Cezarina Adamescu:,,O carte dintr-o mie”(poeme omagiale pentru Grigore Vieru)

O CARTE DINTR-O MIE

Ce carte ţi-aş închina

eu ţie,

iubitul meu domn,

în stare să te adoarmă

şi să te trezească din somn?

Ce carte, ce carte,

care să te cheme din moarte,

să te întoarne din drum,

dintre stele – duium?…

Ce carte să scriu,

prea iubite, Poete,

s-o parcurgi toată, pe îndelete,

să străbaţi o alee

ca pe Calea Lactee,

să nu te mai doară

un Neam şi o Ţară;

să nu te mai ardă, bunăoară,

ochii de plâns la hotară?

Să nu te mai doară

albastrul de zid,

surâsul rigid,

Limba numită Duminică,

Atunci când nu se cuminecă?

O carte drept pod peste Prut,

să nu te frângă cuvântul durut,

din flori aruncate pe val,

din sunet de nai şi caval.

Un pod peste ani

din mâini înălţate

în rugi preacurate,

din irişii tăi diafani,

frate iubit,

domn (ne)murit

asta îţi scriu,

Grigore, iubite,

pe neauzite,

pe nefrunzărite,

o carte dintr-o mie

în stare cel puţin

să te-nvie!

MAMA DOCHIŢA

Maica mea, obraz amar

Ţi-a adus fecioru-n dar

Nu basmauă, nici rochiţă,

Ci, cuvintele, Dochiţă.

Eşti – Eudockie-n câmpie

Ca izvor de apă vie,

Ca un fir de iasomie,

Printre frunze de tutun.

Eu cuvintele-mi adun

Şi te-anunţ c-al tău băiat

Va sosi neapărat.

Pe cărarea dinspre sat

Cum venea şi altădat’.

Şi te-anunţ c-al tău fecior,

Vine azi încetişor.

Spune-i tu lui Dumnezeu

Cum i-ai spus mereu, mereu

Ca să-i pregăteasc-un pat

Din vers dulce şi curat,

C-a venit să se-odihnească

Fiu-n Limba Românească.

MAICA

O, mamă Dochie, iubită,

Copilărie-mbătrânită,

Meleag şi grai şi permanenţă.

Tu eşti a dragostei – esenţă.

Tu eşti a lumii neuitare,

Întemeiată pe-ntrupare.

Eşti leac, întoarcere acasă,

Eşti Mioriţa credincioasă

Îndrăgostită de păstor

Şi eşti alean şi eşti fior.

Eşti Adevăr proptit în Bine,

Eşti totul, totul pentru mine.

O STEA CĂZÂND, SE-NALŢĂ

O stea, căzând, s-a înălţat

Pe-un cer cu stele presărat.

O stea pe cerul încă teafăr

Îngemănată c-un Luceafăr.

Pe o planetă populată

Cu suflete fără de pată.

Curg râuri-râuri de cuvinte

Desprinse din izvoare sfinte.

Privind acum pe cer, tot natul,

Cu dragoste, c-aşa e datul,

Îţi recunoaşte steaua-ndată

Cu sfânt Luceafăr-gemănată,

Tremurătoare ca-ntr-un vis

Ce luminează în abis.

Cei doi, Grigore şi Mihai

Şi-au dat bineţe azi în Rai.

PĂRINTELE ABECEDARULUI

Părinte de Abecedar,

Alcătuit cu drag de har,

Tu literele-ai scos din sân

Le-ai fost supus, le-ai fost stăpân.

Şi frate şi copil în vers,

Ai presărat în Univers

Miresme şi-adieri de cânt,

Tu – robul Regelui-Cuvânt.

O inimă ce-i veşnic trează

Şi sufletul ce-atent veghează

Cu-adâncă dragoste de glie

Şi de Măicuţa Românie

În Templul Limbii, foarte dragă,

Te-ai nevoit, o viaţă-ntreagă.

Tu, vrednicul Semănător

Ajuns profetul tuturor.

Părinte drag, Poet smerit,

Murind, acum ai nemurit,

Lumini de candelă şi sfeşnic

Poemele – rămână veşnic

În sufletele de români

De-aici, de-acolo, din străbuni

Călătorind spre viitor

Cu numele-ţi nemuritor.

Poeţi de dincoace de Prut

Ţi-aduc azi ultimul sărut;

Ţi-aduc şi-o sfântă-mbrăţişare

Şi-ţi dăruiesc o albă floare:

E floarea Limbii româneşti

Ce-a izvorât la Ipoteşti.

O COLUMBIŢĂ

Poetul aureolat

Nicicând din lume n-a plecat

Din nimbul lui cel crucifer

Un porumbel ţâşneşte-n cer.

E columbiţa cea măiastră

Ce cuib îşi face într-o astră

Atunci când zorile mijesc:

Crâmpei de suflet românesc.

Pe firmamentele cereşti

Ale culturii româneşti.

COLIND TRIST

Colindele abia ce-au stat

Dar Lerui, Doamne, n-a-ncetat.

E-un Lerui-ler şi Linu-i lin

Să-i fie somnul un alin.

Să-i fie inima-mpăcată

Făptura toată dezlegată

De taine vechi, de taine noi,

Acum şi-n Ziua de Apoi.

Iertat şi binecuvântat,

Pe-aripi de serafimi purtat.

Le spun colindelor să tacă.

Înlăcrimată-i gura seacă,

Înlăcrimată-i gura rece,

Vreme vine, vreme trece…

EMINESCU PENTRU POET

Este plânsetul, izvorul,

El e – de acasă – dorul.

Codrul, frate-ngemănat

Starea lui „A fost odat’…”

Toate asta-s la un loc,

Într-o lacrimă de foc.

Peste-ntregul Univers

Prinse-ntr-un crâmpei de vers.

Este dragostea de mamă,

E iubita cu năframă,

Este umbră, este vis,

Luminând în Paradis…

IZVOR

Ochii, fruntea-ţi limpezeşti

În izvoarele cereşti.

Râul, ramul te păstrează

Întru verde-ţi luminează.

Sufletul se naşte iar

Într-o stea de chihlimbar.

El e arbore de dor

Şi e-un încercat fior.

Înspre faţa lui te pleci

Că-i nemuritor în veci….

AI FI PUTUT….

În golul cel necunoscut

Ai fi putut să fii pierdut.

Dar umbra zarzărului verii

Bătea timid la geamul serii.

Şi stelele, de scăpătat,

De câte ori le-ai numărat?

Pe deal, pe şei de curcubeu,

De mână doar cu Dumnezeu.

Icoana geamului de sus

Ţi-arată chipul blând: Isus.

„TAINA CARE MĂ APĂRĂ”

Sunt iarbă, nu pot fi mai mult”.

Al Universului tumult

Mă poate într-o zi strivi,

Iar cerul însuşi m-o jeli.

Românule, înfrânge-ţi teama:

Din ceruri mă jeleşte m a m a.

Mă vor jeli adeseori

În zare, şiruri de cocori.

Pe soare, ploaie ori ninsoare,

Jeli-vor sălcii plângătoare.

Va şuiera amarnic vântul

Şi-n zori mă va jeli pământul.

Vor plânge pruncii şi soţia,

Mă va jeli şi Poezia.

Mă va boci încet, frumos,

I-am fost atât de credincios…

Ii port insigna pe sub haină.

Mă apără o sfântă taină.

Nu plângeţi, le voi spune-ncet

Şi nu-l întoarceţi pe Poet

Când a pornit spre steaua lui

Că-i steaua Eminescului.

Născut din glorie şi chin

E crugul versului divin;

E crugul versului ceresc

Născut din os de Eminesc.

Aprindeţi candele de flori

Pe câmpuri răspândiţi culori,

Tămâie ardeţi în căţuie

Şi-apoi priviţi cum fumul suie.

Lumina şi mireasma bună,

Rămâne-va în carte – rună.

Iar sufletul ca de copil

Rămână-n carte – un sigil.

CEZARINA ADAMESCU

Galaţi, 19 ianuarie 2009

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: