-,,Din dor de plai român”

DOR DE-ACASĂ DIN ARDEAL

CÂND ZIC ARDEAL

Când zic ARDEAL,

Zic doruri multe,

Zic lan de grâu,

Zic aspre lupte.

Când zic ARDEAL,

Zic vârf de munte,

Zic ape limpezi

Şi zic versuri scumpe.

Şi-i ardeleanul, ardelean,

Cum slova e la Blaga – dreapta,

„prin faptul că de-a pururi

Îşi împlineşte fapta”.

Când zic ARDEAL

Te rog, ia bine seama

nu grăiesc aşa-n senin

Nici vreau gâlcevi degeaba.

Strămoşii îi arară dealul

Să-l facă lan de grâu şi pită

Să ştim că e Român Ardealul,

Din veci şi de la prima gintă.

El e sfinţit pentru trăit,

În Legea lui Hristos;

ARDEALUL nu-i de împărţit,

Ca între lupi un os.

Oprelişti nu-s de nici un fel,

Trăiţi, cântaţi, vorbiţi

În Limba mamei voastre

Dar fiţi mereu uniţi!

Uniţi cu legea Ţării,

Cei cu respect de Neam,

De Neamuri ce iubiră,

Pământ Daco-Roman.

DOR DE ARDEAL

Privesc a tale râuri, ce curg voios din munte

A ta câmpie sfântă ţesută numai-n flori,

Şi drumuri ce trec tainic pe-un arc îngust de punte,

Ducând în glas de clopot dragi urme de miori.

Iar sus pe dealul verde, pe-o muchie de genună,

Unde viteazul Horea, chemându-şi mândrii Moţi

Şi azi, parcă, ecoul a lui voce o sună,

Prin fluierul lui Iancu spre-ai Moţilor nepoţi.

Mi-e dor de tine, Ardeal, altar sub sfântul soare.

Un rai spre care veşnic zbor gândurile mele,

Căci dorul tău în piept mă arde şi mă doare,

Şi-aş vrea să am cu tine acelaşi cer cu stele!

Aud în lume glasul chemării tale dragi,

În fiecare noapte visez că sunt cu tine,

Şoptind duioase versuri sub bolta cea de fagi,

Şi mă trezesc cu lacrimi şi-n suflet cu suspine!

Dar râd în faţa lumii că-s dintr-un os cu tine,

Iar viitorul falnic se-nclină şi te vrea,

Căci neamul tău viteaz, de-a pururi va susţine,

Carpatica-ţi cunună pe fruntea ta să stea.

În ceruri, drag Ardeal, tu ai un înger bun,

Ce deopotrivă ţine şi Sabia şi Cartea

Iar sângele eroic din neamul tău străbun

Şi azi în noi musteşte necunoscând ce-i moartea!

„O, în curând voi fi pe mal frumos de Crişuri,

Ce farmecă o lume cu unica-i mândreţe,

E-o mare de poiene cu calme luminişuri,

De-un milion de ani la Felix floarea „Dreţe”.

N-am timp să-mi adun capul şi-a inimii dorinţe,

Aş vrea să zbor spre tine, loc sfânt şi adorat,

În vatra ta creştină, cu lacrimi-năzuinţe,

Să ud cărarea veche a vechiului meu sat!

Oricât ar fi în lume de luminoase locuri,

Nu-s ca-n Ardealul nostru cu brazii săi semeţi,

Cu oameni ce spun basme în ierni pe lângă focuri,

Crescându-şi pruncii mândri, voinici, cinstiţi, isteţi!

(Scrisă în 1991 – când, într-adevăr, am fost în România, vizitându-mi locurile natale,

Biserica şi Oradea).

VESTE DULCE

Am primit o veste dulce

De la noi, de la Români:

„Ghiocei de primăvară

Au pornit ca să răsară,

De vreo două săptămâni!”

Cântăreţele pădurii

Au pornit să se foiască,

Tot mai des şi ciripesc,

Apele pe Crişuri cresc,

Primăvara-i românească!

Pe-o colină înverzită,

Oile-şi răsun talanga,

Iar ciobani de neam moţesc

Pieptul pe toiag proptesc,

Prin câmpii pe la Bitanga!

Gepiu, loc al vechii Dacii,

Vii din Munţii Orăştiei,

Şi din Roma lui Traian,

Vezi, de asta, an de an,

Te cuprinde „Primăvara României!”

Iar din sat ţăranii liberi

Azi scăpaţi de comunism,

Ies să-şi semene ogorul,

Înfrăţind doina cu dorul,

Sub cer sfânt de creştinism!”

DOR

Mi-e dor de-al mamei grai,

De portul şi de cântul ei.

Câmpia cu-al Miorii plai,

Revarsă-n soare viu covor.

Culoarea vetrei azi cu dor,

Se adună-n ochii mei!

Iar de mă rog cuiva acum,

Mă-nchin l-altarul vetrei tale,

Oprindu-mă bătrân în drum:

„O, cât de tânără eşti Ţară!

Cum aş dori să-ţi mângâi iar,

A florilor petale!

Sfioasă-n dalba ta câmpie,

Tu, scumpă zână din Carpaţi,

Cu sânii plini legaţi în ie,

De ce ţi-e tristă faţa Ta?

Tu, Mama a trei fraţi,

Recheamă-ţi dulcea veselie,

Şi nu te întrista!

Căci de tristeţea Ta aude Dumnezeu,

Şi nu vei suferi, nici eu!

AM GĂSIT O FLOARE RARĂ

Am găsit o floare rară

Şi am pus-o la fereastră,

Fie iarnă, fie vară,

Nu-i chip să se ofilească.

Am găsit-o sus, pe munte

Şi-am adus-o prin câmpie,

Unde peste râu, o punte

Las’ mioarele să vie.

Şi-am luat floarea cu mine –

Tot la farmece mă-mbie,

Cu miros de rozmarine,

Dintr-o Ţară mult prea dragă,

Că mi-e dragă tare mie.

GROMOVNICUL MEU

Cum intră Soarele-n zodia lui,

De-ndată-n cărare piciorul să pui,

Noroc şi belşug el varsă-ne-n sorţi –

Dar nu uita, totuşi, cinstit să te porţi!

Căci fără de cinste nimic nu te-ardică,

E starea durerii a sorţii ursită

Şi dorul din tine îl are şi altul –

Aşa ne zidise pe toţi Prea Înaltul.

De eşti credincios şi duhovnic,

Ascultă şi vechiul Gromovnic;

Când steaua Tigir înainte-ţi răsare

Stai molcom la vatră, să n-ai supărare,

Căci sigur şi vita din grajd o vei pierde

Şi nici în târguri mari nu te duce,

Mai bine-n grădină sădeşte-un pom verde –

Acesta şi floare şi fruct îţi aduce.

De-ndată ce-atins-ai străfundul un pic,

Te-ntoarce în tine şi-ţi zi; tot nu ştiu nimic

Şi iar călător te avântă spre mândre gândiri

Cercând să zideşti al tău cuget în bune simţiri!

IOAN MICLĂU (Australia)


%d blogeri au apreciat asta: