-Cezarina Adamescu:,,Vila din suflet”

Oana era o fetiţă nostimă şi educată, în vârstă de 12 ani. Era abia în clasa a cincea dar isteţimea şi sensibilitatea ei păreau izvorâte din ceruri, pentru că Oana îi întrecea cu mult pe copiii de-o seamă.

Într-o recreaţie, văzând că două colege se certau, a intervenit prompt, cu spirit pacifist, aşa cum făcea întotdeauna în clasă, pe strada ei, acasă, între cei doi fraţi ai săi şi încotro se ducea.

Deja devenise faimoasă prin judecăţile ei drepte şi cuviincioase.

-Gata…Împăcaţi-vă şi, să mergem la clasă. Iar după ore, o să stăm de vorbă serios.

Gâlceava pornise de la un fleac şi se aprinsese precum pălălaia aţâţată de vânt.

Dora, cea mai înaltă fată, cu aere de domnişorică alintată, o apostrofase şi o îmbrâncise pe fetiţa mai scundă, Monica.

-Tu nu vezi ce pitică eşti?

Monica se retrăsese, jumătate ruşinată, jumătate vinovată de ceva nelămurit. Aşa era. În vreme ce copilele de vârsta ei creşteau precum lujerii de gladiole, desfăcându-se-n soarele primăvăratic, ea se oprise din creştere şi arăta aidoma unui copil de 8 ani. Pricina? N-o cunoştea. Şi oricâte eforturi făcea şi oricât se măsura zilnic, nu mai înainta nici un milimetru, spre disperarea ei şi a părinţilor.

Pentru că ajunsese ţinta ironiilor clasei, care o porecliseră, cu o cruzime inconştientă: Piticanie!

Oana însă, era un spirit justiţiar. Ea nu admitea, aşa mică precum era –nedreptatea şi, în genere, se dădea imediat de partea celor slabi.

Era partizana dreptăţii şi a adevărului care, chiar dacă durea, trebuia promovat fără drept de apel, pentru că era menit să îndrepte, să înalţe, să edifice.

O minciună cât de mică, îi făcea rău de-a binelea şi nu se lăsa până nu îndrepta lucrurile. Avea o pildă bună pentru fiecare şi un discernământ aproape matur. Şi nu dădea greş. Se dovedea mai târziu, cu alt prilej, că avusese dreptate. De aceea, Oana era socotită avocata clasei. La ea recurgeau micuţii, cu diferite pricini de harţă şi ea împărţea sfaturi şi poveţe, precum şi judecăţi proprii, de o precizie şi prospeţime uimitoare, astfel încât, cei care greşeau, trebuiau să-i dea dreptate, iar nedreptăţiţii, să plece împăcaţi şi uşuraţi. Avea şi o uşurinţă în a pleda cauza vreunui coleg sau colege care se aflau în impas. Uneori „făcea dreptate” şi printre copii necunoscuţi, care mai apoi, îi mulţumeau. Desfăcea parcă lucrurile de înţelesuri, căuta sensul ideilor, al întâmplărilor, le mărunţea în mici bucăţele ca pe foiţele de hârtii, ca pe firimiturile de pâine. Apoi le analiza, le medita, fărâmă cu fărâmă, încercând să refacă lucrurile, aşa cum au fost la început. Era moderatoare perfectă, din instinct, apoi, prezenta sentinţele pentru fiecare, după judecata lui Solomon: „Şi tu ai dreptate….şi tu ai dreptate”. Ori: „Şi tu ai greşit…şi tu ai greşit”… „Tu trebuie să faci aşa…iar tu, să faci aşa… Haideţi, cereţi-vă iertare unul altuia şi împăcaţi-vă…”

Şi în ziua aceea făcuse la fel, pentru că nu suferea spiritul de dispută.

Iată că fetiţele se împăcaseră oarecum şi Oana putea începe ora de istorie în linişte.

Cu toate acestea, voia să ajungă la adevăratul motiv al gâlcevii, hotărâtă să-i afle tâlcul şi să culeagă cu toţii, măcar câteva învăţăminte.

Ora de istorie era pe sfârşite, deşi decursese monoton şi Oana le trimise câte un bileţel celor două, Dora şi Monica.

„Ne întâlnim sub castanul din curte. E ff. important. Să nu întârziaţi! Oana.”

În sfârşit, sună clopoţelul. Profesorul îşi strânse ochelarii, îi introduse în toc, îşi luă catalogul, răspunse la salutul copiilor şi ieşi preocupat.

Hărmălaia izbucni în aceeaşi secundă. Fiecare îşi căuta lucrurile, cărţi, caiete, creioane, pixuri, genţi, haine, pacheţele lăsate în bănci. Unii se înghionteau pe spaţiul dintre două şiruri de bănci, să ajungă cât mai repede afară. Ţipetele, chicotelile, chiar frânturi de refrene se amestecau într-un vacarm prea bine cunoscut în şcoală, pentru că la fel era în toate clasele, pe culoare, tropotit mărunt ori salturi uriaşe, alergături, îmbrânceli, vociferări, strigăte.

Câte o profesoară mai pirpirie, purtând catalogul sub braţ era depăşită şi trebuia mereu să le facă loc micuţilor zbânţuiţi, atât de nerăbdători să părăsească locaşul şcolii.

În câteva minute, fetiţele erau sub castanul rămuros, bătrân, scorburos din curtea şcolii. Pe jos, mici arici verzi-gălbui, plesniţi scoteau la iveală câte un fruct maroniu, cu bănuţ alb, tare şi lucios, din care copiii confecţionau jucării cu ajutorul beţelor de chibrit şi aţelor.

Păpuşi nostime, ursuleţi, căţei, măgăruşi, girafe, foarte fanteziste. Erau jucăriile lor de toată ziua, cele mai reuşite fiind aşezate în vitrina din holul mare de la parter, alături de alte jucării din plastilină, desene în acuarelă şi guaşă, felicitări pentru sărbători, confecţionate din flori presate, lipite pe bucăţi de carton alb ori vopsit, figurine tăiate la traforaj ori tablouri micuţe în metaloplastie. În dreptul fiecăruia era numele elevului artizan de la cercul de mâini îndemânatice, care migălise obiectul.

-Bine aţi venit, fetelor, le luă înainte Oana. Haideţi să vorbim…

-Dar ce mai vrei de la noi, întrebă cu ton ascuţit, Dora. Doar ne-am împăcat…

-Vreau să ştiu ce motiv aveţi de vă ciondăniţi veşnic şi vă îmbrânciţi care mai de care… Ce nu vă ajunge? întrebă Oana, cu ton care nu admitea replică, precum doamna dirigintă care era renumită prin severitatea ei.

-Să vezi, răspunse Monica, m-a făcut din nou piticanie şi s-a legat de tăticul… Tăticul meu are vilă, maşină de lux, şofer, şi e director. Dacă-i spun lui… Să vezi ce-ai să păţeşti….

-Nu mai pot eu de tăticu-tu. Poţi să mă spui. Şi al meu e judecător la Tribunal.

-Staţi, rosti răspicat Oana. Lăsaţi-i pe tăticii voştri în pace, că nu despre ei este vorba…

-Ba da, ba da, s-a legat de tata. Am s-o spun dirigăi, se smiorcăi Monica.

-Şi, de fapt, mie nu-mi pasă nici de tăticul tău şi nici de tăticul Oanei. De nici un tătic nu mi-e teamă Şi nici de diriga… Tatăl meu e judecător şi el are puterea. Dacă vrea, cumpără şi şcoala asta… Poate face orice în oraşul acesta. E VIP. Şi mama lucrează la Bancă. Doi bani nu dau pe tăticii voştri…

Aici Dora îşi opri peroraţia dispreţuitoare, fiindcă privirile Oanei se înfipseseră direct în ochii ei. De toate suporta Oana, dar nu suporta ca vreun coleg sau colegă să se lege de tăticul ei, slăbiciunea şi modelul ei desăvârşit de viaţă. Dacă totuşi, cineva, îndrăznea să facă acest lucru, fetiţa vedea verde în faţă. Şi-i replica imediat. De aceea, îi răspunse Dorei, supărată:

-Te rog, până aici. Fii atentă ce spui…

-Ba spun ce vreau! Doi bani nu dau pe tăticul tău!

-Dar de ce, pentru care motiv, ce ţi-a făcut tata, îşi mai temperă mânia Oana, deşi simţea cum îi creşte un balaur de foc pe dinăuntru.

-Păi, ce-a realizat el în viaţă? Nu v-a făcut nici măcar vilă cu piscină, nu v-a cumpărat nici limuzină, n-aveţi decât un pârlit de apartament!

-Vila tatălui meu se află în suflet! rosti cu înţelepciune Oana.

Dora şi Monica rămaseră cu ochii larg deschişi preţ de câteva momente. Nu mai ştiau ce să spună. Cum adică, în suflet? Chiar în suflet?

-Da, răspunse Oana, parcă ghicindu-le gândurile. Tata ne-a ridicat câte o vilă în suflet, mamei şi nouă, copiilor. Şi ea e mai de preţ decât vilele voastre, care se pot prăbuşi într-o clipită, la un cutremur mai mare. Pe când a noastră, nu se prăbuşeşte niciodată că e clădită cu pietre trainice: iubirea, încrederea, credinţa, curajul, demnitatea, sinceritatea. Şi nu se vor nărui fiindcă sunt foarte trainice. Le-a durat încă de pe când, noi, copiii eram foarte mici, cărămidă cu cărămidă, bob de nisip cu bob de nisip, stivuite frumos şi tencuite cu dragoste părintească.

Fetiţele ascultau înmărmurite. De unde scotea Oana aceste cuvintele miraculoase ce parcă-i curgeau ca mierea din gură? Câtă înţelepciune! Stăteau ca vrăjite, atente la gura fetiţei, parcă implorând-o să continue să le mai înveţe.

-Da, spuse Oana, căci se aprinsese de emoţie în obrăjori, ca de fiecare dată când vorbea despre familia ei, pentru care nutrea o dragoste neobişnuită.

Vila din sufletul tatălui meu, nu se va nărui niciodată. La fel ca şi-a noastră. Şi nu mai avem nevoie de nici o altă vilă. Şi nici de maşină, care se poate face zob într-o clipită…

-Dar ce e tatăl tău, Oana, de vorbeşti aşa despre el? Nu e decât un profesor oarecare! – mai încercă Dora o ultimă stratagemă, menită să o umilească pe colega ei.

Aici, Oana se zbârli de-a binelea şi aveai impresia că vrea să se repeadă precum o vulturiţă la codiţele Dorei.

-Nici nu-ţi dau voie, auzi? Nici nu-ţi dau voie să pronunţi numele tatei! Tu ştii cine e tata?!! Tatăl meu a intrat deja în Istoria Literaturii Române! Este SCRI-I-TOR! Şi va rămâne peste veacuri, nemuritor, aşa, ca Eminescu! Habar n-ai cine e tata! De-aia vorbeşti!…

Intimidată, Dora îşi privi cu respect colega.

-Şi unde zici că a intrat tatăl tău?

-În Istoria Literaturii Române! Şi de asemenea, în CONŞTIINŢELE MIILOR DE CITITORI, pe care şi i-a dobândit prin scrierile sale. Aşa să ştii! Şi munca lui n-a fost în zadar, căci scrierile pe care el le compune, intră direct în sufletul omului. Ca vila aceea construită de el. Cărămizile lui sunt CUVINTELE. Şi el le durează în suflete. Aşa să ştii… Şi te rog, să nu mai vorbeşti niciodată dispreţuitor de tata. Fiindcă el este ZIDITOR DE CUVINTE şi CONSTRUCTOR DE VILE ÎN SUFLETE.

Şi fetiţa, cu două lacrimi ţâşnind simultan din ochii prea limpezi, apăsă încă o dată cuvintele, pentru ca Dorei să-i intre bine în cap:

-Aşa să ştii: Ziditor de cuvinte. Cel mai destoinic meşter. Mai mare decât Meşterul Manole care zidea catedrale. El construieşte vile în suflete. Din imagini frumoase şi din cuvinte…

Şi cu o mândrie ce parcă îi înălţa fruntea şi umerii precum şi statura ei dreaptă, plecă de sub castan, lăsându-le pe cele două fetiţe, peste măsură de nedumerite…

Adjud-Galaţi, 22 octombrie 2008

Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: