Cezarina Adamescu:,,Rost şi devenire” (grupaj memorial dedicat poetului Grigore Vieru)

DARURI

Doamne, sfânta lui nemoarte

A intrat demult în carte;

Sfânta lui temeinicie

A intrat în veşnicie.

Sfânta naştere a lui

Grâul a-nflorit pe grui.

Lucrul mânurilor sale

A umplut cu vârf pocale.

Rodul inimii curate

Se măsoară în carate.

Numai, Doamne, dorul lui

Este ca al nimănui.

PENTRU TOŢI ŞI PENTRU TOATE

Pentru grâu ai scris litanii,

Pentru iarbă, dulci pisanii;

Pentru ploaie şi zăpadă

Ţi-ai dat ultima monadă

Şi adus-ai imn ţărânei

Pentru sfânt – mirosul pâinii;

Pâinea dragostei cu rod

Dăruit-ai la norod.

Dintr-al soarelui izvod

Raze-ai împletit drept pod.

Pomului cel înflorit

Cu mărgele-mpodobit

Cu mărgele vii de aur,

I-ai slujit drept meşter faur.

Sânului – al ţărnei-mume

Tu i-ai dăruit un nume.

Pentru tot ce s-a ivit

Tu te-ai frânt şi împărţit.

Precum pâinea pe altar

Şi le-ai presărat cu har.

Toate-acestea astăzi lângă

Tine sunt ca să te plângă.

LA PERERITA ŞI PRETUTINDENI

Toţi ţăranii-au stat din munci.

Tace gângurit de prunci.

Tace ploaia, tace vântul

Vânăt s-a făcut pământul.

Frânge mâinile, măicuţa

Înnodându-şi băsmăluţa,

Înnodându-şi plânsul greu,

Azi suspină Dumnezeu.

Firele de-argint ce leagă

Cerul de pământ în şagă

S-au oprit la jumătate

Căci Poetul din cetate

A plecat spre zări veline

La măicuţa lui, vezi bine.

Numai clopotul tot sună

Şi ne-adună împreună

Să-l conducem cu alai

Spre căsuţa lui din Rai.

ŢARA ŞI LIMBA

Basarabia e plânsă,

În durere mută strânsă;

Într-un glas să-l pomenească

Plânge Limba Românească

Fiindc-a fost al ei părinte

Bardul – inimă fierbinte.

Toată viaţa pe pământ

Graiu-l socotea ca sfânt.

Durerata ţara lui

N-a mai fost a cucului

Cuib pustiu cu fiii duşi

Prin străini bătând la uşi

Ci s-au reîntors acasă

Într-o Limbă preafrumoasă.

Însuşi Regele-Cuvântul

Îi slăveşte astăzi Cântul.

PLÂNSUL PIETRELOR

Plânsul pietrelor n-a stat,

Cu obrazul nezvântat

S-a întors, s-a răsucit.

Stă pământul împietrit

Împietrit şi năucit,

De durere amuţit.

Rana lui cea arzătoare

Astăzi n-are-asemănare.

Glasul ţării sugrumat

E de plâns şi de oftat

Şi de lacrimă amară

Parcă-i mai pustiu în ţară.

Iarba, toate florile

Şi-au pierdut culorile

Parcă le-a pierit parfumul

Din bageacuri stă şi fumul,

Dinadins nu vrea să suie

Că Poetul astăzi nu e.

Astăzi a plecat Poetul

Cu de-a sila, cu de-a-ncetul

Şi-ntr-o ultimă privire

Ne-a lăsat a lui Iubire.

POETUL

E fiinţa Limbii sfinte

Plină de învăţăminte;

Este glasul tunător

Al întregului popor.

Este conştiinţa vie

A ce-a fost şi va să fie.

Este nimbul cald al orei,

E lumina Aurorei.

Este Doina – dar cerescu,

Sufletul lui Eminescu.

Este adevărul pur,

Visul care-a prins contur.

Este tot ce-n zare vezi

Când spre înălţimi cutezi.

El e glasul ce mereu

Cheamă către Dumnezeu.

POETUL ŞI ŢARA

Ţara fără de poeţi

Ruptă-i parcă din peceţi;

Ruptă e de frumuseţe

Şi de dalbă tinereţe.

De istoria cea vie

Ruptă-i ţara pe vecie.

Ţara fără cărturari

N-are meşteri făurari.

N-are sânge parcă-n trup,

Legăturile se rup,

N-are, n-are oxigen

Pe pământul indigen.

Cum atunci să mai respire,

Fără cel mai vrednic mire?

Căci Poetul e alesul

Care-i ştie înţelesul.

O respectă şi-o iubeşte

Câtă vreme vieţuieşte.

Nici Poetul fără ţară

Nu trăieşte, bunăoară,

De pelin e gura-amară

Şi-i e chipul ca de ceară.

Cu o nevăzută aţă

Ei vor fi legaţi pe viaţă

Ca îndrăgostiţii – mirii,

Însăşi în virtutea firii.

GRAIUL DIN STRĂMOŞI

Graiul tău cu ochii plânşi,

Graiul tău cu pumnii strânşi,

Graiul ţării din strămoşi

Cei la minte luminoşi,

În cuvinte sfinte-l scrii

La bătrâni şi la copii.

Îl transcrii cu pietate

Şi pentru posteritate.

De la cei înaintaşi

Tu îl treci către urmaşi.

Şi-l îmbogăţeşti mereu

Doar cu Duh de Dumnezeu.

Razele din Duhul Sfânt

Tu le-ntrupi într-un Cuvânt.

PATRIA ŞI MAMA

Sunt acestea lucruri sfinte,

Drag copile, ia aminte.

Prichindelule, ia seama,

Ele-s: Patria şi Mama.

Deopotrivă de iubite,

De cântate, de cinstite.

În cuvintele – atâte –

Doar din suflet izvorâte.

Nu încap minciuni în ele

Cum nu-ncape apa-n stele;

Cum nu-ncape barda-n lună

Şi seninul în furtună.

Cum nu-ncape Rău-n Bine,

Marea-n bălţile veline,

Pata-n trupul – cel curatul,

Şi în sufleţel – păcatul.

SĂ TE-NTORCI

Scumpe Grig,

acum te strig

şi te chem cu disperare

ca să-mi vii din depărtare.

Ca să-mi vii pe drum de ţară

ostenit, în fapt de seară,

să adaşti la mine-acasă,

să-ţi dau pita pântecoasă,

pita rumenă şi bună,

ce ne-adună împreună,

ce ne-adună grămăjoară

într-o margine de ţară,

din răspântii, din răscruci,

să te-ntorci, să nu te duci,

căci Grigore, fără tine,

nimeni nu o duce bine.

Te aştept, te rog ia seama,

ca odinioară, mama,

printre-arbuştii de tutun,

şi-aştepta copilul bun

şi păstra-n ştergar curat,

un coltuc pentru băiat.

Puţintică şi uşure,

te-aştepta lângă pădure

să te-ntorci de la Lipcani

cu un grup de băietani

şi te-ntâmpina voioasă

ca să-ţi spună ce-i pe-acasă.

LA PLECAREA POETULUI

Stau poeţii strânşi ca fraţii

Şi auzi reverberaţii

Dintr-o inimă comună;

Iar din proaspăta cunună

Care fruntea-i înconjoară

E-mpletită-o floare rară,

Ce-i culeasă de pe glie,

Floare sfântă, Poezie.

Floarea cea nemuritoare.

Însă-i floarea care doare;

Ea-i stropită-atunci când plânge

Cu sudoare şi cu sânge.

Floarea limbii româneşti

Răsărită-n Ipoteşti.

CUM SĂ-L CINSTIM

N-avem dreptul, n-avem dreptul

Să uităm curând, Poetul.

Să nu-i strângem, înţelept

Poezia lui la piept.

Poezia lui la sân

Imortelă dintre fân.

El s-a dat, s-a împărţit,

Şi plângând, s-a nevoit.

Să ne-aducă nouă-n dar,

Boabe de mărgăritar

În cuvinte potrivite,

Cu răbdare migălite.

Într-o carte, şi-altă carte,

Care l-au salvat din moarte.

Şi l-au aşezat, firesc,

’N Panteonul românesc.

FLORILEGIU

Îţi aduc un florilegiu,

De cuvinte, în arpegiu,

Cum şi tu ţi-ai smuls din minte

Râuri-râuri de cuvinte

Să ne-mpaci şi să ne-mbuni,

Ca la rău să fim imuni.

Pentru nobila menire,

Meriţi fluvii de iubire…

CRUGUL SĂU

Trup şi suflet amândouă,

S-au pornit la ceas de rouă,

Să ofteze, să suspine,

După tine, după tine…

Văduvite deopotrivă,

S-au trezit că-s în derivă

Fiindcă, blând, Poetul sfânt

Părăseşte-acest pământ

Şi-şi înalţă drept, curat,

Crugul binecuvântat.

ÎNCĂ O POVESTE

Aerul cel sfânt al vetrei

Ne trimite un cuvânt

Printre mâţe, motocei,

Vechi târlici şi botoşei,

O căldare de cenuşă,

Azvârlită printre uşă

Şi-o poveste pentru voi.

Haideţi s-o aflăm şi noi.

Lemne duduind în jar

Şi din spuza lor apar

Fel de fel de arătări

Răsărind din patru zări.

Sunt moşnegi şi sunt băbuţe

În cojoace şi hăinuţe

Cuşme mari purtând pe cap.

Iată-l şi pe Harap Alb.

Stă cu Spânul în dispută.

Bătălia e pierdută.

Sare Spânul în fântână

Pentru zile-o săptămână;

Se întoarce voinicelul

Şi îl scapă pe mişelul.

Mai apoi vin Flămânzilă,

Vine Păsări-Lăţi-Lungilă,

Vin Gerilă şi Setilă,

Vine Haplea şi Gerilă,

Toţi aceşti eroi de basme

Izvorâte din fantasme

Ni le-aduce un drag Poet

Şi ne strânge în buchet.

Toţi au stat acum din joc.

Gura-i magică de foc

De la vatra cu poveşti.

Cum să nu te molipseşti?

GRAIUL NEAMULUI

Grai cu tâmple-mbrobonate,

Cel ce şi-a făcut dreptate

Câştigată-n bătălii

De eroii, mii şi mii.

Dor eşti de desăvârşire

Şi simbolul de unire.

Vatra însăşi te-a născut

În dureri şi te-a crescut.

Ţarina te-a adoptat

Ca pe-un prunc ce-i aşteptat.

Şi poeţii te-au cântat

Toţi cu glasul avântat.

Renăscut din cronici sfinte,

Glas de roură fierbinte

Ai rămas, ca înţeleptul,

Pe o carte la Poetul…

LIMBA ROMÂNĂ

Ai sădit pe-al său altoi

Toate vorbele de soi

Pe scheletul ei străvechi

Verbele perechi-perechi.

Pe acea fiinţă vie

Ai clădit pe veşnicie

Edificiul tău gigant

Mândru şi interesant.

Pe aşa arhitectură

De o eleganţă pură

Astăzi toţi urmaşii suie

Pe poteci, pe cărăruie,

Pân’ la vârf, pe întrecute,

Chiar pe diferite rute.

Limba-i mijlocul prin care

Prinde orice vis culoare.

Ideal spre care tind

Fără pizmă, fără jind,

Toţi românii înţelepţi

Ce-au rămas frumoşi şi drepţi.

PĂRINTELE ABECEDARULUI

Pentru muguri-muguraşi

Ştrengăreii copilaşi

Tu ai scris Abedecar

Şi ni l-ai trimis în dar.

Noi am învăţat citirea

Descifrând ce e Iubirea

Şi de Limbă şi de Glie

Fie munte, ori câmpie.

Iar apoi am desluşit

Cum să scriem negreşit.

Pentru-aşa averi prea sfinte,

Noi îţi mulţumim, părinte!

CHEMAREA MAICII

Hai, copile, hai acasă,

Vino repejor la masă

Vin la maica, băieţel,

C-am bucate fel de fel.

Ţi-am făcut şi plăcinţele,

Vărăniţe şi bezele.

Ia bucatele şi papă

Că îţi lasă gura apă.

Strigă mama mult şi bine

Căci pruncuţul nu mai vine.

A plecat şi nu se-ntoarce,

Că-i momit de nişte Parce.

Plânge maica-n strigăt mut

Pentru pruncul ei pierdut.

CÂNTECELUL

Am un cântecel. El suie

Ca în munţi, pe cărăruie.

Are gustul bun de pâine

Frământată pentru mâine,

De vin aspru şi amar

Şi de stea de chihlimbar

Este-un cântecel de iarbă

Ce mi-l cântă moşu-n barbă.

Îl îngână şi bunica.

Are versuri – atâtica,

Are şi-un refren ciudat.

Vreţi să-l cânt? Na, c-am uitat.

O CASĂ ÎN CÂNTEC,

Ţi-ai făcut în cântec casă

Spaţioasă şi frumoasă

Iar din limbă un sălaş

Pentru soaţă, copilaş

Şi c-un aer pur, blajin,

Ca şi cerul cel senin

Tu din faguri de cuvinte

Rostuieşti învăţăminte.

Te adaugi cântului,

Să ţii piept pământului.

Te adaugi versului

Şi pui capăt mersului,

Fiindc-atunci când scrii, pluteşti

Înspre sferele cereşti

Şi atunci când versuieşti,

Tu, Poete, nemureşti.

CEZARINA ADAMESCU,

20 IANUARIE 2009

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: