-Cezarina Adamescu:,,Supă de Rossini”

Una din cele mai triste, dar şi cele mai nostime amintiri din copilărie este cea legată de Rossini, un personaj parcă descins din „Punguţa cu doi bani”. Da, aţi ghicit, Rossini era un cocoş pintenat, roşcat, puchiţat cu negru. Avea creastă bătută roş-vineţie, pleoştită, care-i cădea pe o parte, spre ochiul deschis, a mirare, cu care te privea fix, fără să clipească. Din timp în timp, îşi înfoia aripile, le bătea în aer cu zgomot, de parcă scutura preşurile în ogradă, stârnind praf, pietricele, ţărână în jur, cântând cu glas încă ferm, un cucurigu dogit care se auzea de departe.

Hotărât, el era stăpânul orătăniilor din curtea grecilor, vecinii noştri de gard. Deseori se urca pe coteţul porcului şi, după acelaşi ritual, bătutul des din aripile larg desfăcute, măturând văzduhul, înfoiatul cozii, îşi înălţa capul spre cer şi cucuriga de se auzea trei mahalale împrejur.

Coada lui înfoiată în Rogvaiv, precum paleta pictorului expresionist, era mai mândră decât a păunului care, se ştie are zeci de ochi albaştri-verzi-aurii în coadă. A lui Rossini avea pene negre, roşii, gri, argintii şi chiar pudrate cu aur fin, care străluceau la soare.

Multe puicuţe stăpânea Rossini în curte, precum un paşă-n serai, ba sărea şi-n curtea Adameştilor, la găinile şi raţele lor leşeşti, ba şi la câte-o puicuţă americană. Sărea gardul, le călca straşnic, după care-şi scutura coada, bătea falnic din aripi de câteva ori şi-şi făcea avânt din nou la coteţul păsărilor din curtea peste care era sultan, cu autoritate absolută.

Rossini era prietenul de suflet al lui Marcel Grecu, tatăl celor unsprezece copii. Marcel Grecu lucra de-o viaţă la CheFeRe. Avea, aşa cum s-a dovedit, o căruţă de copii, blonzi şi bruneţi, care de care mai pezevenghi.

An de an, nevastă-sa, Zoiţa sau Zonia, alintată Zulnia se ducea la maternitate cu apa ruptă şi mai venea de acolo cu unul mic în braţe. Aproape că le uitase numărul şi numele. Îi încurca adesea atunci când îi striga repede, fiindcă aveau, balaureii şi câte două-trei nume, fiecare. Nume alese cu grijă, pretenţioase: Eduard, Romeo, Genoveva,Voica, Rodica. Doar mama lor îi ţinea minte cu toate datele de naştere şi zilele onomastice.

Însă grecul, balaoacheş şi cu obrazul smead, subţirel şi sprinten, cu vorbă molcomă şi ochii vioi, avea o mare slăbiciune, nu numai pentru odraslele sale, dar, îndeobşte, pentru orice făptură lăsată de Dumnezeu în ograda lui sau în lume, pe cer, pe pământ, în apă şi în aer, în toate punctele cardinale.

Înţelepciunea Grecului nu cunoştea limite şi ea se vădea prin vorbe de duh, numai bune de ţinut ţinte. Tuturor întâmplărilor le găsea un tâlc şi prilej de reflecţie asupra vieţii, care spunea el, e „umbră şi vis”. De unde căpătase atâta înţelepciune Grecu’, e greu de spus. Din viaţă, din cărţi, din ziare, de la radio, din relaţiile cu oamenii, din microcosmosul său domestic şi din propria sa imaginaţie.

Dar să ne întoarcem la Rossini… Când Marcel Grecu se întorcea de la serviciu, la scăpătat, Rossini îl simţea şi, încă de pe când acesta cotea spre Vadul Căzărmii unde-şi avea casa de piatră, veche de peste o sută de ani, moştenire de la bunicii lui, populată cu unsprezece flori, unsprezece lebede, patru băieţi şi şapte fete, plus nevastă, Rossini începea să bată din aripile mari, retezate cu foarfeca de Zulnia, ca să nu se avânte peste garduri, şi cucuriga, cât îl ţineau bojocii. Atunci toţi ştiau că vine tata acasă, încărcat cu bunătăţi pentru fiecare.

Rossini făcea câteva curse până la poartă şi înapoi la coteţul păsărilor şi iar la poartă, mergând repede, preocupat, cu ciocul în ţărână de parcă ar fi căutat râme, împiedicându-se-n pintenii solzoşi, venind în întâmpinarea stăpânului său drag, cum nu era altul. Şi nu fără temei. Rossini era vestitorul, dădea semnalul, invitând toate orătăniile să iasă în întâmpinarea tatălui, să se bucure cu toţii. Imediat, pisicile de prin pod, câinii pripăşiţi, titulari de contract ori numai flotanţi pe lângă curte, păsările, purceii începeau zarva-n ogradă, manifestându-se, fiecare în felul său.

De fiecare dată, Marcel Grecu avea parte de o primire triumfală. Lumea lui era, într-adevăr, în această grădină fermecată în care toate vieţuitoarele parcă prindeau grai, anume ca să se înţeleagă cu stăpânul lor. Şi Marcel Grecu era, aşa cum am povestit, protectorul tuturor vietăţilor naturii lăsate de Dumnezeu. El nu călca nici furnicile în picioare şi nici gândăceii. Şi pe toate le ocrotea şi le ocolea, până şi pe vrăbiuţele din ţărână le ocolea, ca să nu le strice scalda.

Era de pomină pentru sufletul lui bun şi generos, cu toate făpturile lui Dumnezeu. Odată, repara ceva la bancul lui din curte şi a auzit un ţipăt puternic din casă. Era Voica, „privighetoarea tatei”, Voiculeana fiinţa cea mai blândă dintre toţi copiii, mare, albă, pufoasă şi blândă, cu ochi prăzulii şi pielea roz-bombon, cea de care râdeau toţi fraţii că e prea bleagă de bună ce era. Voiculeana şedea pe pat şi citea „Budulea taichii”, când a văzut pe peretele din apus, ceva mişcându-se, dindărătul covorului de lână înflorat, lucrat de mână, la ţară, la Rugineni. Ea a pus mâna ei albă şi pufoasă, cu gropiţe, pe covor şi a simţit mişcându-i-se şi alunecându-i ceva în căuşul palmei. Atunci a ţipat. Marcel a lăsat bancul şi manghina şi a alergat în sală. Voica ţipa:

-Tată, un şoricel. Dacă iau mâna, fuge!…

-Stai binişor, fata tatii, că-l iau eu.

Şi a bâjbâit cu mâna pe covor, de-a lungul peretelui, a rulat covorul şi l-a împins pe bietul rozător năuc, până la marginea covorului. Acolo l-a prins cu dibăcie de codiţă, pe Chiţăilă, mai mult mort decât viu. Copiii aduseseră o căldare de zoaie ca să-l înece. Dar Marcel, le-a explicat că şi el e o făptură lăsată de Dumnezeu şi că trebuie lăsat să trăiască.

-Uite cum îi mai bate inimioara şi ce ochi speriaţi are, tată… le explica Grecul cu blândeţe. L-a luat apoi de codiţă şi a ieşit cu el în curte, apoi în stradă. A mai mers încă două străzi cu şoarecele-n mână, care se zbătea îngrozitor şi, ajungând la malul Dunării, i-a dat drumul într-un tufiş, să se ducă unde-o vedea cu ochii, cu Dumnezeu înainte!

Aşa a scăpat bietul şoricel cu viaţă de la înec şi din ghearele pisicii care deja se lingea pe mustăţi şi pe botic şi mieuna a pagubă.

Grecul avea o vorbă auzită cine ştie de unde şi-i învăţase şi pe copiii lui:

„Dacă vezi un vierme mic,

Nu-l strivi, nu-i fă nimic.

Cât îl vezi de mititel

Dumnezeu ştie de el”…

Aşa era Marcel Grecu! Pâinea lui Dumnezeu. Un fiu al Sfântului Francisc ori al lui Serafim de Sarov, cu respect pentru natură, flori, vieţuitoare, pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu.

Sosirea Grecului acasă era, de fiecare dată un eveniment, aşteptat cu nerăbdare de toţi. Ca să nu mai vorbim de copii care ieşeau din toate cotloanele şi ascunzişurile în întâmpinarea tatei, „să-i dea raportul” şi să-şi primească porţia. Fiecare cu tainul lui. Copiii, covrigi calzi, înşiraţi pe sfoară, cumpăraţi de la o brutărie deschisă non-stop de pe strada Cazărmii, bombonele în celofan ori staniol, biscuiţi, rahat, eugenia. Găinile primeau boabe, fire de iarbă şi firimituri, câinele şi pisica, oase pe săturate, purcelul Ghiţişor, resturile de pâine cu sos din canţarola pe care veşnic o purta cu el la serviciu. Iar Rossini – preferatul casei – porţia lui de bunătăţi: firmituri, grăunţe, bucăţele de carne subţiri, resturi de la cantină, căci Grecul avea abonament zilnic la cantina întreprinderii şi avea grijă să adune în ziare, hârtii şi pungi de hârtie, de pe mese, bunătăţi pentru toţi.

După această primire solemnă, încă din stradă, toţi îl conduceau până la uşa bucătăriei, iar Rossini, sus, pe umărul lui, îl ciugulea cu tandreţe de haine, de urechi, de pleoape, de nări şi de firele de păr ieşite de sub şapca de ceferist, în semn de mare preţuire.

Geanta lui Marcel Grecu era poreclită Geanta Minunilor şi niciodată, dar niciodată nu se pomenise ca ea să fie goală. Era din piele neagră, roasă, cu petice, cu trei despărţituri şi-n toate avea câte ceva. Parcă era o taşcă fermecată.

Şi încă de când intra pe poartă, Marcel îl întreba foarte serios pe cocoş:

-Ei, şi ce mai faci tu, Rossini? Ce s-a mai întâmplat azi? Ce-a mai fost pe aici, pe acasă? Cine a mai venit pe la noi?

Şi Rossini îi răspundea în felul lui păsăresc, despre toate câte se mai întâmplaseră peste zi.

Copiii, iarna, fiindcă nu ieşeau afară pe ger, şedeau cu capetele între drugii de la ferestrele de bucătărie, cu ochii măriţi şi priveau scenele acestea de manifestare a bucuriei şi a simpatiei, de care se bucura tatăl lor în ogradă. Parcă stăteau în stal la spectacol, făcând galerie.

Într-una din aceste zile, pe când mama Zulnia se afla la spital, cu vreo odraslă sau chiar să nască un nou bebeluş, ce s-au gândit copiii mai mari? Ia să-i facem tatălui o surpriză, să se bucure şi el, să mai mănânce o mâncare caldă, făcută de noi.

Găinile din curtea grecilor mureau de bătrâneţe, ori vampirii (şobolani şi lilieci) le sugeau sângele şi le găseau căzute de pe scară. Şi ce s-au gândit copiii? Să-i facă tatei o supă caldă când o veni acasă.

Autorul moral al acestui act odios a fost Tuţa – care avea totdeauna rol de vătaf, ori de administrator, „doctoriţa” casei, cea care-i oblojea pe toţi şi care mai târziu a ajuns chiar soră medicală. Tuţa i-a pus gând rău lui Rossini. Zis şi făcut. Au trecut la înfăptuirea actului criminal, copt în minte multe zile şi nopţi la rând, cum s-ar zice, cu premeditare.

A dat câteva ordine scurte fraţilor mai mici, ca un adevărat dictator care nu admite împotrivire, nici măcar crâcnire şi, cu nuiaua în mână, supraveghea mersul lucrărilor. Planul ei machiavelic presupunea prinderea lui Rossini pentru a-i face de petrecanie şi a-l transforma în supă şi pilaf. Vreo doi băieţi, Eduard şi Romeo au căutat lemne să aprindă focul la bucătărie în soba de lut cu plită de fontă grea şi cuptor în care mereu se coceau cartofi, bostan, pesmeţi iar de sărbători, cozonaci şi plăcinte. O oală mare cam de zece kile a fost urnită cu greu şi suită pe plită la clocotit.

Constantin, zis Luş, a avut ordin să-l fugărească până la epuizare pe bietul Rossini, pentru ca acesta să cedeze uşor. Gâdele era chiar Tincuţa, vătaful, care-l îndemna pe copilul de zece ani să-l prindă. Şi după alergătură şi cotcodăceli speriate şi alarmate din partea suratelor găini care, parcă presimţeau nenorocirea, ba şi câinele se smucea în lanţ şi lătra, şi mâţa mieuna jalnic şi purceluşul guiţa amarnic, toată curtea era în alertă, bietul Rossini, mai mult mort decât viu, a fost „ghibuit” sub stiva de lemne unde se pitise, cu penele zburlite. Era speriat, cotcodăcea, se zburlea, ciupea cu ciocul lui mare şi încovoiat, apărându-se eroic. Era un cocoş vânos, puternic, îşi apăra cu străşnicie viaţa cu ghearele, cu aripile, cu ciocul. Luş l-a tras de un picior şi l-a scos de sub stivă. S-a aruncat asupra lui cu tot corpul său de copil, ca să fie sigur că nu-l mai scapă. Şi-l ţinea strâns, cu ciudă, fiindcă Rossini îl ciupise straşnic de mâini şi-i dăduse sângele.

Ceilalţi copii făceau galerie, scoteau urale şi băteau din palme, de parcă Rossini era inamicul numărul 1 şi trebuia numaidecât nimicit. Cruzimea şi inconştienţa vârstei îşi spuneau cuvântul.

Un butuc fusese anume pregătit lângă leagănul de sub salcâmul uriaş. Luş a fost desemnat drept călău, pentru că tot avea ciudă pe el, fiind ciupit pe braţe.

Mai întâi a încercat să-i taie gâtul cu un cuţitoi de bucătărie din sertarul bufetului. N-a reuşit decât să-l rănească şi să-i taie gâtul pe jumătate.

Tuţa i-a adus din magazie toporişca, destul de ştirbă şi ea.

Rossini era vânjos, bătrân şi deştept. Dar cu toată viclenia lui, i se înfundase. Îi sunase ceasul. Voica şi Tuţa l-au ţinut, una de cap, cealaltă de aripi şi picioare şi Luş, i-a aplicat lovitura de graţie cu toporişca, după mai multe încercări eşuate.

I-a sărit capul lui Rossini cât acolo, la câţiva metri. Trupul s-a zbătut multă vreme căci Rossini nu voia să moară. De altfel, capul lui frumos şi mândru, rămăsese cu ochii deschişi spre lume, aşa ca o mustrare şi ca o mirare grozavă, cum de copiii îi făcuseră tocmai lui acest lucru.

Trupul se zbătea, sărind peste un metru în sus. I-a împroşcat pe toţi, pe faţă, pe haine, pe mâini, cu sânge negru, gros, care gâlgâia din trup în şuviţe. Voica a întors capul, fiindcă simţea că i se face rău, i se înmoaie picioarele, căci ea avea inima tatei, care-i şoptea că mare nenorocire făcuseră cu Rossini. Parcă erau la abator.

Un lighean mare, smălţuit era pregătit şi după ce a încetat zbaterea lui Rossini, semn că el îşi dăduse obştescul sfârşit, a fost adunat, capul dintr-o parte şi trupul din alta, cald încă şi depus în lighean.

Nu ştiu cum fetiţele, au manevrat oala uriaşă cu apă clocotind de pe plită, pentru opăritul lui Rossini, fără să se frigă sau să se întâmple o nenorocire. Se vede că şi călăii au Dumnezeul lor.

În sfârşit, Rossini a fost jumulit, pârlit pe jarul din sobă, după ce fuseseră scoase toate rondelele. Fetele l-au frecat cu mălai, cum învăţaseră de la mama Zulnia.

A urmat tranşarea, operaţie dificilă, căci oasele lui Rossini erau tari precum fierul. Noroc tot cu toporişca. Voica şi Tuţa ai oprit deoparte pieptul şi pulpele pentru pilaf şi aripile, cobia şi spatele pentru supă.

Capul, gâtul şi ghearele au fost date la câine, iar maţele la pisică. Resturile de piele şi solzi ca şi conţinutul rânzei au fost aruncate la păsări. Toate animalele parcă au simţit nelegiuirea, fiindcă au mâncat în silă.

Vreo şapte ore bune a fiert bietul Rossini în două oale mari, dar tot degeaba. Că tot tare a rămas. Fetele încercau mereu cu furculiţa dacă e fragedă carnea ori tot tare. În fine, pe la scăpătat de ziuă, mâncarea era gata.

Momentul culminant a fost întoarcerea tatei şi primirea surprizei.

Încă de la colţul străzii, Marcel Grecu a simţit parcă un junghi în inimă. Nu-i auzise cântatul lui Rossini. A avut o presimţire rea. Când a deschis poarta, presimţirea s-a adeverit, Rossini nu i-a mai venit în întâmpinare, să-i sară pe umăr. Urmele crimei fuseseră şterse, curtea măturată, presărată ţărână peste sânge, buturuga spălată, toporişca de asemenea.

-Rossini, Rossini, hai la tata… Rossini, a venit tata. Na la tata, boabe…

În zadar şi-a aruncat privirile peste tot în curte. Pustie… Şi celelalte animale parcă se ascunseseră de supărare, ori de ruşine că asistaseră la groaznica întâmplare.

Rossini nu era nicăieri. Băieţii fugiseră şi se ascunseseră care încotro, sub pat, prin magazie, în coteţul porcului, pe la WC.

Hotărât lucru! Nu era a bună…

Cum a intrat în bucătărie, Marcel Grecu a întrebat-o pe Voica, singura care rămăsese pe poziţii, să spele ruşinea familiei.

-Unde e Rossini?

Voica s-a înroşit, a izbucnit în plâns şi a arătat oala.

E drept că de acolo venea un miros îmbietor de zarzavat proaspăt.

Lui Marcel Grecu nu-i venea să creadă. A tot repetat întrebarea:

-Tu n-auzi, fa, unde e Rossini al nostru?

-În oală, tată… L-am făcut supă, a grăit Voiculeana, cu glas sugrumat.

Marcel Grecu s-a întunecat la privire, s-a ridicat de la masă şi a ieşit afară. N-a scos un cuvânt. S-a dus direct la bancul lui, unde meşterea veşnic ceva. A stat acolo până noaptea târziu, tocindu-şi nervii cu ciocanul, cu menghina, cu strungul, cu polizorul, ca să nu se răzbune pe copii.

Voica i-a explicat în amănunt, printre sughiţuri de plâns care-i zguduiau pieptul, cum Tuţa i-a îndemnat să-l ucidă pe Rossini ca să-i facă o supă.

Singura întrebare pe care a pus-o Grecul „privighetoarei casei”, a fost, cu glasul foarte blajin şi stins:

-Ce rău v-am făcut eu ca să-mi faceţi una ca asta?

Era mai mult decât o bătaie zdravănă, căci aceste vorbe usturau rău de tot, mai rău decât biciul şi vergile.

Trei zile a stat supărat Marcel Grecu şi n-a vorbit cu nimeni. Nici n-a mâncat, nici n-a băut cu ei la masă.

Îi simţea lipsa lui Rossini, fiindcă nu mai avea cine să-l întâmpine de la poartă şi cu cine să vorbească, cine să-i sară pe umăr, să-i destăinuie secretele gospodăriei.

Astfel s-a sfârşit cu iubirea vieţii tatălui, Rossini, care a ajuns în oală. E de prisos să spun că supa de Rossini nu a fost nici pe departe aşa bună cum şi-au închipuit copiii. Carnea era aţoasă şi vânoasă precum cauciucul. Zeama a fost sorbită atunci de copii iar grosul a sfârşit tot în strachina căţelului şi în troaca purcelului.

Mama a venit peste câteva zile, tocmai la timp ca să spulbere norii negri. Căci purta la sânul ei, înfăşată, o nouă comoară: pe ultima fetiţă, Genoveva, care a devenit în curând preferata tuturor, fiindcă era micuţă precum o jucărie şi frumoasă foc.

Până la urmă şi Marcel Grecu, jucându-se cu noua lui odraslă, a mai uitat de Rossini, iar mai târziu, şi-a luat câteva perechi de porumbei rotaţi, le-a făcut cuşcă în copac şi se ocupa de ei cu cea mai mare dăruire. Aceştia i-au făcut pui şi astfel, podul grecilor s-a umplut de porumbei albi, gri, bălţaţi, cu cozile rotate, voiajori şi mesageri care au trăit mulţi ani pe lângă gospodăria aceasta numeroasă, de oameni cumsecade, trăind în mahalaua de la malul Dunării.

Dar eu, de câte ori văd găini prin curtea cuiva, nu pot să nu-mi amintesc de frumuseţea de cocoş, numit după numele compozitorului italian atât de celebru în epocă, Gioachinno Rossini.

Galaţi, 13 octombrie, 2008

Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: