-Elena Buică: LĂSATA SECULUI DE PAŞTI

LĂSATA SECULUI DE PAŞTI

(Cu ploconul la naşi)

Gânduri şi trăiri  puse la păstrare, ţâşnesc uneori pe neaşteptate din străfunduri şi călătoresc pe meleagurile sufletului în locurile dragi ale copilăriei. Tablouri de altădată îşi cer dreptul la câte o străfulgerare de lumină. Mă duce gândul în seara de LĂSATA  SECULUI pentru intrarea în postul Paştelui, în comuna mea natală, Ţigăneşti-Teleorman.

Era pe atunci obiceiul ca finii să mearga cu ploconul la naşi. Pe înserate, când  terminau de hrănit şi adăpat vitele din bătătură, oamenii se pregăteau să plece cu ploconul sau să primească pe cei ce vin cu plocon. Primeniţi cu ţoalele de sărbătoare, păstrate în lada din odaia de la drum, cu ploconul frumos aranjat, finii porneau la naşi. Parcă îi văd intrând pe poartă în curtea casei părinteşti. Finul, mergând apăsat şi tacticos, dând importanţă evenimentului, păşea înaintea femeii, cam cu doi paşi. Într-o  mână ţinea damigeana de vin zaibăr, cum îi spuneam noi sau poate vin din vie americană şi în cealaltă mână ţinea plosca cu ţuică curată, făcută la cazanele din sat. Înfăţisarea îi era plină de importanţă, dar şi de respect deplin pentru naşi, cei care răspund în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa lor dusă  împreună trup şi suflet. Până la moarte nşilor le pronunţa numele însoţit de aceată calitate ce o aveau:  “Alde naşa Stela şi cu naş Mitică, plecară la naşa Lisăndrina”. Femeia, în urma lui, umbla sfios, abia călca, semn că da respect naşilor, dar şi bărbatului, omului ei. Obiceiul acesta de a merge femeia în urma bărbatului, comun ţărilor din zona balcanică,  avea înţelesul din moşi-strămoşi: femeia trebuie să dea respect omului ei  fiindcă el e cruce de bărbat. Fina purta în mână o legătură. Era o faţă de masă albă, numită meseală, cusută cu frumoase flori. Era înnodată în cele patru colţuri pentru a putea căra o tavă în care se afla o curcă, sau poate gâscă, pusă pe varză sau orez şi coaptă în ţestul ţărănesc, pe vatra arsă cu paie sau cu coceni. Avea acolo şi o pâine coaptă şi ea în ţest, direct pe vatră. Ajungeau la noi calde şi mirosind îmbietor, bunătăţi de care îmi este tare dor şi acum. Îmi placea să îi privesc cu câtă grijă se îmbracau. Nu aveau costume naţionale ca în alte zone ale ţării, dar aveau totuşi îmbrăcăminte specifică zonei geografice în care trăiau,  câmpia Burnasului. Îmi plăcea mai ales să privesc ciumberul de cangăr, o scupătate pe vremea aceea, cu care fina îşi îmbrobodea capul. Avea legătura „în floare”, o anume întorsătură făcută în partea stângă a capului, semn că era măritată. Era aşa de frumos şi meticulos ticluită aceasta înfloritură, numită pe drept cuvânt „floare”, încât îţi atrăgea atenţia imediat, semn de cochetărie feminină ce n-a dispărut de la Eva până în zilele noastre, oriunde şi-au dus traiul urmaşele ei. Îmi umpleam nările cu mirosul hainelor lor. Erau spălate numai cu apă de ploaie sau zăpadă topită, cu săpun făcut în casă din grăsime şi sodă caustică, uscate în bătaia vântului, fără să le calce, întinse doar cu mâna şi păstrate în „odaia mare”, împăturite frumos. Peste ele presărau flori de iasomie, de levănţică sau de busuioc, dar de cele mai multe ori, hainele lor de purtare miroseau a pământ revăn.

Intrau în casă, sărutau mâna tuturor membrilor din familia naşilor în ordinea vârstei, întâi finul, apoi fina, turnau ţuică într-o cănuţă de pămant smălţuit – avea gustul mai bun – ciocneau făcând urări şi apoi se aşezau la masă, punând tava în mijlocul mesei, conform traditiei locale, o tavă de aramă cositorită de ţiganii costorari care se abăteau vara prin satul nostru strigând: “Spoim tingiri, spoim tingiri, soro!”.  Naşa completa masa cu alte bunătăţi. Mi-amintesc că erau  feluri puţine de mâncăruri pe vremea aceea,  foarte departe de abundenţa felurilor de preparate din zilele noastre. La masă abia se atingeau de mâncare, din respect pentru naşi, dar şi pentru ei. Cumpătarea însemna bună creştere. La fel mâncau şi când erau numai ei acasă, arătau un anume respect pentru bucate, făceau cruce pâinii cu vârful cuţitului înainte de a o începe. Pe atunci se respectau cu sfinţenie acele obiceiuri îndătinate, rosturi învrednicite din bătrâni care alcătuiau temeiul vieţii.

În timpul mesei vorbeau numai dacă erau întrebaţi. Femeia mai mult tăcea, iar bărbatul schimba câteva vorbe cu  tata  şi doar când era sigur că e rândul la vorbit. Îşi cântărea bine cuvintele, dându-le greutate.

În tot timpul sederii lor la noi, parcă aveau aerul că iarăşi se află în faţa altarului la cununie, cu naşii alături.

De-atunci, multe s-au schimbat, dar amintirile sunt esenţe tari, de care nu ne putem desprinde. Obiceiurile de altădată şi fiinţele dragi mie nu vreau să le văd de la distanţă, le apropii şi retrăiesc timpurile acelea împreună cu ei. Dând timpul înapoi, mi se pare că opresc în loc timpul interior.

Elena Buică

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: