-Cezarina Adamescu:,,Fabule pentru ştrengari”

APROPO DE FABULE

Vaci cu lapte, capre, boi,

Ce au oamenii cu voi?

Şi de vă pun în seamă

Fără remuşcări sau teamă

O mulţime de defecte

Tocmai cele mai perfecte

Din fiinţele create?

Nu cumva chiar lor li-s date

Proastele moravuri puse

Animalelor supuse?

Mai degrabă, mai cu spor

Văd ei paiul subţior

La un frate, la vecin,

Decât bârna-n ochiul lor.

Ba produc adesea stupoare

Pete căutând în soare.

Se grăbesc cătând morala

Dar li-e sufletul ca smoala.

Duce-n cârca lui greoaie

Animalul, de se-ndoaie

Mari păcate, fără nume

De se duce vorba-n lume.

Şi trag clopote cu sârg

Ajungând de râs în târg.

-Nu mai ponegri, fârtate,

Fiarele nevinovate,

Puii de năpârci sau lei,

Târâtoare, fluturi, zmei,

C-au venit c-un rost anume

Vietăţile pe lume,

Nu pentru prilej de glume…

Nu cumva profiţi mata

Că jivinele-n pădure

Nu pot replica să-ţi dea

Şi-s capabile să-ndure

De la om surghiun şi chin,

Violenţă şi venin,

Crimă chiar de sunt mai mici,

Cum ar fi : bondari, furnici,

Musculiţe şi ţânţari

Ba şi mândri armăsari

Care, dacă nu-s dresaţi

Musai trebuie legaţi?

Cum i-ar sta-n bătăi de puşcă

Unui om vârât în cuşcă,

Toată viaţa să-şi petreacă

Fără alt nimic să facă?

Ia mata, te rog aminte,

Animalele sunt sfinte.

Chiar de nu le îndrăgeşti

Şi le-atribui vini lumeşti

Tu să-nveţi a respecta

Munca grea a altora…

FABULA DE PE COCLAURI

Boul bun, blajin din fire

Şi capabil de iubire

Se plângea unei vecine

Cum că nu mai are cine

A-l urma şi-al moşteni,

Dacă ceasu-i va sosi.

-Am făcut, ţăţico-n viaţă

Când eram bou cu mustaţă

O mulţime de viţei

Voinicuţi şi frumuşei.

Şi-au crescut lângă ogradă

Ba şi pe imaş, cireadă,

De la vacile neveste

Şi viţelele cu zestre

Ce pe toate le-am hrănit.

Dar nici unul reuşit

N-a ieşit, să-mi fie mie

Deopotrivă-n bărbăţie,

Să-mi aducă strănepoţi

De prăsilă, straşnici soţi,

Junelor de azi şi mâine

Să aducă fân şi pâine

Ca să-mi facă grajdul plin

-mai grăi boul blajin.-

-Nu fii nene supărat

Că aşa s-a întâmplat.

E adevărat ce spui,

Dar cum poţi să te opui?

Fără fân în baniţă

Să pui gard la graniţă,

Ca viţeii de pe-aici,

Să nu plece venetici,

Teleleu, prin ţări străine

Şi să uite şi de cine

I-a păscut şi i-a crescut

Când erau doar boţ de lut?

-Stau viţeii pe la porţi

Şi-şi aşteaptă alte sorţi.

Porţi frumoase, noi, sculptate,

Aşteptând pe nemâncate

O minune, un mister

Să le cadă fân din cer,

Sau măcar vreo două boabe

De pe urma unor roabe

Pline ochi cu spice-n flori,

Numai pentru muncitori.

Nu mai au nici mintea trează,

Stau degeaba şi visează,

Precum vrabia mălaiul

Şi-şi petrec aiurea traiul.

Dar în sat, la plug şi sapă

N-au nici după ce bea apă.

Înapoi nu vor să vină.

Păi e bine-aşa, vecină?

N-aş pleca de-aici nici mort,

Însă nu pot să suport

Să aştept de la cei mici

Vreo tocană de urzici.

Stau la rând la paşaport

Mai să-i dea şi popii ort

Vacile şi boii toţi

Ca să plece la nepoţi.

Fiindcă am uitat să spun

La momentul oportun,

Că discuţia se-aprinse

La un rând de acte, doară

Vor pleca şi ei „afară”.

MORALA :

Nu te-ncununezi cu lauri

Dacă umbli pe coclauri…

BAROSUL ŞI CIOCANUL

Mai an,

Un baros (cam gros)

Se plângea unui ciocan

Fin şi subţire :

-M-am săturat

Să bat piroanele-n cap.

Cu cât bat mai vârtos,

Cu-atât mai bătute-s în cap,

Fără folos.

Şi-apoi sunt cam gras,

Şi-mi ies scântei roşii pe nas.

-Eu, zise ciocănaşul,

Bat câte-un cuişor în perete

De atârnat un tablou, o aplică,

Mai bat pioneze şi ţinte

Pe care le ţin bine minte.

-Nu se compară. Tu ai treabă uşoară.

Dar eu, ca un salahor

Pot să şi mor

Ca ieri, o coadă de topor,

Care-a ţâşnit

Şi pe stăpân l-a nimerit.

Omul a făcut-o aşchii subţiri

Şi-a împărţit-o la musafiri.

În van sunt baros barosan,

Dacă stăpânii, complice,

M-ar face-ntr-o clipă, arşice.

-N-am ce zice, ai soartă amară,

Dar nici a mea nu-i din cale afară de bună,

Căci am o stăpână zurlie,

Care toată ziua bate la cuie

Că mi-a făcut şi mie cucuie.

Baros ori ciocan, eşti lovit

Şi loveşti,

Uneori chiar pe cine iubeşti!

CUMĂTRA POFTICIOASĂ

N-are cum să se disculpe

Dumneaei, cumătra vulpe.

-Am s-o prind cu un juvăţ

Pielea să-i atârn pe băţ,

Când dă iama prin poiată,

Fiindcă nu e prima dată,

Zise-n pripă gospodarul

Şi-şi vărsă în barbă-amarul.

Vulpea şmecheră şi hoaţă

A furat doi pui de raţă,

Pe curcan l-a ologit

Şi sătulă, a fugit.

-Uite, pun chiar mâna-n foc

Că-o găsesc – de ac – cojoc –

Şi-o capcană am să-i pun

Unde-i locul cel mai bun.

-Fiindcă nu-s aşa neroadă

Sare ai să-mi pui pe coadă!

Râse cumetriţa tare.

Să vedem care pe care.

Vulpea, foarte vigilentă,

Umblă noaptea, mai prudentă,

Răbdătoare şi atentă

Pentru ea ar fi un chin

Să rămână ca…Martin.

Coada este fala ei

Tare-i mândră dumneaei.

N-ar vrea să-şi găsească naş

Şi s-ajungă guleraş !

Nici palton cu un zorzon

Ori blăniţă de maşnon!

Ea visează ca să fie

O vulpiţă argintie,

De-aia blana şi-o vopseşte

Şi de oameni se fereşte.

Ba şi jură câteodată

Să nu calce prin poiată.

Mult mai bine-n larg de câmp

Prinde iepuraşul tâmp

Şi pe loc îl jumuleşte

Iar apoi pofteşte peşte!

L-a convins chiar pe Martin

L-a momit c-un kil de vin

Ca să-şi vâre-n baltă coada

De-a rămas numai cu noada!

COŢOFANA ŞTEFANA

O coţofană cam hoaţă

Se-ntorcea într-o zi de la piaţă.

Chipurile, plecase să târguiască merinde

Să mai vadă cine cumpără, cine vinde…

Întâlni în drum un cuc supărat

Că i se stricase cavalul de-atâta cântat

Şi mergea la meşter să-l dreagă

Să nu mai scoată aceeaşi notă beteagă.

-Ei, vecine, strigă Fana cam de sus,

Nu cumva ai uitat în ce cuib

Ouăle-ai pus?

De te văd atât de neliniştit

Şi te-ntreb, nu cumva ai greşit?

Căci mi-a şoptit mie, ieri, un vecin

Că a găsit în cuib un om cam străin…

-Ia mai lasă-mă, soro moţată în pace!…

Dacă mi-s puii printre străini,

Ce-are-a face?

Au mâncare, pătuţ şi alţi pui să se joace.

Iar eu pot ceasornic să fiu, la dobitoace.

Dar dumneata, câte mărgele şi câţi cercei

Ai furat? – întrebă cucul ofensat.

La această dojană, nu lipsită de adevăr,

Coţofana s-a-nroşit ca un măr

Şi se grăbi cale-ntoarsă spre casă

La puişorii ei, dragii de coţofănei.

Inele, mărgele, cercei să le ducă

Plus câţiva gândăcei coloraţi de-ale gurii,

Căci seara erau invitaţi la Balul Pădurii.

Şi împodobindu-i, la gât, la urechi,

Spera să le găsească, astfel, perechi.

Ce grozăvie, ce spectacol, ce bal?

Un cocoş a cântat la ţambal,

O barză l-a confundat

Pe un curcan cu o varză

Şi-a dat să-l ciugulească.

Şi alte năstruşnice întâmplări

Cărora li s-a dus vestea peste mări şi ţări.

Dar vai! S-a-nţepat într-o mie de scai

De la Domnul Arici, care poposise pe-aici

Dar era cam răcit şi-a strănutat

Şi s-a pus pe tuşit

Până pădurea toată s-a molipsit

Şi-a răcit.

Şi-n pripă, s-au pomenit cu o gripă

Gripă-aviară,

De n-au mai ieşit pe afară

Şi-au trebuit să stea vreo trei luni

În bârloguri şi vizuini înfăşuraţi la cap,

Ca nişte beduini.

Spre marte, când s-a-mprimăvărat,

Au pornit cu toţii, din nou la plimbat,

Colindând pădurea în lung şi în lat

Din zori până pe-nserat.

Asta-i tot ce-am aflat.

În orice caz, grija altuia dacă o ai

Ţi-ai pierdut liniştea pe propriul plai.

ŞOARECELE CĂRTURAR

Un şoarece care locuia

Într-o bibliotecă (unde altundeva?)

Socoti că-i mai bine să se facă

Învăţat sau cărturar.

Îşi procură un dicţionar

Şi se puse pe treabă, fără grabă.

Roase câteva cuvinte

(să le ţină minte)

Că nu mai puteai citi nici înapoi,

Nici înainte.

Dar şoricelul nu se mulţumi să citească

Pe apucate,

Ci râvnea să meargă la Universitate.

Şi nu la una obişnuită,

Ci de elită :

La universitatea pisicească,

De limbi străine

Avea dânsul pretenţia

Să scrie şi să citească.

Voia să înveţe toate

Învăţăminte pisiceşti,

Ba şi pe cele câineşti :

Cum să miauni, să scheauni,

Să te speli pe lăbuţe

Şi alte lucruri drăguţe

Absolut necesare

Pentru diplomele universitare.

Nu-i trebui mai mult de un an

Până să roadă tom cu tom

Şi filă cu filă

Despre Mustăcilă şi Mârâilă.

Şi chiar despre pisicei şi căţeluşi

Inclusiv cei de pluş.

În sfârşit, când avu cunoştinţe destule

Şi vru să le aplice neamului şoricesc

Constată că sunt nule

Nu se prea potrivesc.

Toţi se feresc să imite

Animalele acestea ostile

Şi pentru el, nesuferite.

De ce? Mă veţi întreba.

În sfârşit, aţi ghicit.

Fiindcă mai bine e să stai în banca ta

Sau în pielea ta.

Să nu te amesteci cu cei de alt rang

Pentru că nu ştii când : Zbang!

Te dai de gol

Şi-n loc să miauni sau scheauni,

Vei chiţăi subţirel

Ca un biet şoricel

Speriat, fugărit,

În gaura de unde-a ieşit…

MOTANUL DESCĂLŢAT

-Miorlau, miorlau,

Zbiera un motan

Căţărat pe burlan.

Ce mă fac eu, că n-am un leu

Să-mi cumpăr cizme

Precum vărul meu,

Motanul cel încălţat.

Să mă duc la cerşit, la furat,

Sau pur şi simplu la apucat

Mâţa de coadă

Pentru ca şoriceii să nu i-o roadă?

-Ba, vecine, îţi spun negreşit,

Că-i mai bine să te-apuci de muncit.

Să laşi trândăveala

Şi să vezi că se duce

Şi sărăcia şi plictiseala,

Îl sfătui un măgar dintr-un grajd.

Nu să stai toată noaptea

În bar să pândeşti pisicuţe

Sau şoricuţe dansând…

Cu un trabuc între dinţi

Cu mâţele-n gând şi visând,

Îi faci de ruşine

Pe bieţii părinţi ce te-au crescut

Nu pramatie, ci motan dolofan.

Te-au dat la şcoală

Să-ţi fie viaţa uşoară.

La asemenea morală

Motanul cel descălţat

Zise cam încurcat :

-Ai dreptate, măi Urecheat,

M-am liniştit şi de mâine

Mă duc să caut un câine

Să mi-l fac tovarăş de muncă

În afaceri cu şoareci de buzunar.

Treaba şoricească

E să-i buzunărească

Pe cei cu stare, ca matale,

Pe cangurul pe care rar îl vei găsi

Fără ceva în buzunar!

Astfel mă pricopsesc

Şi voi fi rege

În neamul meu pisicesc.

E firesc, nu-i aşa,

Să devin şi eu, în fine, ceva?

BROSCUŢA ŞI BARZA

O barză

Înghiţise o broască

Pe nemestecate

Şi-acum suferea

De aplecate.

-Văleu, văleu, mă doare burta,

Mi-e greu,

Clămpănea cu tupeu lacoma barză.

-Oac, oac, făcea-n burta ei

Broscuţa prostuţa.

Mi-a venit de hac

O duşmancă, o barză grăsancă.

A făcut : Clamp! Şi –apoi : Hap!

Şi eu nu ştiu să scap

Din această-nchisoare.

Cer ajutoare!…

Dar nimeni n-o auzea pe plaur

Fiind ocupaţi să caute

Vechiul tezaur

Din funduri de ape

Sau să se adape.

Până la urmă, un crevete, un rac,

Ciupi barza de burtă

Şi broscuţa ieşi ca din sac

Sărind drept în lac.

Drept mulţumire primi

Un ac de cravată

Pe care crevetele, cavaler

Îl purtă la rever.

Cât despre broscuţa

Verzulie şi grasă,

Ce-ţi pasă ce-a mai făcut?

Stai să te-ajut şi să-ţi spun :

A-nghiţit-o un tânăr lăstun

Venit din întâmplare

Tocmai din Delta cea mare.

Ce ghinion, ce-ntâmplare absurdă!

Nici o babă surdă

N-ar catadicsi

A o povesti!…

O ŞOPÂRLĂ ŞI-UN PĂIANJEN

Nu mai vrea nici să-l împuşte

Gândăcei, ţânţari şi muşte,

Care – spune orişicui,

Nu-s de nasul dumnealui.

El declară neîncetat

Că e domn emancipat,

Numai bun de însurat

Căci se trage, nu mă mir

Dintr-o spiţă de vampir

Şi ar vrea să-şi ia nevastă

O crăiasă de-mpărat.

Tocmai când mergea spre gârlă

Vine-n iarbă o şopârlă

Târâtoare şi verzuie

Iute, de ziceai că nu e!

Furişându-se prin rouă

Să mai prind-o gâză-două.

-Nu mai cred nici vreun căluţ,

Nici vreun descendent de struţ.

Nu aş vrea să fiu nici mort

Şarpe Boa, de import,

Fiindcă sunt acelaşi gen

Cu un şarpe indigen.

MORALA :

N-o să ieşi în evidenţă

Cu albastră descendenţă

Ci doar fapte de iubire

Te conduc la preamărire…

UN CURCAN FĂRĂ MĂRGELE

Un curcan

Nervos e-n van

Şi mă vâră în belele

Mă pârăşte c-am furat

Spre-noptat

Tot şiragul de mărgele.

Ieri se lăuda cu ele

Şi era tare fălos.

Însă astăzi, ce folos?

A văzut că nu le are

De-aia face zarvă mare.

-Măi curcane, curcănele,

Ce să fac, mă rog, cu ele,

Căci eu sunt băiat, nu port

Decât un tricou şi şort!

Niciodată n-o să-mi pese

De aşa podoabe-alese.

Coţofana ştiu că fură

Ce-i lucios şi-i cade-n gură,

Şi-apoi fuge, dragii mei,

La ai ei coţofănei.

Pupăza din tei, că ea,

Să se-mpodobeasc-ar vrea!

Ia întreabă curcile,

N-au văzut năpârcile

Că dau iama la mărgele

Să se laude cu ele?

Ştiu că şerpii, dragii mei

Poartă chiar şi clopoţei.

Unii, dacă sunt mai mari,

Şi-au luat şi ochelari.

Însă eu, măi Aurele,

Nu am ce să fac cu ele.

Caută-le sănătos

Şi nu fii aşa ţâfnos!

UN PALAT ŞI UN PĂTRAT

Unul are-un pălăţel

Celălalt un pătrăţel.

Din palat în alt palat

El colindă-n lung şi-n lat.

Cel ce stă într-un pătrat

Se apucă de „lătrat”;

Că palatu-i prea pătrat

Ba-i prea lung şi ba-i prea lat.

Ba-i umbreşte lui pătratul

Şi-l înghite-anonimatul.

Şi atâta s-au certat

Dar nici unul n-a cedat.

Cel cu ditamai palatul

Îi fură-ntr-o zi pătratul

Aşezându-şi – dintr-o mie –

Încă unu-n temelie…

Stai, îţi spun că nu e rău

Nene, în pătratul tău.

De te baţi ca un mişel

Vei rămâne fără el.

CĂCIULA

O căciulă se căciulea

Şi povestea oricui o asculta

Cică, ar fi venetică,

Adică n-ar din părţile noastre

Şi până atunci şezuse

Doar pe capete suspuse dar proaste.

Ba seci, ba reci,

Ba rotunde şi chele,

Ba numai os, numai piele,

Ce vor fi mai târziu oale şi ulcele.

Ori unsuroase, lăţoase.

Altele, de-a dreptul, buboase.

Unele rase, tip zero,

Altele cu tunsură à la Cicero.

Aşa se plângea căciula

Aducând stăpânilor hula

Şi nemulţumită de toate

Capetele împrumutate,

Pe unde colindase, din case în case,

Şi care o purtaseră cu bunăvoinţă

De se credea doldora de ştiinţă.

Ori, se ştie, fie căciulă, ori pălărie,

Împodobind un cap

(fie el şi cu handicap)

Capătă valoare prin cel ce o poartă

Cu prestanţă şi cu o notă de eleganţă,

Împodobeşte ţinuta.

Dar ea, încrezuta şi prefăcuta,

Socotea nedemne

Capetele acoperite de dânsa.

Socotea că numai capete de prinţi

Şi de regi

Ar fi vrednice de acoperit

Şi de protejat de la-ngheţat.

Mă-nţelegi?

Ce-i căciula fără cap,

Nici manşon şi nici ciorap,

Nici bundiţă, nici altiţă.

Pân’ la urmă, dragii mei,

A ajuns, vă spun, ingrata,

De pe creştetul lui tata

Un biet cuib de şoricei

Ce i-au ros

Şi pe faţă şi pe dos

Boala moale, călduroasă,

De vreo două ori întoarsă.

S-a trezit căciula

-Biet obiect fără noroc-

Blestemând cumplita soartă

Ca o coajă de sfaroc!

Dacă nu te mulţumeşti cu ce eşti,

Şi pe cine îl slujeşti,

Bine-i să te străduieşti

Să te perfecţionezi,

În loc să visezi

Că locuieşti în palate

Pe creştete încoronate.

N-am dreptate?

FĂRĂ DE PATĂ

Un burete

Burtos şi cam spongios

(adică trăia pe sponci),

Se lăuda, în fine,

Că el, nu are nici un os

Şi de aceea-i rotund şi frumos

Şi spală bine

Curăţind cu spume

Orice murdărie anume.

Nu scapă de porii lui

Nici un pui de microb,

Îi face zob,

Îi freacă şi-i şterge,

Cu multă apă, se-nţelege.

La baie, în bucătărie,

În bufet, după buget,

Căci detergenţii cei nemiloşi

Dau jos grăsimile, fioroşi,

De rămâne faianţa curată-curată,

De fiecare dată.

Dar el, principalul erou

Le striga tuturor în argou :

-Fârtaţilor anoşti,

Fără mine sunteţi nişte proşti!

Căci, cu ce-ar maia freca

Gospodina Irina

Toată mizeria. Doar cu peria?

Doar cu mătura şi aspiratorul

Nu ştergi covorul.

Până nu trec eu

Cu obrazul îmbibat

În detergent parfumat,

El nu iese la curăţat.

-Bine, zise aspiratorul,

Ai onorul.

Dar şi fără noi

Munca ar fi fără ostoi.

Când gâlceava era în toi

Se opri apa la robinete

Căci instalaţiile erau defecte.

Şi bietul burete,

Pomădat şi uscat,

Fu aruncat la coş

Ca un moş de care te-mpiedici prin casă,

Şi de bătrâneţile lui nu-ţi mai pasă.

Ce dacă te slujise cu credinţă

Şi stăruinţă,

Se spetise şi muncise

Ca întreaga casă

Să fie arătoasă?

Nu mai era acum de trebuinţă,

Gospodina având altă preferinţă,

Şi anume o perie fină

Dăruită de o vecină.

Poftim răsplată pentru cel ce se lăuda

Că-i fără de pată!…

DE-ALE MÂŢELOR

-Dacă faci bot,

Îţi iese limba de-un cot,

Îi zise Miţei Cotoiul,

Rotindu-şi codoiul

Cât toate zilele de gros.

-Te rog frumos, fii politicos.

Mieună Miţa, cu glas lenevos.

În primul rând eu am botic

Nu bot ca un caşalot.

Mi-am petrecut tinereţea

La Jupân Musteţea.

Am o soră, blândă ca o auroră, Museţica

Mai am doi nepoţei,

Musea şi Museţel.

Pe Musea o-neacă tusea

Dar Museţel e zburdalnic ca un mieluşel.

Dar mai bine, uită-te la tine!

Ai lăsat coada-n jos şi nu mai eşti fioros.

Nici să scuipi nu mai ştii

Aşa că nu mai ai cu ce să-i sperii

Pe copii

Şi nici cu te făli.

-Că nu mai scuip, este drept,

Fiindcă m-am făcut înţelept.

Nici coada ţanţoşă n-o mai ţin

Căci mă abţin.

În rest, sunt modest,

Şi nu manifest nici un fel de agresivitate.

De gheare, ce să mai spun,

Mă opun să le folosească vreun mâţ,

Pe un biet de nagâţ.

În plus, gheruţele încovoiate

Nu se mai poartă

De-un veac şi jumătate.

Pernuţele, da, sunt bune de tors,

La stors şi la mors (adică la morse)

Fiindcă nu provoacă entorse.

Când să scrii linie-punct-liniuţă

Apare din senin o gheruţă

Şi zgârie, sfârâie, hârâie,

Până încep căţeii să mârâie.

-M-am lămurit, zise Miţa

Cu glasul spăsit.

Dar cu te descurci

Când ai de-a face

Cu alte dobitoace?

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: