-Cezarina Adamescu:,,Zonia”

O mai cheamă și Zulnia, așa cum o dezmierda bărbatul. Zoița sau Zonia este protagonista cărţii mele de amintiri numită “O gură de copilărie”. Mi-am ales-o pentru că ea a jucat un rol important în viaţa mea de copil şi adolescent, creându-mi imaginea cuibului cu puişori neajutoraţi la care pasărea vine cu hrana în cioculeţ să-i nutrească. Ea este prototipul mamei născătoare de prunci, atât cât i-a menit Dumnezeu. Şi i-a hărăzit. Unsprezece. Pe care i-a crescut zăvoaie de oameni.

Născută la zi mare, în 14 octombrie când e sărbătorită Sfânta Cuvioasă Parascheva, Zonia face parte din categoria acelor femei care şi-au purtat zestrea spirituală, oriunde au dus-o paşii. Ea a fost şi a rămas o ţărancă autentică deşi a trăit toată viaţa la oraş.

Leagănul ei a fost satul Rugineni, în urmă cu 82 de ani. S-a pomenit apoi măritată la oraş cu Maricel Grecu, ceferist de meserie. Un om cu obraz smead, ochi pătrunzători, talie suplă, persuasiune în mişcări şi vorbe. Fire de artist, deschis la orice formă de artă, iubitor de copii, mucalit, bun megieş, făcător de pace.

Ea, blondă, cu păr cânepiu cu reflexe solare, cu ochi de iguană, obraz palid, ten pergamentos, talie subţire de viespe, picioare uscate, ageră la vorbă şi cu scântei în priviri. Foarte comunicativă, veşnic cu mâinile-n şold sau împletite la sân, nervoasă, zvârlugă, iute la mânie, scăpărătoare la minte.

Au trăit mai bine de 50 de ani împreună, trecând prin toate : război, foamete, lipsuri, greutăţi, sărăcie, certuri şi împăcări, bucurii, împliniri prin copii, pe toate le-au dus, de bine de rău, până când, cu zece ani în urmă, Maricel s-a hotărât să plece singur şi neînduplecat spre viaţa cea adevărată. Avea 77 de ani.

Zonia l-a plâns până i-au secat izvoarele ochilor, l-a boscorodit c-a lăsat-o singură, l-a blagoslovit şi i-a făcut cele de rânduială, l-a iertat pentru micile şi marile infidelităţi, i-a aşezat tabloul în odaia curată, lângă icoană. Rugându-se Maicii Preacurate, îi întâlnea de fiecare dată privirile, uşor ironice dar drăgăstoase, se mai sfădeau puţin, îl mai întreba câte unele, facea o cruce în aer în dreptul lui, apoi îi întoarcea spatele şi-şi ştergea discret lacrimă furişată pe obrazul uscat, plecând la treburile zilnice care nu sufereau amânare.

Zonia nu s-a mângâiat însă de plecarea prea grăbită a bărbatului ei. Şi cam de pe-atunci a început să se gândească serios la propria plecare. La Grecu’ ei, la tatăl celor unsprezece copii, omul gospodar, bun la toate, meşter iscusit în fierărie, dulgherie şi în genere, la orice meşteşug pe lângă casă.

Copiii au venit încă din primii ani de căsnicie, buluc, unul după celălalt, astfel că în 23 de ani, îi născuse pe toţi, cam unul la doi ani. Maria, Gheorghe, Paraschiva, Lenuţa, Tincuţa, Voica-Mariana, Luş, Rodica, Romeo, Eduard, Genoveva, acum oameni în toată firea, prima fată având acum 60 de ani, iar ultima, 37.

Zonia era deja bunică atunci când i s-au născut ultimii copii. Aşa a fost dat să fie.

Viaţa ei n-a fost deloc roză. Şi cum ar fi putut să fie cu atâtea obezi atârnate de bietele şi subţirelele ei glezne?

Zonia ştia să ghicească în bobi (boghi, zicea ea). Ne dădea pe rând, la fiecare, când aveam câte-o urgenţă, un examen de dat, o călătorie de făcut, o întâlnire. Când cădea “bucurie la zi mare cu drum şi dar de bani în casă” – ne bucuram într-adevăr cu toţii apoi uitam pentru ce am dat şi dacă a fost bucurie sau nu.

Pe prispa cimentuită a casei lor, vara, dormind ca moromeţii, pe saltele și țolice, număram stelele, ne alegeam constelaţii, le dădeam nume şi ne certam pentru ele. De altfel, până şi nopţile păreau mai vrăjite, mai feerice mai bogate în stele, pe vremea aceea.

Zonia era neîntrecută la vorbă. Putea sta la taifas, la poartă, în drum, la canalul comunal, la piaţă, la biserică. Avea un har nemaipomenit de a înfiripa discuţia. Ştia să “ischitească” până şi pe cel mai tăcut om. Dar ştia să şi povestească pentru că în ea se afla un izvor de poveşti şi istorii uitate pe care din când în când le scotea la iveală, spre încântarea noastră, a copiilor.

Eu nu făceam parte din familia lor, dar era ca și când aș fi făcut. Doar ce săream gardul despărțitor și eram de-a lor.

Vorbe cu tâlc, întâmplări, născociri de dragul discuţiei, ştia la perfecţie cum să mânuiască arta conversaţiei. Istorioarele ei circulau din poartă în poartă, iar seara, la foc sau la fumar din frunze veştede (ca să gonească tânţarii) – poveştile deveneau “de groază”, despre bandiţi ca Terente şi despre Berilă, vestitul criminal care-şi ucisese stăpânii brutari, cu toporul. Aşa poveşti nu mai pomenise mahalaua pescarilor de pe malul Dunării. Pe atunci toate străzile aveau în nume, o notă milităroasă: Militară, Căzărmii, Arata Poporului, Roșiori, Vadul Căzărmii, Mărășești, Brâncoveanu ș.a. Ei bine, despre Vadul Căzărmii vreau să amintesc. E locul unde am văzut lumina zilei și unde, familia Grecu își înmulțea averea cu prunci.

Cu un copilaş la sân Zonia ieşea în drum ori stătea pe pragul porţii, ori pe un scăunaş şi interpela vecinii. Strada era frecventată de lume care trecea pe acolo spre port, căci era prima stradă de la Dunăre lângă Spitalul Trancu-Iaşi care a devenit pe timpul copilăriei mele “Casa Copilului”.

Când apărea la colţ vreun străin, Zonia mijea ochii şi dacă nu-l cunoştea, îl cerceta rapid cu ochii verzi, iscoditori, îl “preţăluia”, apoi, în câteva momente ştia de unde vine, unde se duce, pe cine caută, cu ce treabă, cât va sta şi când va mai veni pe acolo. Era o memorie ambulantă care înmagazina toate aceste amănunte. Nimeni nu se supăra pe ea. Îi dădeau toţi raportul ca la spovedanie, fiindcă Zonia ştia cum să întrebe. Cu felul ei mucalit, se făcuse tuturor dragă.

Mi-a fost şi îmi este şi mie dragă umbra Zoniei. Rămăsese un pumn de femeie. Un fulg. O luai la subţioară.

Citea zilnic câte două ziare, în special “Faptul divers” – de care se lăsa fermecată pentru că voia să ştie câte se mai întâmplă în lume. Avea cel puţin cinci cărţi începute, în diferite stadii de lectură. Apoi, juca la cărţi cu vecinii, seara stătea la taifas cu Nazare, singurul vecin rămas, în afară de ea pe Strada Falezei cu casa nedemolată. În rest, pe locul unde era maidan întins ori depozit de lemne și mai târziu, de ambajale de lemn, au apărut blocuri imense ori căsoaie enorme cu mai multe nivele. Nici un pic de curte, nici un pic de grădină, doar asfalt, balcoane cu flori leşinate, ferestre și uși de termopan, reflectorizante.

Unde e strada mea, mă întreb, fiindcă din ea n-a mai rămas decât casa Zoniei. Unde e curtea noastră, fiindcă acum, mormane de ciment și bălării pedomină terenul, și alături se ițește o nouă construcție gigant.

Cu pași nesiguri și inima zbătându-se, pasăre gata să iasă din colivie, mă strecor prin poarta care se ține doar de lacătul mare, intru pe terenul viran unde era căsuța noastră și strig la părerea de gard dintre cele două gospodării:

-Madam Grecu, ia vino puțin la gard!

Nu-mi răspunde nimeni.

Îi strig pe rând pe toți ”grecii”. Sunt plecați pe la rosturi. E o liniște apăsătoare, acum, că a încetat zarva infernală a constructorilor. Curtea Zoniei e pustie, dar e păzită strașnic de o cățea uriașă, neagră, rasa Labrador.

Și parcă pustiul acesta mă sperie, fiindcă seamănă cu acel din sufletul meu. Cum să-l umplu? Unde e zarva copiilor, tropoteala lor prin curte și prin casă, strigătele necontenite, bătăile intempestive, ciufulelile și, mai ales, urletele celor mici? Unde e leagănul din curte pe care l-am tocit cu șezuturile noastre?… Dar salcâmul uriaș, moromețian care ne îmbăta primăvara cu parfumul, deopotrivă al nostru, al lor, al întregii mahalale. Totul pare amorțit, acoperit cu perdeaua groasă a tăcerii. Doar amintirea mai stăruie.

Într-o zi, nu demult, Zonia a rămas blocată pe dinăuntru în casă şi a apucat-o panica. Voia să spargă uşa cu toporul. Dar noroc că a venit fiu-su Gheorghe şi a scos-o fără să mai fie vorba de stricat yala. Atunci ochii i l-au luminat a lacrimă, şi-a făcut câteva cruci scurte şi a bolborosit o rugăciune de mulțămită. O apărase Dumnezeu şi de data asta. Altădată era să ia foc. De fiecare dată a scăpat-o Dumnezeu şi Maica Precista.

Mereu cu gândul la vremurile când, an de an aproape, umplea copaia cu prunci, până roditorul ei sân devenise altar. Pe unii îi alăpta doi-trei ani, cât voia pruncul să sugă. Dulce-mieriu era laptele Zoniei, de aceea nu se îndurau pruncii să-l uite.

Îşi împletea cosiţe subţiri, cânepii, cu reflexe solare, atunci când îşi dădea jos basmaua decolorată să-i fluture vântul podoaba. Cozile şi le prindea în spelci sub formă de coc, la spate. Obrazul, tot palid, vântuit de griji, asuprit de dureri bine ascunse. Doar ochii-i fulgerau mânioşi, când nu mai putea duce poverile. Atunci suduia la răscruce şi vai de cel ce se nimerea pe acolo. Cuţitul privirilor ţi se împlânta în carne, până-n prăsele. Limba ei ascuţită scrijela aerul. Şi nu fără temei.

Era temută Zonia. Până şi tatăl meu, căruia nu-i prea venea nimeni de hac cu vorba, se ferea uneori din calea privirilor ei de drăgaică. Şi mai ales, de vorbele ei şuierând a gâlceavă. Dar focul nu ţinea mult. Se domolea subit şi soarele din nou apărea de după coşurile de fum negricios, încălzind atmosfera, iscând surâsurile de acolo de unde dihonia le împietrise.

Iar pricinile ? Câteva zarzăre, o şipcă din gard scoasă de ţânci, găinile care săreau dincolo de gard, câinele care lătra în vânt ori la lună, ghemotoacele de frunze răscolite şi aduse în curtea vecină, cine ştie ce vorbă circulând prin mahala…

După vreo oră se auzea din nou la gard : “Madam Adamescu, nu-i pe la voi împieliţatul cel mic? Trimite-l acasă…

Şi negura se risipea ca de o mie de ani…

În lada de zestre dintre ferestre, Zonia păstra lucruri vechi, taine din vremi de demult, miros de levănţică şi dulce-amar pelinul de mai. Unele pânzeturi miroseau puternic a naftalină împotriva moliilor şi a fluturilor. Acolo avea comorile casei. Dar nimeni n-avea acces căci era ferecată cu un lacăt uriaş prins într-un drug de fier şi belciuge puternice.

Toţi râvneau ca măcar o dată să pună mâna pe cheie, să arunce o privire înăuntru. Nu era chip. Tainele sunt în genere straşnic păzite.

Zonia ştia să împletească pâine, colaci, cozonac, mucenici. Le frământa temeinic, ore în şir, apoi făcea cald în bucătărie să nu răcească aluatul, cocoloşit şi învelit cu ştergare curate. În privinţa aceasta şi nu numai, ea păstrase rânduielile ţărăneşti deprinse de mică din părţile Bereştilor-Meriei, unde satul său, Rugineni, se pierdea printre coline domoale.

De Crăciun şi de Paşti, pe toate le făcea ca la ţară. Aveau şi un gust aparte. Şi pâinea ei avea un miros şi un gust special. Turtele dospite şi coapte pe plita de fontă erau neasemuite. Duminica făcea tomogei din făină, lapte şi zahăr. Fierbea aluatul acela făcut zdrenţe, apoi scurgea tomogeii şi-i pudra cu zahăr. Ne băteam pe ei fiindcă oricâţi ar fi făcut, tot nu ne era de ajuns. Tot duminica era zi de talcioc. Domnul Grecu strângea de aiurea, fleacuri cu sutele şi miile, capace colorate, sticle, jumătăţi de păpuşi cu părul zbârlit şi ochii scoşi, mâzgălite cu creion chimic, brăţări de tinichea, curele de ceas, nasturi, catarame, toate gablonţuri, cuie, pioneze, şuruburi, relon, sforicele şi altele de felul acesta. Le întindea pe ziare sau pe câte o ţolică şi-şi aştepta muşteriii. Nu ştiu dacă vindea ceva, dar îi plăcea comerţul. Vorba aceea : “Pierzi, câştigi, negustor te numeşti.” Era distracţia lui să dea o raită prin talcioc, să vadă ce “noutăţi” au mai adus talciocarii, ce vechituri “proaspete” au mai apărut, să mai întrebe de una, de alta, trecea ziua altfel, mai uita de griji.

O dată sau de două ori pe an, Domnul Grecu se interna în Staţionar, un fel de spital al întreprinderii şi-şi făcea o “revizie generală” – precum automobilele sunt duse la un R.C.

Era modul lui de a se odihni o săptămână-două, fără să facă nimic.

Zonia, cu pruncii – de! Era mamă eroină! Pentru asta, regimul trecut i-a dat o hârtie bătută la maşină și cu ștapilă! De, hârtie oficială, şi o sută de lei pe lună…

Când m-am reîntors după vreo 40 de ani în mahala, n-am mai cunoscut poarta, casa, curtea. Părea căsuţa grecilor căzută-n genunchi, în smerenie, aplecată, supusă, îngrămădită, cu mult mai joasă, populată până la refuz cu lucruri de prisos, cu acareturi, hârburi. Abia puteai pătrunde în sală, de unde coteai la stânga spre odaia din faţă, singura locuibilă. Spaţioasă, plină de mobile vechi, îmbătrânite şi ele. A recunoscut garderobul masiv, din lemn de nuc, în două canaturi, unde ne ascundeam când jucam De-a v-ați ascunselea. Și scrinurile vechi, cu furnir mat, încrustate, mirosind a naftalină și cu un ușor iz de mucegai care păstrau toate secretele Zoniei, închise strașnic cu chei, unde nimeni în afară de dânsa nu avea acces. Singurul obiect care distona cu atmosfera aceea era televizorul. Nici măsuţa joasă, cu 12 scaune precum brâncuşiana “Masă a tăcerii”, nu se zărea. Soba, cu plita din fontă groasă, deşi era mai nouă şi nici ea nu mă recunoştea, părea mai prietenoasă. Aş fi mâncat vreo doi cartofi copţi în cuptor sau o felie de bostan copt cu zahăr pe deasupra. Dar mă aşteaptau bucate alese, căci amfitrioana, împlinea atunci, opt decenii și odraslele au ținut morțiș să particip la eveniment, în calitate de a douăsprezecea fiică. Artificiile de pe torturile cu frişcă nu pridideau să arunce scântei, lumânările pâlpâiau iar Zonia a fost prinsă de subţiori şi de picioare de braţele vânjoase ale fiilor şi ale nepoţilor şi azvârlită în aer : Hei rup! în strigătele şi uralele de “Mulţi Ani trăiască!” ale liotei de descendenţi din neamul grecesc.

Vacarmul era îngrozitor, dar avea darul de a nu te deranja, dimpotrivă. Am intrat în joc, dar la un moment dat m-a bufnit un plâns înnăbuşit, cu noduri dureroase. Am revăzut umbrele alor mei, în casa de-alături, acum dărâmată, uimiţi nespus că la Greci, toate luminile erau aprinse.

Ca să nu stric ceva din atmosfera aceea veselă, m-am abţinut, dar un fior nostalgic nu m-a părăsit toată seara.

Cu treizeci și opt de nepoţi şi cu cinci strănepoţi, cu unsprezece copii în juru-i, Zonia, la 80 de ani, învăluită-n iubire din toate părţile – avea acum timp, să-și facă bilanțul, să mediteze îndelung la viaţa ei atât de fecundă, atât de împlinită. La aniversare au venit cu toţii “în păr”, s-o cinstească. A dansat, s-a bucurat, a lăcrimat, a scos fotografii din albume, a rememorat morţi ne-a pus la curent cu nouățile din politică, de parcă atunci descinsese de la ”fierăria lui Iocan”, şi-a adus aminte, de toți și de toate. I-a numit pe rând pe toți vecinii, acum ”blajini”, plecați de mult sau de curând, la ceruri. Florile de toamnă surâdeau în vase umile şi neîncăpătoare pentru câte fire aveau de adăpostit şi răcorit, câţi ani împlinea atunci Zonia.

Citise în ziua aceea “Budulea Taichii” a lui Slavici şi cartea stătea deschisă cu filele-n jos, la semn. Mai avea alte 4 cărţi începute. Le ştia acţiunea perfect, nu încurca personajele, le relua exact de unde le-a lăsat, ziarul era nelipsit pe masă lângă ochelari. Zonia era la curent şi cu politica şi cu muzica uşoară şi cea populară.

Fiica ei Voica Mariana şi-a scos recent două albume CD cu muzică populară. Are calități muzicale deosebite și de curând o văzusem la televizor, la ”Favorit” cântând acompaniată de ochestre redutabile. A devenit ca un ritual. La fiecare petrecere, se ascultă cu evlavie aceste înregistrări făcute în studiori specializate. Mezina, Genoveva a terminat Dreptul și e manager principal la o firmă Zeppter. Ceilaţi, cu drumurile şi destinele lor, aşezaţi la casele proprii, cu familii închegate, aşteptându-şi nepoţii.

Oasele trudite, subţiri ale Zoniei aşteaptă cuminţi, să numere, să împartă, să scadă, să adune, chipurile, cele 320 de anoptimpuri adunate în această toamnă bogată şi blândă…

Zonia ştie un singur lucru : n-a trăit în zadar. Şi-a împlinit datul. Eroismul de mamă creştină. Şi în faţa lui Dumnezeu se va prezenta cu cei unsprezece copii de mână, în braţe, agăţaţi de poale, înconjurând-o ca în ziua aniversării celor opt decenii, presărându-i în cale flori albe. Florile virtuţii creştineşti, simbol al iubirii necondiţionate faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni…

Acum, când scriu aceste rânduri, Zonia e deja, de trei luni, ”umbră și vis” – cum obișnuia să spună bărbatul ei. S-a dus să-l caute acolo și să se întâlnească la gard, cu Madam Adamescu. Ce-or pune ele la cale, numai Dumnezeu știe. Cert e că mijlocesc pentru noi, cei rămași, care o purtăm în suflet cu drag, ca pe o icoană.

Aceasta a fost Zonia, mama celor unsprezece copii, femeie de țară, destoinică, dârză, care m-a primit și pe mine pe lângă poala ei generoasă, alături de liota ei, și m-a socotit al doisprezecelea copil, mai răsfățat și mai delicat decât ceilalți, pe care-i boscorodea mai tot timpul.

Când am condus-o cu toții, pe ultimul drum, a fost un prilej de evocare a calităților și virtuților ei. Și la fiecare pomenire, strivim între gene lacrimi sfinte pentru Zonia, prototipul mamei fecunde, care nu-și leapădă pruncii.

Zonia. Una din icoanele copilăriei mele. Care va rămâne, atâta timp cât ochii inimii mele vor rămâne deschiși spre Lumină.

Galați, iunie 2008

Cezarina ADAMESCU


%d blogeri au apreciat asta: