►Marta Cozmin – Teatru comentat de Cezarina Adamescu

ÎNGERUL HOINAR

Piesă într-un act


PERSONAJELE

ANDREI

un copil bolnav

VERONICA

mătuşa lui

VECINA ILEANA

VECINA MARIA

VECINA ŞTEFANA

„ÎNGERUL HOINAR”

arătând ca o fată de vreo 12 ani

care a fugit de acasă

CÂŢIVA COPII DIN SAT

(O încăpere de ţară dintr-o aşezare de munte. Sfârşit de noiembrie.

Se vede o masă, câteva scaune, o laviţă. În stânga, o odaie de

dormit. La dreapta, uşa dinspre cămară. În fund, uşa care dă spre pridvor. În scenă, stăpâna casei, mătuşa Veronica, împreună cu două vecine, Ileana şi Maria, care tocmai au intrat şi-şi scot broboadele de pe cap şi de pe umeri).

VECINA ILEANA: Ce bine şi cald e la tine, Veronico! Aici nu se simte că a venit iarna!

VERONICA: Soba-i fierbinte încă din zori.

VECINA MARIA: Dacă erai singură, nu te-ai fi îndurat să arzi atâtea lemne! (Îşi freacă mâinile, suflă în ele, le încălzeşte la sobă).

VERONICA: În alţi ani eram mai chibzuită, dar acum nu se poate. N-aş vrea ca nepotul meu, care-i atât de bolnav, să sufere de frig.

VECINA ILEANA: Mititelu’! Spune, cum îi merge azi?

VECINA MARIA: A mâncat ceva?

VERONICA: Nimic! N-a pus nimic în gură. Pe tavă, lângă pat, cana cu lapte stă neatinsă; pâinea, untul, brânza, la fel.

VECINA ILEANA: Acum ce face?

(Veronica merge şi deschid, cu grijă, uşa camerei din stânga, apoi o închide, încet, şi revine.)

VERONICA: A adormit la loc. Şi, când nu doarme, zace ore întregi cu ochii-n tavan şi tace, tace. De două luni, de când mi l-a adus taică-su aici, plâng şi mă rog pentru el şi iar plâng.

(Vecinele oftează, apoi se aşază pe scaune luate de la masă.)

VECINA MARIA: Şi totuşi, după accident, doctorii au socotit că Andrei a scăpat neatins.

VERONICA (se aşază şi ea pe un scaun, mai într-o parte): Da, au crezut că e doar şocat şi că peste puţină vreme nu-i va rămâne nici un semn. Şi iată, au trecut atâtea luni de atunci. Maică-sa e încă în cârje, la spital, iar copilul, deşi are picioarele întregi, nu mai poate umbla nici el. Şi, pe deasupra, slăbeşte pe zi ce trece. I-a pierit orice dorinţă de viaţă.

VECINA ILEANA: Mare nenorocire a căzut peste fratele tău! Accidentul acesta a fost ca un blestem.

VECINA MARIA: Ileano, nu vorbi aşa. Dumnezeu e mare, Când s-a răsturnat maşina, puteau să moară toţi trei şi, uite, au scăpat. Fratele Veronicăi lucrează acum, aleargă, e fel ca înainte. Iar soţia lui se însănătoşeşte şi ea, încet-încet.

VERONICA (mai mult pentru sine): Da, poate că a fost doar o mare încercare, dar dacă băiatul se va pierde…ce facem? (Către vecine) Când l-a adus frate-meu la mine, speram din toată inima să-l pot ajuta. Gândeam că aerul de aici, hrana bună, copiii din sat… În zadar. Nu-i mai place de nimeni şi de nimic.

VECINA ILEANA: Ba parcă ziceai că băiatul are multă imaginaţie şi că-l încântă poveştile la fel ca atunci când era mic.

VERONICA: Nici astea precum înainte. Acum îmi cere să-i spun doar una singură, mereu aceeaşi poveste.

VECINA ILEANA: Povestea cu îngerul hoinar?

VERONICA: Da, ţi-am vorbit despre ea. O ştii şi tu.

VECINA MARIA: Eu n-o ştiu.

VECINA ILEANA: Ei, Mario, asta-i o poveste despre un înger nu ca toţi îngerii. Nu mai ţin minte din ce pricină, Sfântul Petru l-a trimis să colinde o vreme pe pământ, să ceară sălaş ba într-o casă, ba în alta. Şi îngerul acesta hoinar se bagă în fel de fel de belele, dar până la urmă le şi dezleagă.

VERONICA: Povestea e veche. Am auzit-o de la bunica. Dar păţaniile astea i le tot născocesc eu, în fiecare zi, şi sunt mulţumită că îngerul meu îl face pe Andrei să zâmbească. (Se ridică tulburată.) O, mi-e atât de milă de bietul copil. E atât de bolnav. (Plânge).

VECINA MARIA (se scoală şi merge s-o mângâie): Nu plânge, draga mea. O să se facă bine!

VERONICA: Pentru asta ar trebui să se întâmple o minune, o adevărată minune!

VECINA MARIA: Şi se ce nu? Se apropie Crăciunul. E anotimpul minunilor.

VECINA ILEANA (ridicându-se la rândul ei): Până atunci câte mai sunt de rânduit! Haidem, vecină Maria, şi pe la gospodăriile noastre. Veronico, ne întoarcem pe seară!

VECIN ILEANA: Dacă ai nevoie de ceva, ştii de unde să ne iei.

VERONICA: Vă mulţumesc pentru dragostea voastră. Pe diseară.

(Cele două femei pleacă.)

VERONICA (singură): Ei, ia să mai văd de Andrei. Poare acum l-oi amăgi să pună ceva în gură. (Deschide uşa odăii din stânga) Andrei…Andrei.. (Dintr-acolo se aude un geamăt. Veronica rămâne în prag.) Te-ai trezit? (Geamăt) Da? Nu vrei să mănânci? (geamăt de protest.) Baremi laptele. (Alt geamăt.) Azi nu vrei nici măcar să vorbeşti? (Geamăt) Ştii ce? Am să-ţi aduc nişte plăcinte cu mere din cămară.

(Închide cu grijă uşa spre Andrei, apoi străbate odaia şi intră în încăperea din dreapta, unde-i cămara. Dintr-acolo se aude un ţipăt scurt, apoi zgomot de tigăi care cad pe jos zuruind. Mătuşa Veronica se întoarce trăgând după ea, ţinut strâns de o mânecă, un copil de vreo 12-13 ani, în blugi uzaţi şi scurtă de vânt. Pare un vagabond, cu faţa mânjită de funingine şi cu o funie de usturoi atârnată peste haină.)

VERONICA (furioasă, strigă la el, dar înăbuşit, ca să nu-l sperie pe bolnavul de alături): Hoţomanule! Tâlharule! Puşlama! Ce cauţi în cămară la mie?

„ÎNGERUL HOINAR” (scânceşte): Daţi-mi drumu’! Iertaţi-mă! N-am făcut nimic rău. Am nimerit acolo din întâmplare.

VERONICA: Cum, din întâmplare? Va să zică dumnealui trecea pe drum şi s-a rătăcit din întâmplare tocmai în cămară la mine…

„ÎNGERUL HOINAR”: Vreau să zic că puteam să nimeresc oriunde în altă parte.

VERONICA: Însă aici ţi-a fost mai la îndemână. Ai zărit ferestruica deschisă, te-ai căţărat pe lângă horn şi…hop! în casa mea. Uite, ai faţa mânjită de funingine. Ai încurcat-o, băiete!

„ÎNGERUL HOINAR”: Doamnă, vă rog. Eu nu sunt ceea ce credeţi.

VERONICA: Da, da, am înţeles. Tu nu eşti un hoţ, nu eşti o puşlama, ai maniere elegante, vorbeşti ca la oraş. Îmi spui „doamnă”…dar mi-ai furat usturoiul!

„ÎNGERUL HOINAR” (duce ruşinat mâna la funia de usturoi şi o scoate de la gât): Doamnă vă rog.. vă rog să mă iertaţi. Mi-a căzut în cap. N-aveam de gând să-l iau… Eu întinsesem mâna după o bucăţică de cârnat! (se smiorcăie.) Să ştiţi că n-am furat niciodată până acum.

VERONICA: Cu alte cuvinte, nu eşti un hoţ profesionist, ci doar amator. De unde vii? Cum te cheamă? Cine eşti?

„ÎNGERUL HOINAR”: Asta nu pot să v-o spun.

VERONICA: Las’ c-ai să spui totul în faţa jandarmului.

„ÎNGERUL HOINAR”: Nu, nu! Vă rog, nu mă duceţi la jandarm. Daţi-mi drumul. O să plec din sat chiar acum.

(Se aude un târşâit de scaun şi în încăpere intră, ţinându-se de spătarul acestuia, Andrei. E un băiat de vreo 10 ani, foarte slab şi palid, îmbrăcat în pijama. Auzindu-şi nepotul, mătuşa Veronica se întoarce către el, iar copilul străin încremeneşte, aşa cum era.)

VERONICA: Andrei! Te-ai ridicat singur din pat?… Să nu te sperii, nu s-a întâmplat nimic rău.

ANDREI (privind iluminat de bucurie spre celălalt copil): A sosit! A sosit şi la noi! Ştiam c-o să vină. De când îl aştept. E exact aşa cum mi l-am închipuit.

(În spatele mătuşii, neobservat de acesta, copilul străin pare, pentru câteva clipe, învăluit într-un glob de lumină.)

VERONICA (uluită): Cine? Cine a sosit la noi? Ce vrei să spui?

ANDREI (în extaz): Cum? Nu-l văd decât eu?… E doar lângă tine… Îngerul hoinar!

VERONICA (ironică): Îngerul? Ăstaaaa??…

„ÎNGERUL HOINAR”: Îngerul hoinar… Ce nume frumos!

ANDREI: Nu ştiai că ţi se spune aşa? N-am vrut să te supăr. Poate ai şi alt nume? De ce nu-ţi scoţi haina?

„ÎNGERUL HOINAR”: Dar tu, de ce stai, ziua în amiaza mare, în pijama? Eşti cumva leneş?

VERONICA: Andrei e bolnav, nu-i leneş. De trei luni zace la pat.

ANDREI: Ba nu, vreau să-mi pun hainele. Mă duc să mă îmbrac chiar acum.

VERONICA: Aşază-te pe scaun, să te împing eu. Şi pe urmă trebuie să te ajut la îmbrăcat.

„ÎNGERUL HOINAR” (cu bunătate): De ce nu încerci singur?

ANDREI: Veronica, lasă-mă. Îngerul zice să încerc singur.

(iese cu mişcări nesigure, împingându-şi cu greu scaunul.)

VERONICA: Doamne, ce se petrece aici? Nu mai pricep nimic.

„ÎNGERUL HOINAR”: Daţi-mi voie să plec. Aveţi un copil tare bolnav. Îmi pare rău că v-am necăjit şi eu.

VERONICA: Eu n-am avut copii. El mi-este nepot. (Se simte înduioşată.) Văd că n-ai inimă rea. (Din nou, severă) Dar… de ce ai vrut să furi?

„ÎNGERUL HOINAR”: Eram lihnită de foame.

VERONICA: Lihnită?? Cum, băiete, tu nu eşti băiat?

„ÎNGERUL HOINAR”: Am încercat să v-o spun, dar nu m-aţi ascultat.

VERONICA: Va să zică şi fată, şi hoaţă! Să ştii că nu te iert. De unde vii? Şi unde te duci?

„ÎNGERUL HOINAR”: Vă rog, daţi-mi drumul să plec. Fie-vă milă. O să se întoarcă nepotul dumneavoastră. El crede că sunt înger.

VERONICA (emfatic): Trebuia să intri pe uşă, nu pe fereastră.

(Andrei se întoarce, îmbrăcat în pulover şi pantaloni, târşindu-şi anevoie scaunul.)

ANDREI (a auzit ultima replică): A intrat pe fereastră? Păi, Veronico, aşa sunt obişnuiţi îngerii.

VERONICA (întunecată): De intrat a intrat el ca…îngerii, dar de ieşit o să iasă pe uşă. Am să-l petrec eu până la poartă. Haidem!

(Îngerul porneşte spre ieşire, se opreşte şi se întoarce la băiat.)

„ÎNGERUL HOINAR”: La revedere, Andrei. Îţi doresc sănătate.

ANDREI (aproape izbucneşte în lacrimi): Cum? Vei să pleci atât de iute? Dacă mai stai, promit orice; am să beau laptele de dimineaţă, am să mănânc tot ce mi-a pus Veronica pe tavă, şi brânza, şi untul şi cinci sute de felii de pâine!

„ÎNGERUL HOINAR” (cu părere de rău): N-am ce face. Trebuie să mă duc.

(Dă să iasă. Deodată, fulgerată de cuvintele lui Andrei, Veronica o apucă pe fată de mânecă.)

VERONICA: Nu, opreşte-te. Nu pleca. Nici un pas mai departe!

„ÎNGERUL HOINAR”: Nu mai pricep nimic. (Apăsat, în şoaptă): Credeam că m-aţi iertat.

VERONICA (tot în şoaptă): Nu-i vorba de asta. (Tare); Înger hoinar, te rog, aşază-te la masă. O să mâncaţi amândoi împreună. Vă dau şi plăcintă cu mere.

„ÎNGERUL HOINAR” (încântat): Plăcintă cu mere? Atunci n-am încotro. Trebuie să rămân.

(Veronica merge în cămară.)

ANDREI (mirat): Îţi place plăcinta cu mere? Păi mătuşica spunea că îngerii se

hrănesc doar cu parfum de flori de câmp.

„ÎNGERUL HOINAR” (cam încurcat): Ei, da…primăvara şi vara, când sunt flori de câmp… Dar acum, în noiembrie? Iarna, mâncăm şi noi ca toţi copiii.

ANDREI: Chiar şi ceapă şi usturoi?

(Veronica se întoarce cu farfuria plină de plăcinte. Auzit ultima replică.)

VERONICA: Uneori mai ales usturoi…

(Pune bucatele pe masă şi observă uimită purtarea lui Andrei, care începe să mănânce alături de copilul străin.)

VERONICA: Poftă bună, dragii mei!

„ÎNGERUL HOINAR”: Vă mulţumesc. Mi se lungiseră urechile de foame.

(Cei doi încep să mănânce, în ritmuri diferite.)

ANDREI: Toţi îngerii vorbesc atât de bine româneşte?

„ÎNGERUL HOINAR” (oprindu-se din înfulecat): Păi…îngerii se pricep la toate limbile. Mai ales îngerii vagabonzi.

(Mulţumit de răspuns, Andrei începe să-şi bea laptele. Deodată simte nevoie de încă o precizare.)

ANDREI: Dar voi între voi, când vă jucaţi în cer, pe ce limbă vorbiţi?

„ÎNGERUL HOINAR”: Păi…pe îngereşte, desigur.

ANDREI: Cum se zice pe îngereşte „prietenul meu?”

„ÎNGERUL HOINAR” (încurcat, mai ia o plăcintă ca să câştige timp, priveşte spre tavan în căutare de inspiraţie, apoi ca şi cum şi-ar fi amintit): Ililai lotomir!

ANDREI: Ililai lotomir…ililai lotomir… Lotomir înseamnă prieten?

„ÎNGERUL HOINAR”: Da, ai ghicit!

ANDREI: Ce frumos! Aşadar, tu eşti lotomirul meu.

VERONICA (copilului străin): Mai doreşti o cană de lapte?

„ÎNGERUL HOINAR”: Numai dacă-şi ia şi Andrei!

ANADREI: Hai!

(Mătuşa le toarnă bucuroasă la amândoi.)

„ÎNGERUL HOINAR” (oprindu-se dintr-o dată din mâncat): Vai de mine! Am uitat. Mi-am lăsat lucrurile lângă brad, în grădină.

Ies amândoi şi se întorc peste scurt timp. „Îngerul” are o traistă de pânză şi o ghitară.)

ANDREI: Ce ghitară straşnică! Veronica spunea că voi aveţi trâmbiţe şi harfe. Nu ştiam că îngerii cântă şi la ghitară.

„ÎNGERUL HOINAR”: Ei, ne-am mai modernizat şi noi. Ghitara asta mi-a trimis-o unchiul meu din R.F.G.

ANDREI (uluit): Îngerii au rude în R.F.G.??

VERONICA (intervine, zâmbind): Nu chiar toţi.

„ÎNGERUL HOINAR”: Da, aşa e. Mătuşica are dreptate… (cu convingere) Unii au rude şi în Statele Unite.

(Cei doi copii mănâncă cu plăcere, trecându-şi bucatele unul altuia.)

VERONICA: Mai vreţi ceva, copii?

„ÎNGERUL HOINAR”: Vă mulţumesc. Nu mai încape nimic.

(Veronica strânge de pe masă şi iese.)

ANDREI (către „Îngerul hoinar”): Te superi că-ţi zice copil şi ţie?

„ÎNGERUL HOINAR”: Deloc. Toţi îngerii sunt copii. (Se ridică de la masă şi începe să fabuleze, plimbându-se prin odaie, de la un capăt la altul.) De fapt, cel mai bătrân dintre noi are numai şaisprezece ani. Acolo ne fixăm.

ANDREI: Cum? Nici un înger nu are optsprezece ani?

„ÎNGERUL HOINAR”: Nu!

ANDREI: Păi, asta înseamnă că sunteţi lipsiţi de dreptul de vot.

„ÎNGERUL HOINAR”: Prostii! Dacă vrei să ştii, toţi îngerii şi toţi copiii au dreptul de vot de cum încep să umble.

ANDREI (mirat): De când?

„ÎNGERUL HOINAR”: Păi, din clipa în care o pot lua la stânga sau la dreapta.

ANDREI: Ai dreptate. Nu m-aş fi gândit niciodată.

(Mătuşa revine şi rămâne, discretă, într-o latură, ascultându-le conversaţia.)

„ÎNGERUL HOINAR”: Andrei, tu mai ai fraţi sau surori?

ANDREI: Nu. Sunt singur la părinţi, şi cât aş dori să mai am baremi vreo patru sau cinci fraţi.

„ÎNGERUL HOINAR”: Spui prostii. Ascultă-mă pe mine, că ştiu despre ce-i vorba. Când ai patru fraţi scandalagii şi trebuie să ai grijă de ei, să-ţi ajuţi mama la toate, e o catastrofă. Până la urmă ţi-ai lua lumea în cap.

(Auzindu-i cuvintele, Veronica se întoarce către fată şi o priveşte cu atenţie.)

ANDREI: O, nu cred. Pentru mama mea aş fi în stare de orice. Aş munci pentru ea de dimineaţă până seara. Aş vrea atât de mult să-i fiu de folos. Dar acum e în spital şi nu pot s-o ajut cu nimic.

„ÎNGERUL HOINAR”: Te înşeli. Ascută-mă pe mine. Părinţii au o nevoie grozavă de copii. Fără ei nici nu ştiu cum ar duce-o. Trebuie să te înzdrăveneşti cât mai repede şi s-o iei pe mama ta acasă. Când o să fie cu tine, o să se facă bine.

ANDREI: Veronica, auzi ce spune îngerul hoinar? Crezi că are dreptate?

VERONICA: Îngerii au întotdeauna dreptate sau aproape întotdeauna. În legătură cu cele spuse despre familiile cu mai mulţi copii, fireşte că-i greu să fii cel mai vârstnic dintre ei. Ai o anumită răspundere, uneori chiar apăsătoare. Şi eu am fost, în casă, cea mai mare. Aveam trei frăţiori tare neastâmpăraţi şi, e deasupra şi un bunic bolnav. Mama mă trimetea uneori la el să-i fac gospodăria. Am învăţat să gătesc de la opt ani.

„ÎNGERUL HOINAR”: Formidabil! Şi eu cunosc o fată care se pricepe la bucătărie de la aceeaşi vârstă.

VERONICA: Dar eu n-aş fi fugit niciodată de acasă, nu m-ar fi lăsat inima. Mai cu seamă în preajma Crăciunului, când mama avea atâtea de rânduit.

ANDREI: Ce bine că îngerii nu trebuie să gătească. Ei cântă în schimb la ghitară. Spune-mi, ililai lotomir, tu ce ştii să cânţi?

„ÎNGERUL HOINAR”: Păi…mie-mi place muzica folk… Pe urmă…

VERONICA (simte că trebuie să intervină): Dar cred că preferi repertoriul îngeresc tradiţional: imnuri şi colinde.

„ÎNGERUL HOINAR”: Aşa e…mai ales colinde.

ANDREI: Ştiu şi eu câteva. Copiii din sat pregătesc un concert de Crăciun şi un tablou cu peştera din Betleem.

VERONICA: Repetă asta de mai bine de o lună.

„ÎNGERUL HOINAR”: Mergi şi tu la repetiţii?

ANDREI: Copiii trec zilnic pe la mine să mă ia, dar eu nu pot. E prea departe până în vale.

VERONICA: Andrei are picioarele şubrede.

„ÎNGERUL HOINAR”: De ce nu mută repetiţiile aici? Aveţi o magazie mare şi frumoasă, tocmai bună.

VERONICA: Dar e frig în magazie.

„ÎNGERUL HOINAR”: Nu, deloc. Doar am dormit acolo, în fân.

ANDREI: Ai venit de cu noapte? De ce nu ne-ai trezit?

(Se aud bătăi în uşă. În casă pătrunde vecina Ştefana.)

VECINA ŞTEFANA: Veronico, mi-a telefonat feciorul că trimite pe la prânz maşină să ne ducă, pe bărbatu’ meu, pe fată şi pe mine la oraş. E ziua nepoţelului. (La auzul cuvântului „oraş”, copilul străin întoarce brusc capul.)

Nu vii şi tu după cumpărături? În maşină mai e un loc, păcat de benzină să rămână gol. Cât e de scumpă, de ce s-o aruncăm în vânt? Pe la nouă seara, suntem înapoi.

VERONICA: Cum să-l las pe Andrei singur atâtea ceasuri? Cine să pună lemne pe foc?…E periculos.

ANDREI: Dar nu sunt singur.

VECINA ŞLTEFNA: Aoleo, doi băieţi împreună sunt chiar mai periculoşi decât unul singur. Da’ poate le chemi aici pe Ileana şi pe Maria…

VERONICA: Nu, trebuie să rămână acasă.

VECINA ŞTEFANA: Cine ştie, poate că te răzgândeşti. Eu locul ţi-l păstrez, şi-i păcat să rămâie gol. Păcat de benzină, cât e de scumpă, de ce s-o aruncăm în vânt?

„ÎNGERUL HOINAR”: Mergeţi chiar până-n oraş?

VECINA ŞTEFANA: Da, băiete. Al cui eşti? Parcă nu te-am mai văzut pe aici.

ANDREI (triumfător, vrea să împărtăşească evenimentul): Mătuşă Ştefana, el este un… („Îngerul hoinar” îi face semn să tacă. Veronica intervine.)

VERONICA: E un prieten al lui Andrei.

VECINA ŞTEFANA: Ei, m-am dus… Dacă te hotărăşti până la amiază, vino tu la noi, ca să plecăm de-a dreptul acolo. Nu că sunt zgârcită, că doar plătesc eu, dar e păcat de benzină… (Iese, petrecută de Veronica.)

ANDREI (văicărindu-se): Cât e de scumpă…

„ÎNGERUL HOINAR”: … De ce s-o aruncăm în vânt?

(Veronica se întoarce.)

VERONICA: Andrei, au venit copiii să te vadă. Sunt o droaie la poartă.

(În casă pătrund vreo cinci copii, fete şi băieţi. Numărul lor poate varia după nevoie.)

COPILUL 1: Bună, Andrei. Azi vrei să vorbeşti cu noi?

COPILUL 2: Ţi-e mai bine?

ANDREI: Mult mai bine. Uitaţi-vă cine-i aici.

COPILUL 3: Cine?

„ÎNGERUL HOINAR” (lui Andrei): Sst! Nu le spune. E taina noastră!

ANDREI (cu părere de rău): Bine, dacă vrei tu aşa.

COPILUL 3: Taină? Ce taină? Păi, dacă-i taină, vrem s-o ştim cu toţii!

VERONICA (pentru a pune capăt întrebărilor): E un lotomir…(Se bate peste gură) Vreau să zic, un prieten din capitală.

COPILUL 1: Auziţi? Nu e nici o taină. E un prieten din capitală.

COPILUL 4: Mare brânză! Parcă n-avem şi noi prieteni la oraş.

COPILUL 5: Dacă vă interesează, eu am un prieten chiar şi în Japonia.

ANDREI: Ba al meu e mai presus de oricare!

(Copiii încep să se învârtească în cerc, în jurul „îngerului”, examinându-l cu atenţie.)

COPILUL 3: De ce? Pentru că are blugii cârpiţi?

COPILUL 1: Pentru că are ghitară?

COPILUL 3: Văd că-i la fel ca noi toţi.

(Vorbind mai rar, cu ironie) Dacă ar fi picat din cer, aş mai zice.

ANDREI (gata să izbucnească): Ei bine, nu că mă laud, dar…

VERONICA: Gata, gata, nu vă mi hârâiţi! Unde sunt ceilalţi?

COPILUL 3: Au rămas în drum. (Se duce la fereastră) Uite, ne fac semne să plecăm. Andrei, ce zici? Azi vii cu noi la repetiţie?

ANDREI (descurajat): Nu pot… e prea departe.

VERONICA: Copii, am să vă fac o propunere. Staţi că merg până la poartă să vorbesc şi cu ceilalţi.

COPIII (rostind mai mulţi în acelaşi timp): La revedere, Andrei! Sănătate! Pe mâine!

COPILUL 3 (După ce au ieşit ceilalţi, se întoarce repede la „îngerul hoinar”) Poate vii şi tu cu el, (se strâmbă) misteriosule!

(Mătuşa iese împreună cu ceata de copii.)

ANDREI: De ce nu m-ai lăsat să le spun?

„ÎNGERUL HOINAR”: Pentru că nu te-ar fi crezut. Te-ar fi socotit mincinos.

ANDREI: Ei, asta-i! N-aveai decât să-ţi scoţi aripile şi să le fâlfâi sub nasul tuturor.

„ÎNGERUL HOINAR”: Aripile?…O, sunt cam incomode aici, pe pământ. Îi supără pe ceilalţi oameni. În special în autobuz… Mi le-am lăsat în cer.

ANDREI: Nu te mai ascunde! Ştiu tot de la mătuşica. Le-ai făcut mici-mici şi le-ai vârât într-o nucă. Îngeraş hoinar, dacă nu vrei să-mi arăţi aripile, te rog arată-mi baremi nuca.

(Se întoarce Veronica.)

VERONICA: Copiii par încântaţi să-şi mute repetiţiile în magazia noastră. Or să se sfătuiască şi cu ceilalţi, dar mâine or să ne spună ce-au hotărât. Dar, ce-i acolo, pe jos, lângă scaun? (Se apleacă şi ridică o nucă.) O nucă! Pesemne a pierdut-o unul din ceată.

ANDREI: Ba nu, e a îngerului hoinar. Ai uitat? (O ia din mâna Veronicăi şi o duce la urechi.)

„ÎNGERUL HOINAR”: Auzi ceva?

ANDREI: Da. Dinăuntru vine un foşnet ciudat.

„ÎNGERUL HOINAR”: Ai auzit vreodată cum sună marea în scoici?

ANDREI: Da, dar în nuca ta sună mai frumos… Parcă n-ar fi doar două aripi, ci mai multe, o sută, cinci mii, un cer întreg plin de aripi.

„ÎNGERUL HOINAR” (admirativ): Drept să-ţi spun, ai o imaginaţie!!…

(Ia nuca şi o duce la rândul său la ureche, apoi la cealaltă, o clatină uşor.)

ANDREI: Voi, îngerii, n-aveţi imaginaţie?

VERONICA (intervine): Îngerii n-au nevoie. Ei văd totul de-a dreptul, aşa cum este, n-au nevoie de imaginaţie. Ei ştiu chiar şi unele lucruri dinainte.

ANDREI: Va să zică tu ştii ce o să mâncăm noi trei azi la prânz?

„ÎNGERUL HOINAR”: Or să fie multe bunătăţi, dar eu n-am să mănânc aici, eu trebuie neapărat să plec.

ANDREI: Cum să pleci? Nu-ţi place la noi? De ce nu mai stai?

„ÎNGERUL HOINAR”: Aici a fost pentru mine raiul pe pământ, dar acum trebuie să mă duc.

(Se ridică, gata de plecare.)

VERONICA (îngrijorată): Unde ai de gând s-o porneşti? Bagă de seamă, lumea e plină de primejdii.

„ÎNGERUL HOINAR”: N-am să umblu hai-hui. Am să mă-ntorc…la oraş. Acolo, undeva, trăieşte o mamă cu patru ţânci scandalagii…Şi vine Crăciunul…şi-i atâta de lucru în casă.

ANDREI: Parcă ai mai pomenit de casa aceea. Sunt patru băieţi, zici?

„ÎNGERUL HOINAR”: Şi cu sora mai mare, cinci.

ANDREI: Păi, dacă au şi o soră, de ce mai e nevoie şi de tine?

„ÎNGERUL HOINAR”: Păi, tocmai asta e… Fata a cam fugit şi i-a lăsat pe toţi baltă.

ANDREI: Şi tu vrei să-i ţii locul?

„ÎNGERUL HOINAR”: Cam aşa.

ANDREI: Ce bun eşti şi milos!

„ÎNGERUL HOINAR”: Nu chiar întotdeauna. De-aia am şi ajuns înger hoinar.

VERONICA (mişcată): Înţeleg acum de ce te grăbeşti. O s-o rog pe Ştefana să te ia cu maşina ei. O să fie fericită că nu rămâne locul gol. (Îşi aruncă o broboadă pe umeri şi iese.)

„ÎNGERUL HOINAR” (încercând s-o imite pe vecină): Păcat de benzină, de ce s-o aruncăm în vânt?…Nu râzi, Andrei?

ANDREI: Acum nu-mi mai vine să râd. (Supărat) Pleci şi mă laşi singur.

„ÎNGERUL HOINAR”: Nu rămâi sigur, Eşti cu mătuşa Veronica, dar acolo e atâta nevoie de mie, nu se poate să nu înţelegi.

ANDREI: Înţeleg, dar nu pricep! Eu nu sunt chiar un înger.. Mi-e atât de ciudă pe tine, aproape că ţi-aş trage un pumn!… Dar, dacă trebuie, du-te!

ÎNGERUL HOINAR”: Ililai lotomir, să ştii că n-am să te uit.

ANDREI: Eu am să mă gândesc la tine mereu.

„ÎNGERUL HOINAR”: Nu-i bine. Aşa fac doar oamenii mari şi de-aia se simt mereu nenorociţi. Tu, dacă vrei să mă păstrezi în minte, trebuie s-o dovedeşti cu fapte.

ANDREI (îmbufnat): Ce fel de fapte?

„ÎNGERUL HOINAR”: Fapte obişnuite: să mănânci, să alergi, să cânţi colinde, la fel ca toţi copiii. (Îi ia o mână între ale ei.) Făgăduieşti de trei ori?

ANDREI (solemn): Făgăduiesc, făgăduiesc, făgăduiesc… Dar tu, îţi dai cuvântul tău de înger c-o să te întorci?

(În timpul făgăduielii lui Andrei,Veronica revine neobservată în casă).

„ÎNGERUL HOINAR” (pe gânduri, şovăind): Cuvântul meu de înger?

VERONICA: Andrei, îngerii nu-şi hotărăsc drumurile de capul lor. Ei sunt trimişi unde trebuie. Copilul acesta… îngerul adică…nu a nimerit la noi din întâmplare. Noi aveam multă nevoie de el.

„ÎNGERUL HOINAR”: Şi eu aveam multă nevoie de dumneavoastră. Am înţeles aici lucruri pe care nu le pricepeam înainte. Mătuşa Veronica, n-am să vă uit.

VERONICA: N-am să te uit nici eu vreodată.

ANDREI: Ililai lotomir, aş vrea să-ţi dăruiesc ceva ca amintire. Am o grămadă de cărţi frumoase. Vino cu mine să-ţi alegi!

VERONICA: Până atunci, îţi pregătesc şi eu o traistă cu bucate.

(„Îngerul hoinar” vine repede să-l ajute pe Andrei, pune mâinile pe spătarul scaunului. Andrei i le dă, cu blândeţe, deoparte.)

ANDREI: Nu, nu aşa. (Se scoală în picioare) Am să încerc să umblu singur… şi fără scaunul acesta!

VERONICA (speriată): Andrei, ai grijă!

(Andrei se clatină, gata să cadă, apoi înţepeneşte, timorat.)

„ÎNGERUL HOINAR” (ţâşneşte în faţa băiatului, dar la oarecare distanţă, fără să-l atingă. Vreme de câteva clipe, fata pare învăluită într-u glob de lumină, poate la fel cum o văzuse băiatul la prima lor întâlnire.) Andrei, nu te opri. Dă-i înainte. Nu-i mare scofală. Aşa… aşa…foarte bine… Nu te lăsa…

(Pe urmele îngerului, Andrei se îndreaptă spre camera lui, umblând cam băţos, dar independent. Mătuşa îl priveşte cu emoţie).

VERONICA (singură): Minune!… S-a întâmplat o minune! Dumnezeu ne-a trimis copilul acesta. Copil? Cine ştie dacă-i doar un copil.

(Începe să adune bunătăţi pentru traista fetei)…Poate că a venit chiar îngerul hoinar din povestea mea… Da, da… îngerul ştrengar, îngerul năzdrăvan… El e! (Aproape că-i vine să plângă şi adaogă înduioşată) Ia să-i bag în traistă şi funia de usturoi!

(CORTINA)


%d blogeri au apreciat asta: