-,,Doine din Ardeal”

COLO SUS LÂNGĂ IZVOR

I.

Colo sus lângă izvor,

Cântă pasărea cu dor,

Cu dor mare şi cu jele.

Puii-i stau pe rămurele

Şi-o întreabă de ce plânge,

De ce glasul i se frânge?

Pasărea cântă-n suspine,

Oamenii cred că este bine,

Ei nu văd că prin dumbravă,

Se usucă de otravă,

Florile şi viermii hranei.

Vara-mbracă haina toamnei,

Cât amar vedea sărmana,

Ochii-i picurau ca rana,

Ciocu-i larg, sfâşietor,

Spunea lumii al ei dor,

Colo sus lângă izvor.

II.

Peste dealuri adumbrite,

Peste văi înţepenite,

Norii vineţi toarnă bură

Doar prin zare-o crestătură,

De fereastră pentru soare,

Lasă razele-i uşoare,

Să dea lumii semn de viaţă,

Dar de-i zi ori dimineaţă,

N-ar şti nimeni să o spună,

Ori e-al nopţii plin de lună,

Străpungând norii cei negri!

Vântul îşi porni sirepii,

Ploaia picură pe fagi,

Simfonii cu note largi,

Prinde codrul să repete,

Din ecouri portative îşi desplete,

Fulgere fac dirijarea de baghete.

III.

Colo sus lângă izvor,

Cântă pasărea cu dor.

Puii-i stau pe rămurele,

Şi-o întreabă-n lăcrimele:

-Eşti mămică, supărată,

Pe furtuna-nvolburată?

-Nu, odorurile mele,

Ploaia vine să vă spele,

Florile să înflorească,

Viermişorii să roiască

În dumbrăvi din nou răsare.

Cerul mi-ascultat rugarea,

Şi-a-ncărcat cu nouri zarea.

Stropii ploii când cobor

Lumea prinde drag şi dor.

IV.

Norii-n văi sfărmaţi căzură

Umflând ape-n iezătură,

Castorii ieşiră-n grabă,

Cetăţuile să-şi dreagă,

Prin stejari bătrâni şi scorburi,

Gheonoaia-n iuţi acorduri,

Bate ritmic, – nu-i uşor -,

Pân-să scoată a lumină, viermişori.

Spre izvor se-ndrept aricii,

Cătinel că-s mama fricii,

Deşi poartă mii de suliţi,

Merg prin frunze zgribuliţi,

Doar furnicile şi râma,

Se-ngrozesc de le iau urma,

O verzuie de şopârlă,

Drăgălaş zorea spre gârlă,

Unde fac broaştele târlă.

V.

Dorul Firii e acelaş,

Fie om ori greieraş,

Lupta vieţii deopotrivă

În cuprinde-n a ei grijă.

Iată luna în amurg,

Lasă razele de-i curg

Peste-a apelor vibrare.

Şi punând argint pe zare,

Schimbă lumea-n alt decor

Şi oglinda din izvor;

Uşurel călcând pe stânci,

Vin din codrii cei adânci,

Căpriori să se adape

L-al izvorului dulci ape;

Dintr-o râpă vin mistreţi

Cu-a lor perii de peri creţi,

Ridicate-ntre urechi

Ca nişte fantome vechi.

VI.

Din tufari de printre spini

Strălucesc două lumini,

E lupanul flămânzit

Veni şi el la pândit.

Ursul mormăie pe cale,

Vulpea vine de prin vale,

Lume de să nu încapă

Înfăşoară sfânta apă.

Printre ierburi, colo, ici

Răsăriră licurici,

Apoi prin boltite ramuri,

Frunzele foiesc ca flamuri,

De atâtea păsărele

Adunate-n rămurele.

Stelele-n izvor se scutur,

Se ivi şi-al nopţii flutur

Încheind al scenei tur.

VII.

Iată, după zbuciumare,

Lumea prinde-nviorare,

Cerul cu senin străluce,

Vis înnoitor aduce.

Sus, în vârf de plopuşor

Ce trona peste izvor

Puii-n cuibul fericit

Se-ntreceau la ciripit,

Pricepând acum Natura,

Privesc cum se pierde bura,

Privesc cum se ţes prea galbeni

Razele prin crengi de palteni.

Privesc roza feerie

Dintr­-a codrului trufie!

„Într-o cursă carpatină”

Unde dorul meu suspină,

O lumină-n geam se-aprinse

Ca o stea pe zări întinse

Ce în noapte ferecate,

Nasc ideile fermecate,

Poveşti multe din popor

Adormind în vis şi dor,

Puii şi mămica lor.

VIII.

„Astfel dar, povestea spune:

Cum Voinicul un semn pune,

Semn de dragoste adâncă

Pe un vârf înalt de stâncă,

Ghid să-l aibă, să-l privească,

De o fi să rătăcească

Peste zări şi ape sure,

Peste creste de pădure,

Prin cea lume depărtată,

Unde Zâna ferecată,

Tot în funii de fuioare,

Peste mâini, peste picioare

Şi ascunsă de la soare.

Ochii-i plâng, pieptu-i suspină

După o rază de lumină.

Şi-o cătă Voinicu-n lume,

Pe-al său cal albit de spume.

Înfruntând hâzi zmei, balauri,

Hârci şi mulţi sălbatici tauri.

Dar din când în când aruncă

O privire spre cea stâncă,

Unde şi-a-ncrustat cu dor

Al lui semn lângă izvor.

Semnul nimeni nu îl ştie,

Decât inima lui vie.

Şi iar roibul pornea sprinten,

Îndemnându-l cu-al lui pinten.

Ştia el, vraciul bătrânei

Ce legase farmec Zânei,

Cum punea bobii pieziş

Şi-i stropea cu stropi din Criş.

Dezlegarea era invers; s-o scufunde,

Pân-la subsiori în unde.

Valul murmur de va face,

Farmecul i s-a desface,

Dar atunci şi baba crapă,

Răsturnată pe o grapă.

IX.

Dar era pierdută-n zare,

Acea taină şi cărare,

Ce pe-a mândrei Zâne urme

Să-l îndrepte şi să curme,

Vestejirea feţei pale

Cu foc al iubirii sale.

Doar era Zâna frumoasă,

Cum e ziua luminoasă

Cum e luna-n plină noapte,

Grădina cu fructe coapte.

Şi purta Zâna la brâu,

Tricolor şi-un spic de grâu,

Ochii-i două mândre ape,

Cu păduri însprâncenate.

Buzele-i erau cireşe,

Părul plai cu flori alese.

Şi era Zâna ca Ţara,

Ca răcoarea luncii vara,

A ei vorbe melodie

Ce la suflet te mângâie…

FLORICI MULTE-S ÎN BIHOR

De Sântămaria Mică

Mi-am prins mândră o Florică,

De Sântămaria Mare,

Făcui nunta-n Valea Mare!

Făcui nunta pe-un deluţ,

Ea fugi c-un alt drăguţ.

Mă-nsurai din nou cu frică

Şi-mi găsii tot o Florică!

Dar în drum spre Lăzăreni,

Am pierdut-o-n Cărăndeni;

Şi-am jurat „Câi oi trăim

Eu Florici n-oi mai iubi!”

Da-ncercai cu multă pică

Şi-mi găsii iar o Florică,

Mai din jos de Bicăcel,

Tocmai de la Cărănzel!

Şi-apoi de la Sânziene,

Numai Ane şi Ilene,

Căci omul fără noroc,

Mai bine să ardă-n foc.

Lângă vin cald, picurat,

Şi-o mândră de sărutat,

Spânzurat c-un tăieţel,

De-o frunză de pătrunjel.

(Prelucrare folclorică din Bihor)

IOAN MICLĂU (Australia)


%d blogeri au apreciat asta: