-,,Legende”

DE-UN MILION DE ANI, LA FELIX – FLOAREA „DREŢE”

Perlă floristică,

Relict Terţiar.

Istoric însemn

Din Cuaternar

Nufărul termal, Lotus-Nymphaea,

E semnul de-nceput al ginţilor umane

Trezirea Europei din somnuri diafane,

Un sol al încălzirii apelor din Nord,

Şi-al nordicelor gheţuri porniri să se dezgheţe.

De-atunci prinse viaţă la Felix – floarea „Dreţe”.

Iar Nympha se-nsoţi,

Cu-al vremii călător,

Melcul Melanopsis,

Ce poartă al Dreţei dor,

Şi veşnic împreună ţin dulcea lor poveste,

Căci ei trăiau pe vremea când omul se năştea

Iar Pleistoceanu-n aburi le dărui termală „Peta”

Drept o cerească zestre ce trebuie s-o iubim.

Azi, când omul preistoric a ajuns celebritate,

Are-o-ndatorire sfântă pentru Nufăr, al său Frate!

(„Băile Felix” din Oradea au o specie de lotus unică în Europa, numită popular „Dreţe”).

ATLANTIS ŞI SAHARA

Când era Sahara o grădină

Şi-n râuri răsfrângea a cerului lumină,

Când lacul şi izvorul cu feţe cristaline

Şopteau un basm idilic în tainice suspine,

Atlantis spre adâncuri porni să se încline.

Sahara graţioasă privea cu ochi gingaşi,

Netulburată încă, de-ai soartei vitregi paşi,

Ce apăsau spre moarte Atlantisul voios,

Cum large guri de ape, de sânge însetate,

Sorbeau viaţa dulce a unui stat frumos.

„O, tu Sahară verde, când lacrimile mele,

Seca-vor la izvor, stingând şi-a nopţii stele,

Acoperindu-mi fruntea cu-al apei greu suspin,

Din cerurile-nalte un foc dogorâtor,

Va coborî să-ţi ardă gingaşul chip vergin”.

„O, tu, Atlantis, oare, de ce mă mai blestemi,

De ce-n al tău păcat vrei astăzi să mă chemi?

Doar tu ziceai că-n viaţă mă vei iubi mereu;

Şi cât e Universul, ce astăzi ne înghite,

Nu văd de ce-aş putea să fiu de vină eu?”

Din neştiute adâncuri, prin gure de vulcani,

Ţâşnea magma topită de milioane de ani

Şi înspre cer zvârlea sinistre limbi de foc,

Cutremure porniră să crape continentul,

Trăgând spre fund de ape geograficul său loc.

Sahara, pârjolită de foc şi uscăciune,

Privea spre cerul galben cu multă amărăciune

Şi ploile musone secară-ncet, încet,

Pân-ce câmpia-i verde cu râuri cristaline,

De vânturi năpădită devine un deşert!

DUROSTOR ŞI CALIACRA

„Caliacra, surioară,

Româncuţă roşioară,

Pune-ţi ia ta cu flori,

Şi condurii Cosânzenii,

De la târgul cu miori!

Cel pieptar cu bumbi de aur,

Dalba-ţi coroniţă laur,

Să le-aşezi ca o podoabă

Peste trupul virginal,

Şi-ochi al strugurelui boabă!”

„Frate Durostor, şti bine,

Cât de mult eu ţin la tine –

Da se-aude că în vară

Târg de hoţi se plănuieşte,

Să ne ia din mândra Ţară!”

„Caliacra, surioară,

Româncuţă roşioară,

Eu ţi-s frate şi în lume

Nimeni nu-i să ne despartă,

De al mamei dulce nume!

Dar de-o fi să fii răpită,

Şi-a ta viaţă risipită

La străini cu aspră casă,

Eu voi vrea să mor cu tine,

Dacă nimănui nu-i pasă!”

„Frate Durostor, ştiu bine,

Că vei sta de veci cu mine,

Dar vom fi luaţi cu sila,

Nici măcar să ne întrebe,

Căci ei nu ştiu ce e mila!”

„Caliacra, surioară,

Româncuţă roşioară,

Eu te rog, zâmbeşte azi,

Cerul parcă se-nsenină,

Depărtând acest necaz!”

Dar prin vară, prin August,

Când dau strugurii în must,

Se făcu mare hoţie,

Durostor şi Caliacra,

Pierdu mândra Românie!

(Durostor şi Caliacra, două judeţe ale Cadrilaterului românesc, din Bulgaria).

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: