-Aurel Anghel:,,Silozul”

SILOZUL

L-am văzut prima oară pe la 3 ani. De siloz şi de gara din Căzăneşti este legată prima mea amintire de care sunt conştient şi acum.

S-a sunat mobilzarea şi tata a plecat în război. L-a dus la gară mama. Ne-a luat şi pe noi. Pe Vasile, fratele mai mare cu doi ani, şi pe mine. Noi eram acum bărbaţii familiei. Aveam împreună 8 ani.

Trecusem de calea jumătate spre Căzăneşti. La orizont a apărut o clădire uriaşă, un fel de dinozaur albastru.

-Ce e acolo tată, întrebă Vasile?

-Ce să fie,tată, e silozul.

-Ce e silozul?

-Ce sa fie? Un fel de magazie mare pentru grâu. L-au făcut nemţii să adune grâul nostru şi să-l ducă la ei.

Silozul…L-am văzut de sute de ori, de câte ori plecam sau ne întorceam acasă din rătăcirile noastre prin lume.

Am ajuns lângă el. M-am speriat. Drumul spre gară face o curbă de 90 de grade chiar prin faţa lui.

L-am dus pe tata la gară. Cât eram de mic simţeam cu tot sufletul amarul acelei zile.

Tata pleca la război. Nu ştiam ce e războiul, dar după cum plângea de amarnic mama la întoarcere, am înţeles că e ceva îngrozitor. Şi chiar a fost. Bucuria din casa noastră a plecat pentru câţiva ani buni.

S-a întors târziu, s-a întors schiloadă şi jupuită, plină de păduchi şi de mirosuri urâte.

Plângea mama. Plângea biata de ea, pe IONICĂ AL EI, PE NOI, COPII APROAPE ORFANI…CE MAI ERAM NOI FĂRĂ TATA….Ce mai putea face mama care avea deja patru copii…

Turturică, turturea

n-ai văzut pe mama mea?

Am văzut-o la cişmea

scotea apă şi plângea.

De ce plângi, măicuţa mea?

Plâng pe mine şi pe voi

C-a plecat tata-n război.

Aceasta a fost prima poezie pe care am învăţat-o, chiar după plecarea tatei. Plângea mama. Plângea bunica. Plângea şi ţaţa Leanca lui Turlă, şi Didina lui Vasile. Plângeau toate femeile de pe uliţa noastră şi de pe toate uliţele satului meu Cocora.

Se adunau bietele femei duminica la şanţ. Bucuria era plecată la război. Din când in când trimitea scrisori pe care le citea mama celor venite să aducă mica bucurie înfăşurată în plic.

“Să ştii, Leanco, am ajuns cu bine la unitate, sunt bine şi sănătos, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.”

„Ce fac copii, Leanco, ce face tata, ce face mama, a fătat vaca? Câţi miei au fătat oile? Dar caii? Mai aveţi caii? Nu vi i-a luat la rechiziţie?”

Leanca începea să plângă. Cu două zile în urmă, caii fuseseră luaţi la rechiziţie şi trimişi pe front. Făceau şi ei războiul, ca şi stăpânii lor.

„Leanco, să ştii că mâine plecăm pe front. De mâine nu ştiu dacă o să mai pot să vă scriu. Ai grijă Leanco de toate, de copii să ai mare grijă. Al tău, Petre”.

Aşa au trecut zilele una după alta, două veri şi două ierni şi două toamne şi încă două primăveri, fără bărbaţi tineri în sat.

Satul era trist. Bucuria o înghiţise pământul, sub maldăre de pământ răscolite de obuze, de proiectile, amestecată cu mâini şi picioare retezate, cu trupuri care au rămas astupate la un loc cu ea, în Basarabia şi la Bug şi la Odesa şi chiar la Cotul Donului.

A primit şi mama o scrisoare. Nu ne-a citit-o, ne-a spus doar că tata e foarte departe de casă, că e bine sănătos, că îi e dor de copii lui, că a promis să facă ce-o putea el şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să se întoarcă acasă.

Şi s-a întors. După doi ani, într-o seară a bătut cineva în poarta încuiată. A ieşit mama, pe care nu am auzit-o niciodată, nici zbierând, nici chiuind. Am crezut că a căzut, că s-a lovit, ca o bate cineva…

Am ieşit în prag şi am văzut-o pe mama îmbrăţişată cu un soldat, slab, obosit de drum, cu un veston rupt pe el, cu raniţă în mână.

Era tata. Se întorsese tata din război. Venise tata acasă. În raniţă, câteva lucruri şi o carte, Bimbirică aviator.

Din raniţă a ieşit la lumină şi bucuria. Atât a adus cu el. Bucuria. Şi ce bucurie! Casa toată s-a luminat, am văzut iar pe chipul mamei lumină, bucuria s-a aşezat printre primele cute mai adânci ale feţei mamei.

S-a aşezat la locul ei, la maşina de cusut şi mama a strălucit din nou.

Veştile aduse de tata erau însă destul de rele. Din leatul lui, de 87 de soldaţi din Cocora, peste câţiva ani, se întâlneau duminică, la cârciumă, la Marinică, doar 14.

Odată , când eram mai mărişor, l-am auzit spunând:

-Sa stii, tată, ca voi m-aţi adus îndărăt din război. Voi şi credinţa, şi bunul Dumnezeu.

Nu-i plăcea să povestească despre război.

Abia acum, când e plecat dincolo, încep să înţeleg ce va fi fost în sufletul lui, pe lungul drum al întoarcerii pe jos, de la cotul Donului în cumplita iarnă din ’43- ’44.

15 ianuarie 2003, Buzău

Aurel Anghel

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: