-Cezarina Adamescu:,,Minciunelele Ariondei”

Până la patru-cinci ani am dormit pe burta mamei ca-ntr-un marsupiu. Îmi închipui cum, – biata de ea – stătea culcată pe spate, într-o poziţie incomodă, având grijă să nu se mişte, să nu se întoarcă, să nu tuşească, să nu strănute, pentru a nu-şi zdruncina odrasla. Era ca o prelungire a maternităţii ei târzii, mult dorite.

Trebuie să fi fost tare dificil însă, pentru ea. Pusesem stăpânire deplină pe nopţile ei, era numai a mea, nu voiam s-o împart cu nimeni. Şi era atât de tânără şi aproape nepermis de frumoasă pentru o femeie simplă. Abia trecuse de treizeci de ani, muncea cu greu ziua, la un depozit de ambalaje, apoi la ICIL, spălând sticle şi borcane de lapte şi iaurt. Şi câte alte meschine munci pentru a-şi creşte copiii: croşeta şi vindea mici mileuaşe, feţe de masă, şerveţele, semne de carte, guleraşe. Avea un dar înnăscut pentru lucrul manual. Nu cârtea şi nu părea nemulţumită. Era de ajuns să se uite la noi ca să-i treacă oboseala şi tristeţea. Fără prihană, poala ei caldă, devenise altarul meu. Lângă ea ne adunam noi, copiii, seara, povestindu-i cu însufleţire năzbâtiile, micile dispute, primele înfrângeri, primele – adânc încrustate în conştiinţele fragede – jinduri.

Mama era fără pereche în toate – regină pe colţul de rai al grădinii, îngrijită cu sârg, unde găseai cele mai felurite specii de florii: atangicuri, gulii, nalbe creţe, înalte cât casa, crăiţe simple, bătute, gherghine, dumitriţe, cârciumărese, ochiul boului, mustaţa flăcăului, zorele, lăcrimioare, lalele. Liliac alb şi mov, iasomie şi, peste toate, mâna Maicii Domnului. Întregul neam floral era răsărit acolo, în perimetrul acela îngust unde mi-am întâmplat copilăria.

Mama nu şi-a cumpărat podoabe niciodată. Nu s-a machiat, avea o faţă fină, albă, frumoasă, un ten sănătos, trăsături regulate, ochi şi gură neasemuite, păr castaniu cu firul aspru, ondulat natural. Îşi făcea un coc, model Connie Francis, cu rulouri de păr la spate, prinse în spelci şi clame. Singura podoabă era un şirag de perle false cu bobul micuţ, ca nişte mărgele de rouă şi o pereche de clipsuri, de asemenea din perlă albă. Îşi mai atârna micsandre în păr, flori de merişor şi, precum fetele de la ţară, busuioc între sâni.

Duminica făcea minciunele sau scovergi, prăjitura săracului şi le împărţea copiilor de pescari din mahala, pe săturate. Era singurul dar pe care şi-l permitea. Răsucea aluatul în formă de fluturaş sau papillon – cu un nod lejer la mijloc, apoi prăjea aceste forme din aluat cu lapte, ouă, vanilie, puţină drojdie sau bicarbonat de sodiu alimentar, în tigaia încinsă cu ulei din floarea soarelui. Când le scotea pe platou sau în fructieră, le pudra cu zahăr vanilat. Nicăieri nu erau mai bune minciunelele ca la mama acasă.

Am gustat mult mai târziu, în fel şi fel de case şi chiar am făcut, astfel de prăjituri, dar mai simandicoase, cu apreciabile cantităţi de ouă, lapte, unt, arome, stafide, esenţe de tot felul, coajă de lămâie şi portocală rasă, nucă de cocos, fistic şi câte alte ingrediente, dar niciodată nu s-au nimerit a fi la fel de gustoase ca minciunele copilăriei mele, simple şi gustoase, întocmai ca turtiţa fermecată din povestea rusească. Mama, cu mâinile ei meştere, le răsucea cu o uimitoare dexteritate. Bucuria ei cea mare era să dăruie. Se dăruia pe sine cu frenezie pentru plăcerea de a-i vedea mulţumiţi pe cei din jur. Ascultând glas de prunci în odaie, toate durerile ei nerostite uitau s-o mai doară. Uitau s-o mai doară şi oasele ei trudite şi înfrigurate de munca la Pescăriile Statului în port, în tinereţile sale când muncea noaptea, iar ziua stătea în prăvălie şi servea clienţii ori căra marfă de tot felul.

Am sânge jumătate slav în mine şi deseori, simt nostalgia bunicilor mei basarabeni pe care nu i-am cunoscut decât din povestirile înlăcrimate ale mamei, fiindcă fuseseră deportaţi în 1940 în Siberia.

Am fost un copil de o naivitate tulburătoare. Credeam orice şi eram foarte superstiţioasă. Când mama era plecată la cumpărături şi începea să plouă, dacă auzeam cântecele copiilor vecini care se scăldau fericiţi printre şuviţele ploii, (la fel ca Ana Blandiana în poezia „Iubesc ploile”): „Cărămidă nouă, dă Doamne să plouă!” – intram în panică imediat. Mă rugam pentru mama, ţipam din răsputeri în mine: „Cărămidă rea, dă Doamne să stea” – la care adăugam un mic amendament: „Să n-o ude pe mama mea”. Şi câte alte descântece nu născoceam pentru a îndupleca natura să înceteze ravagiile.

Mi se părea, atunci când era plecată, că e pândită de o sumedenie de primejdii mai mari sau mai mici, că îi întretaie calea tot felul de stihii, precum Anei lui Manole, pe care ea, buna şi draga, la întors acasă, să fie nevoită să le înfrunte. Îmi era frică să n-o calce tramvaiul, maşina, şareta, căruţa, să n-o trăsnească, să n-o ude ploaia şi să răcească, să nu fie atacată, să nu-i vină rău pe stradă. Îmi făceam fel de fel de scenarii şi-mi închipuiam cele mai mari grozăvii, stăteam la poartă şi o aşteptam cu inima tremurată, neliniştită, spăimoasă şi nu mă înduram să plec de acolo până când n-o vedeam apărând, la colţ, în deal sau în vale, împovărată de sacoşe şi genţi precum Căpriţa din povestea lui Creangă.

Când o vedeam, fugeam desculţă înaintea ei. Şi atunci uitam toate temerile. Ca în faţa unei victorii neaşteptate. Mama era copilul meu. Maternitatea timpurie din mine îşi spunea cuvântul şi se revărsa asupra mamei. Mama nu trebuia să păţească nimic. Eu trebuia să am grijă de asta. Credeam cu tărie că numai datorită rugăciunilor mele fierbinţi către Maica Domnului, către Isus Cristos şi către îngerul păzitor, mama venise teafără acasă şi socoteam acest lucru drept un merit personal. O scăpasem şi de data aceasta. Dar mâine? Şi începea coşmarul, fiindcă eram un copil anxios, care-şi făcea grijă pentru puiul ei: mama.

Mama era uimită şi mândră de asemenea dovezi de credinţă şi gingăşie, de atâta nevoie disperată de care dădeam dovadă, dar se obişnuise cu firea mea prăpăstioasă.

Aşa au trecut anii într-o continuă spaimă să nu i se întâmple ceva rău mamei, să n-o pierd. Veşnic cu sufletul până la gât, gata să-mi iasă.

Nici după ce mama a plecat în parcela ei de Rai unde o chemase Maica Domnului, nu mi-a trecut. Căci toate aceste temeri s-au prelungit în vis. O dată cu anii, spaima a încolţit, a dat muguri, s-a ramificat, s-a adâncit, şi-n visele mele, o tot apăram pe mama de primejdii, o acopeream cu propriul trup, ea a fost şi este copilul meu de care încă trebuie să am grijă.

Doctoriţa mi-a spus că nu s-a rupt cordonul. Că ne mai leagă un fir freatic, care se numeşte iubire maternă-filială-maternă, un cerc din care nu pot ieşi, din care nu vreau să ies, să mă desprind şi să mă deprind să merg pe propriile tălpi, nesusţinută.

Acum, când au trecut atâţia ani de la plecarea ei, mi-au rămas amintirile. Cu ele lupt, în ele mă scald ca-ntr-o baie de miresme de santal şi ies ameţită, căutându-le, mergând pe urmele lor, precum pe urma de cenuşă în labirintul vegetal care se numeşte încă, viaţă.

Galaţi, 13 noiembrie 2008

Cezarina Adamescu


%d blogeri au apreciat asta: