-Ioan Miclău:,,Dor de doină românească”

DORUL SCULPTOR

Dorul sculptor de imagini,

Ca o daltă-n piatra dură,

Mi-a săpat aceste versuri

Fără rimă şi măsură,

Mâzgălind câteva pagini!

.

Dar, treptat ca vinul dulce,

Dorul prinde gustul artei,

Uşurel îţi fură mintea,

Şi pe-aripile speranţei

Printre galaxii te duce!

.

Dorul mi-a sculptat în creier,

Un însemn al fanteziei,

Care veşnic mă aleargă

După urma Poeziei,

Pentru care lumi cutreier…

.

Nici duşmanul cel mai groaznic,

Şi de asta-s foarte sigur,

Nu mi-ar face atâta jale,

Cât îmi fac de unul singur;

Singur mă socot obraznic!

.

Dar tu fugi minune albă,

Zână neîntruchipată,

Şi-mi arăţi doar universul

Drept un chip senin de fată,

Cu imense constelaţii puse-n salbă!

–––––––––––––––––––-

CÂNTEC

– Ah, de unde bate vântul,

De acolo vine cântul,

Vântul suflă dintre fagi,

Cântecul din locuri dragi!

.

Vântul vine pe furiş,

Cântecul pe lângă Criş,

Eu mă-nec, mândro, de dor,

Dup-o floare din ponor,

Aud vântul cum suspină,

Valul poartă unda lină,

Şi pe soare şi pe lună,

Aştept dragostea ta bună!

.

Vino dor, ori, vino moarte,

Dar mi-aduceţi altă soarte:

La umbra de sălcioară,

La cea veche cârciumioară,

.

Unde flori o primenesc,

Unde-i vinul românesc,

Iar românca poarta ie,

Aşa cum îmi place mie!

–––––––––––––––––

LA IZVOR CU DULCE APĂ

La izvor cu dulce apă, dorul mână cu-nsetare,

Dalba ciută şi regină tainei codrilor adânci,

O scânteie, o fantasmă, punct rostogolit din zare

Pare-a fi când ea coboară la izvorul dintre stânci!

.

Lasă-ţi mintea să alerge după ochii cei albaştri,

Cei ai Muzei ce-şi mlădie trupul pe un vers de aur,

Chiar de urmele-i m-or duce spre al templelor sihaştrii,

Ori de spini va fi cununa pusă pe-al meu creştet laur!

.

Căci totuna-mi este mie, de mă lauzi ori mă blestemi,

Nici viaţa n-are farmec, nici folos de-i cu-ntristare,

Aşadar, lăsaţi-mi soarta s-o ridic deasupra, peste-mi,

S-apuc polii şi văzduhul, cerul reflectat în mare!

.

Însă-n codrii căprioarei v-aş ruga să nu intraţi,

Înainte ca din inimi răul tot să-l deşertaţi,

Astfel cerul cel albastru nu cumva să-l tulburaţi,

Nici izvoarele ce picur printre falnicii Carpaţi!

.

Eu am stat la paza porţii marii Europe-n vremuri,

Am oprit hoardele lumii cu-a lor cruzi năvălitori

De se depănau ca firul unor nesfârşite ghemuri,

Însă în Carpaţi găsiră, bravi Români apărători!

–––––––––––––––––––––––

DOINA…ŞI IAR DOINA!

Doina… Şi iar Doina!

Câtă iubire-ntre români,

La masa plină când se-aşează,

Să-i vezi făcându-şi semn din mâini,

Şi cu cât drag se-mbrăţişează!

.

Doina… şi iar Doina!

O zi o fi prea mult să treacă,

Şi să răsară mândrul soare,

S-auzi ce şotii, basme au să-nceapă,

A născoci cu multă înfocare!

.

Doina… şi iar Doina!

Eşti tu, o umbra de demult,

Ori raza vremii viitoare?

Eşti licăr şters de-al norilor tumult,

Ori raza unui tânăr soare?

.

Doina… şi iar Doina!

Tu eşti din veacuri singurul stăpân:

„Învie Doina… sufletul Român!”

––––––––––––––––

IOAN MICLĂU (AUSTRALIA)

28 DECEMBRIE 2008


%d blogeri au apreciat asta: