngustă am ajuns la poarta casei. Se dovedeşte că cei din familia Grigoraş fuseseră şi sunt gospodari (foto 12).

Odată scopul atins, fiindcă pierdusem ceva timp apropiindu-mă de Bacău, am revenit grăbit spre E85, regretând că nu putusem găsi pe nimeni care să-şi fi putut aminti de trecerea pe acolo a părinţilor mei.

Pedalasem vreo 40 de kilometri, începuse să se instaleze căldura ultimei zile caniculare din an, de aceea am poposit pentru o coca-cola rece la Casa Braşoveană, la grădina de vară pe care n-o zărisem niciodată din mersul maşinii (foto 13,14).

Intrarea în judeţul meu – Neamţ, am considerat-o ca pe o întoarcere în timp; rămâne problema sensului, fiindcă pe vremuri Cârligiul făcea parte din judeţul Roman, nicidecum din Bacău (foto 15)…

Mihai Ştirbu

P.S. Sper că nu v-am plictisit!

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: