-Flora MĂRGĂRIT STĂNESCU:,,Fabule”

Vulturul şi codobatura

I

Se pare că în vremuri foarte-ndepărtate,

de unii foarte mulţi aproape-uitate,

peste păsările codrului domnea un vraci.

Treburile cârdurilor mergeau strună toate,

căci vulturul cu calm şi cu dreptate,

certa pe una, alteia-i da poveţe,

arăta fiecăreia cum să-nveţe,

că-n codru treaba trebuie împărţită,

că hrana nimănui nu-i gratuită.

Nori plumburii pe cer se adunară

Şi-ntinse aripi mari, vulturul, vraciul

şi spre apus se îndreptă să zboare.

Rămase fără vraci o vreme, ciripiră

cum le era de altfel obiceiul,

care din ele are glasul cel mai tare,

să dirijeze păsările-n codru.

Dar după lungi şi aprige discuţii,

n-ajunseră la nici un rezultat.

Pe-o aripă de vânt soseşte vestea,

că din apropiere dintr-un luminiş,

codobatura-n chip de vraci soseşte.

În zori de zi, cu plisc plecat,

tot neamul păsăresc din lăstărişul tânăr,

dau aripa cu noul vraci, codobatura.

Aceasta…nemulţumită-n parte,

c-a trebuit să părăsească LUMINIŞUL,

c-ar trebui să ciripească … tare,

s-o poată auzi tot lăstărişul.

Fâlfâind din aripă, le trimise la treabă,

Iar ea se aşeză la umbră, pe o creangă.

II

Trecu o vreme pentru-acomodare,

codobatura cântărea deodată totul,

uitând că trebuie grăunţe pentru iarnă.

Un grangur, culese de prin vecini o floare

şi o aduse-n dar codobaturii.

Aceasta mirosind gingaşa floare,

închide ochii când…balanţa scade.

O gaiţă porni atunci furtuna:

Cum? N-adună grăunţe toată lumea?

Atunci de unde au grăunţe pentru hrană?

Oh! Şi neamul păsăresc se face de ocară.

Nemulţumite se-adunară toate,

să ţină sfat în mijlocul pădurii.

Codobatura aflând cauza nemulţumirii,

ridică glasul galeş…voi sunteţi un stol mare…

iar eu … sunt numai una…

şi-apoi ce mai atâta tevatură,

pentru-o grăunţă, două…

rosti codobatura.

Văzând că nu-i dreptate, în mijlocul pădurii

şi-au pus prin scorburi rezerve pentru iarnă.

O rândunică in zboru-i avântat se abătuse,

prin lăstărişul tânăr şi sfatul auzise;

“Cirip, cirip! Deştepte sunteţi toate, nu zic,

dar dacă-n capul omului cât e de mare,

această dezlegare nu-şi află încă locul,

cum de-aţi crezut voi, simple păsări care,

nu ştiţi decât să adunaţi cu ciocul,

s-aflaţi în codru rezolvare ? cum oare?

(Morala: Nu numai în stupi sunt trântori.)

Mândria vreascurilor

Un vreasc pe-aproape,

trosneşte-n tăcerea apusului,

cu aroganţa,

superiorităţii lui,

genealogice.

Cu inima aproape uscată,

refuză să creadă,

că-i doar la un pas,

de-a ajunge …cenuşă.

Minciuna şi adevărul

Ce trist si singuratic priveste adevarul,

Ce vesela si-nconjurata e minciuna,

Si ce triumfatoare-si ia obolul,

Cind e nevoie…doar intinde mina.

Esti alb dar rece, adevărule spinos !

Îi spuse ea semeaţă într-o seară,

Mai leapadă-ţi armura! Hai, fii curajos !

Îmbracă haina mea ! Fără sfială.

Vezi ce strălucitoare sunt mereu?

Pe când tu alb…nici nu mai eşti la modă.

S-a dus şi vremea când te cântau în odă…

Te-ai ars…căci printre oameni domnesc eu.

Oh! Stralucitoare ? da, dar fără minte,

Înveţi pe oameni gândul să-şi ascundă,

Cuvinte goale-i faci pe unii să îndruge,

Nu vezi cât eşti de hâdă? Ia aminte!

11

Când omul va scăpa din ale tale mreji,

Când va vedea ce gol imens e-ntrânsul,

Te va zvârli-ngrozit, cu ochi imenşi…

Te va huli, de-o să te-apuce plânsul.

Te va zvârli departe, în neguri…abisale,

Te va zdrobi, cu toată strălucirea-ţi falsă,

El sufletu-şi va primeni cu alb,

Cu adevărul, căci cugetul…nu-l lasă.

Dispari din calea celor drepţi şi buni,

Tu poartă-ţi strălucirea-ntre nemernici,

Orbiţi de tine-or face acelaşi drum,

Iar eu ramân curat şi alb, doar între oameni.

Nu căuta să mă ironizezi,

Din totdeauna am fost mai puternic,

Faţă de oameni, sunt mereu statornic,

Iar tu în besnă…în final te pierzi.

––––––

FLORA MĂRGĂRIT STĂNESCU


%d blogeri au apreciat asta: