-,,Din dor de Eminescu”

CREDINŢA DE POET!

De când ne ştim şi-avem ştiinţă,

De-a fi în lume ca fiinţă,

Noi am privit spre cer şi stele;

Sperând, visăm a fi-ntre ele.

Şi stelele ne-au tot atras,

Încât noi azi făcurăm pas

Pe calea infinită care

De-a pururi întinde-o nouă zare.

Greşesc cei ce prevăd sfârşitul;

Senină rază-mbrăcă chipul

Întregii lumi şi-n galaxii,

Au să se plimbe-ai noştri fii.

Prezentul soare de-o apune,

Trei sori, înaltul cer va pune.

Va trebui să creştem încă,

S-aflăm izvoru-nchis în stâncă.

Şi unde-alergi tu, om nebun,

Când nesfârşit e al tău drum?

De-ajuns e timpul pentru toate,

Te bucură de-o clipă de se poate!


ŢI-AM DAT O INIMĂ ALEASĂ


Ţi-am dat o inimă aleasă

Şi-am stat în urma ta să ai

Respect deplin, dulce crăiasă,

Tu, cimbru timpuriu de Mai!

În ochii lumii tu să stai,

Drept cea dintâi minune

Şi nici potrivnică să n-ai

În astă largă lume.

A mele haine-s de un veac,

Iar tu, trei rochi pe zi,

Şi zici: „E numai ca să-ţi plac,

De drag a mă privi!”

Dar câţi în zi te tot privesc,

Cât strada e de lungă,

Pe când eu haina petecesc

La coate şi pe-o dungă!

Apoi spre seară, când trudit,

Sting becul la intrare,

Tu, dragă, încă n-ai venit,

Din sat de la plimbare!

Dar în sfârşit, tu vii tiptil,

Cu pas uşor de înger,

Şi-mi mângâi fruntea de copil

Şi ochii-n care sânger!


POETUL


Vis cu primăveri de basme

Şi iubiri de lumi senine,

Vin să umple-a sa fiinţă

Cu-idealuri şi credinţă!

Învelit cu cer şi ape,

Pe-o potecă de câmpie,

Ori pe-un bulevard modern,

Geniul său ar vrea să-l scape

De-al gândirilor infern.

Tu, Poet eşti exponentul

Suferinţelor de veacuri,

Dar şi zâmbetul iubirii

Strălucind pe frunţi momentul

Cel etern al legii Firii!

De vreun caracter sinistru

Fără jenă şi simţire,

Să înghesuie-n mulţime,

Să ia titlul de ministru,

Tu roşeşti de-a lui sluţime.

E vreo dragoste vândută

Pe un preţ de-nşelăciune?

Tot în pieptul tău va pune

Un suspin şi-o jale crudă,

Viers de foc pe-a lirei strune.

Iar de lumea-şi crapă capul

Ca să scoată vreo idee,

Întru-a-şi lumina cărarea

Ce o calcă precum racul,

Tu vei implora salvarea,

Prin exil şi ţări streine,

Numai pentru simplul fapt

De a spune adevărul:

„Tu, Ovidiu, ştii mai bine,

De ce-a fost Senatul apt!”

Tu ştiai limba Naturii,

Când şopteşte, când inspiră,

Când ameninţă cu fulger

Calea păcătoasă-a urii!

Tu Poet eşti chip de înger!

CE FOLOS


Ce folos de ape-albastre şi izvoare susurânde

Când pe malul lor noi punem a istoriei ruşine,

Otrăvind zglobia undă cu atomice morminte,

Prăpădindu-ne Pământul,totodată noi înşine.

Ce folos de codru falnic cu-a lui tainică iubire,

Or livezile plouate cu reziduuri nucleare;

Ce folos de cerul zilei şi de-a razei strălucire,

Când orbiţi ne sinucidem nevrând cale de salvare.

Spune-mi ce descoperire a ştiinţei până azi,

Fu să nu devină armă de război prăpăditor?

Aur investit pe mâine pentru-o ziuă de necaz,

Şcoli ce cizelar-un creier spre distrugeri gânditor.

Ce folos să ţin sub lacăt mari grămezi de-argint şi aur,

Ori pe-a şcolii bănci să reazim fruntea pân’ la nebunie,

Când şi una şi cealaltă ca o gură de balaur

Mestecând calea cea bună, varsă foc şi calomnie?


PE-A IUBIRII FRUNTE ALBĂ


Pe-a iubirii frunte albă,

Pus-am dulce sărutare,

Dăruit-am din piept doruri,

Strânse-n inima cea mare.

Pus-am al credinţei aur,

Să-ncunun verginu-i chip,

Doar să afle omul zilei

Al iubirii prototip.

Vorbe dulci i-am pus pe buze,

Miere boiului vergin

Căci lumina şi iubirea

Nasc frumosul dintr-un chin.

Din amară rădăcină

Răsar mugurii de floare,

Cum din sufletul rănit

Calde razele de soare.

Chiar invidiile, ura,

Sunt tot căi de regăsire,

De goleşti forma murdară

Şi o umpli cu iubire.

Aşadar, în vers cuminte,

Torn esenţa astei vieţi,

Cum ca numai prin iubire

Vei gusta din frumuseţi.


IOAN MICLĂU (Australia)

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: