-Sadoveanu-dascăl de omenie”

„…Un exemplu admirabil de devotament în slujba nobilei îndeletniciri a scrisului. Acesta e Sadoveanu-dascălul. Omul de la care cei tineri au de învăţat că arta literatorului nu este un exerciţiu de diletant, ci o strădanie, o dăruire, o jertfă de zi cu zi, renunţarea la oricare alte ambiţii şi satisfacţii.

Aş fi ispitit să scriu „un apostolat”, dacă acest cuvânt n-ar fi cam învechit, cam declamator, dacă n-ar fi fost folosit unde trebuie şi unde nu.

Mihail Sadoveanu nu s-a risipit, nu s-a revărsat din matca lui, ca râurile neastâmpărate. El a fost un fluviu liniştit – molcomul Don -, stăpân pe propriile-i puteri, adunate şi păstrate pentru marele drum spre orizonturile marine.

Un fluviu care curge calm şi bogat, răsfrângând cerul şi fecundând ţinuturile străbătute. Nu e vorba de izolare în propriu-i destin, de nepăsare faţă de om şi de natură, de superbul egoism al creatorului, pentru care viaţa cu aspectele ei multiple rămâne o enigmă indescifrabilă, un liman ocolit.

Prezent în mijlocul poporului care i-a dat viaţă, Mihail Sadoveanu i-a trăit durerile, aspiraţiile şi încântările; cronicar şi magician, rapsod şi filozof, evocator fără pereche al peisajului şi al omului moldav: peisaje scăldate în pulberea crepusculară, oameni de treabă, ţărani sfătoşi, viteji de demult, cuminţi şi năvalnici, sute de personaje, panorame imense, amănunte delicate, şlefuite de un giuvaergiu.

Fiecare pagină a lui Mihail Sadoveanu e un poem în proză. A început prin a scrie versuri – a continuat să rimeze fără să publice.

Întreaga lui proză poartă muzicalitatea, grija cuvântului rar şi evocator, a ritmului, a armoniei, a cadenţei, a tuturor bucuriilor pe care le revarsă vrăjitul dar al poeziei.

………………………………………………………………………………………………………………………

Dascăl de omenie şi de înţelepciune, el şi-a văzut de drum fără să încurce drumul altora. N-a lovit, n-a invidiat, n-a dispreţuit pe nimeni.

Un surâs de indulgenţă i-a fluturat pe buze întreaga viaţă. A trecut pe lângă patima polemică fără să-i cadă în mreje. N-a uneltit, n-a participat la comploturi menite să înăbuşe un coleg, n-a zeflemisit pe înaintaşi, n-a descurajat pe începători, n-a înfipt pumnalul între umerii unui scriitor din aceeaşi generaţie.

Poate unde a avut norocul de a cunoaşte succesul de la început.

Oamenii pe care gloria i-a răsfăţat de la debuturi sunt îngăduitori, au sufletul deschis, predispus să prindă şi acordurile altuia, nu numai propria muzică interioară.”

(VICTOR EFTIMIU, LUCEAFĂRUL III nr. 21 (56), 1 noiembrie 1960, p. 1).

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: