Cezarina Adamescu:,,Un miracol numit Fasolică”

-poveste adevărată-

-se dedică familiei Anghel-

I.

Să facem cunoştinţă cu Fasolică

Fasolică era şi nu era încă. În lumea existenţei terestre acest pui era în devenire.

Cuibuşorul în care stătea pitit de o vreme încoace, era unul cât se poate de potrivit pentru el. Se simţea reconfortat şi  voios, chiar dacă  nu ştia nimic despre sine. Dar, avea să afle treptat şi cât mai curând, o sumedenie de lucruri care nu i-ar trece nimănui prin cap.

„Ce ţi-e şi cu lumea asta de-afară!” – gândi Fasolică.

Nu înţelegea deloc cum alţii preferă călduricii şi hranei dulci şi gustoase, păcii şi liniştii dimprejur, altceva ce părea a fi în căpşorul lui, foarte nelămurit şi tulbure.

Totul era nou pentru dânsul. Dar, fiind o fire curioasă, în fiecare zi, în fiecare clipă chiar, explora ţinuturi necunoscute.

Deocamdată, căsuţa lui era foarte confortabilă şi n-ar fi schimbat-o  pentru nimic în lume. Fiindcă era ca un leagăn plutitor în care el se afla în continuu balans.  Ca un balon uriaş în care el, Fasolică, zburda nestingherit. Deşi nu cunoştea pe nimeni aici, nu se simţea singur. Toată ziua nu avea altceva de făcut decât să plutească în voie, să facă tumbe, rotocoale, prin  lichidul acesta călduţ şi atât de protector, să se lovească uşor de pereţii balonului. Dar nu-l dureau aceste mici lovituri. Erau plăcute şi aproape mângâietoare. Totul era minunat. Nici nu-şi închipuia cum ar putea trăi altfel.

Fasolică număra cel puţin 45 de zile şi tot atâtea nopţi. Avea, cum s-ar spune, o vârstă de o lună şi jumătate. O eternitate.

Fusese la început cât un vârf de ac, apoi, pe zi ce trecea, Fasolică lua în greutate, se mărea. Ajunsese ca un bob de grâuşor, o semincioară plutitoare, fără formă şi veselă.

Până-ntr-o zi, când, ca un ecou pătruns în adâncul de peşteră, auzi cu simţurile sale, căci de urechi nu putea fi vorba, cuvintele unei fiinţe ciudate, pe care o simţea, încă de pe acum, foarte, foarte apropiată:

-Buni, cât a crescut acum, frăţiorul meu?

Bunica o privi  cu luare aminte pe fetiţă. O ştia curioasă foc şi foarte isteaţă. Şi-i punea nişte întrebări care mereu o înfundau în hăţişuri şi nu prea ştia să-i răspundă, aşa că, de obicei, îi spunea: „Lasă că ai să înţelegi tu, când o să te faci mare”.

De data aceasta, îi răspunse într-o doară:

-Cam cât un bob de fasole.

-Atunci, spuse Ioana, rotunjindu-şi ochişorii a mirare şi ţuguindu-şi buzele aşa cum făcea, de câte ori se alinta, – o să-i spun Fasolică.

Şi Fasolică îi rămăsese numele, cu toate protestele părinţilor şi ale bunicilor care nu voiau ca viitorul membru al familiei să poarte un nume atât de ciudat. Dar, ca să-i facă hatârul Ioanei, acceptară. Din ziua aceea, când vorbeau despre bebeluş, îi spuneau Fasolică.

Dar Fasolică, pe zi ce trecea, creştea normal, descoperea noi lucruri, din instinct şi cerceta cu atenţie universul acela minuscul în care se învârtea de unul singur. Ori de câte ori era vorba despre el, prin vagi semnale de-afară, devenea  atent. Se oprea din înotul său zilnic şi stătea aşa, nemişcat să asculte.

Simţea că e vorba despre el. Şi-i părea bine. Iată, începea să devină şi el cineva. Nu mai era un nimeni. Avea chiar un nume. Percepu cu simţurile sale incipiente şi încă nedezvoltate deplin, silabele acestui nume: Fa-so-li-că!

Nu ştia încă ce  înseamnă, dar nu suna rău.

După câte percepea el acum, fiecare lucru sau fiinţă din jur avea un nume. Acum se putea numi şi el: fiinţă! Sau lucru?… Nu, lucru nu, nu i-ar fi convenit să fie.  Şi-apoi, dacă ar fi fost lucru, n-ar fi simţit, n-ar fi auzit cu pielea lui subţirică, zgomotele de afară, din celălalt univers, n-ar fi înţeles acele cuvinte pe care, o altă fiinţă (poate ca el, poate altfel?)  le rostise cu oarecare căldură şi bucurie.

Ştia ce-i căldura. Ştia ce înseamnă bucuria. Mai degrabă intuia. Simţea deseori o mână fierbinte pe suprafaţa balonului, rotindu-se uşor şi parcă mângâindu-l. Îi transmitea ceva într-un limbaj deocamdată neînţeles. Da, Fasolică simţea mângâieri, ceva nespus de plăcut, de cald, de dulce. Imediat adormea în clipele acelea. O, ce somn liniştit! Se simţea protejat, apărat. Aici, nimeni şi nimic nu-i putea face nici un rău.

Ar fi stat acolo, o veşnicie. Dar ce înseamnă o veşnicie?  Pentru un bob de fasole, veşnicia înseamnă un timp de încolţire, de creştere, de înflorire. Apoi, modelarea seminţei, coacerea ei. Şi apoi?

Aici se-ncurca. Nu mai ştia ce urmează după coacerea ei deplină? Poate căderea pe pământ, poate o zburare în cer, cine ştie?

În sfârşit, va vedea el. Deocamdată, nu-şi făcea griji. Primea, printr-un tub ciudat, un fel de cordon viu ca un firicel de aţă, hrană caldă şi bună. Era cald, se juca, dormea, mânca, iar se juca, iar dormea.  Dar fiinţa pe  care el începuse să o iubească deja, şi care-i transmitea toate semnalele bune, era acum nelipsită din viaţa lui. Îi recunoştea glasul şi când o simţea, inimioara lui, abia formată, tresărea şi, lucru ciudat, încerca să zâmbească. Dar cum? Acum cum putea el, deocamdată. Era o fiinţă tare grijulie şi iubitoare. Şi n-ar fi vrut în veci să se despartă de această fiinţă. Ei doi se înţelegeau de minune. Şi ea-i ghicea mişcările, i le anticipa şi făcea în aşa fel încât Fasolică să se simtă bine.  El o presimţea necontenit, pe undeva, pe aproape, n-ar fi ştiut să spună unde, legată de el, comunicând cu el. Cum oare? Nu cumva chiar prin tubuleţul acesta ciudat, care dansează o dată cu el în apă şi pe care-l poartă cu sine în toate mişcările acelea abia perceptibile?

Nimic nu era sigur. De la o vreme, începu să urmărească tot ce se întâmplă cu tubul, cu acest cordon misterios prin care i se revărsau, direct în fiinţa sa plăpândă, atâtea  bunătăţi. Ce s-ar face fără el? O, nici nu voia să se gândească. Nu concepea ca, într-o zi, să nu primească porţioara sa de hrană gustoasă, de substanţe şi vitamine, de suc roşiatic şi de suc alb sau gălbui, din tubul cel moale care se mlădia după mişcările sale.

-Ia uite, mămico, Fasolică să semne de bucurie! Simţi auzind  vocea subţirică pe care o cunoştea deja, era naşa lui care-i dăduse numele.

-Da, Ioana, simt şi eu. Ia pune tu mânuţa aici, spuse mama, emoţionată, care stătea liniştită pe pat, lejer îmbrăcată, fiindcă era o zi cam călduroasă.

Fasolică simţi o apăsare uşoară, ca un fulg de lebădă pe obraz, Se bucură. Ar fi vrut să răspundă, dar nu ştia în ce chip.

Se vânzoli mai tare în apa călduţă. De data aceasta mângâierea era mai prelungă, mai fermă.

-Tati, vino şi tu să-l cunoşti pe Fasolică. Eu cred că se joacă. Ne simte şi vrea să ne răspundă.

Bărbatul, vădit emoţionat, se apropie timid de pat.

-Îmi dai voie, mămico? – se adresă el soţiei.

-Da, sigur. Uite, aici, într-o parte, lângă coastă.

Tăticul aşeză palma sa fermă pe abdomen, cu sfială, să nu producă vreo durere. Aşteptă câteva momente.

-Nu simt nimic, iubito.

-Ei, ai răbdare… Te-a simţit. O să vină într-o clipă. Mai bine zis, te-a presimţit.

Andrei îşi lipi urechea şi obrazul de pielea fină, întinsă, catifelată şi plăcut mirositoare a  Cristinei. Stătu aşa o vreme, în genunchi, lângă pat, să asculte. Vagi semnale din interior îi dădeau de veste că fusese receptat, recunoscut, adoptat.

I se răspundea timid, deocamdată.

Tăticul începu să-i vorbească, încet, cu glas blând şi tremurător:

-Aşa, voinicuţul tatei, aşa, Fasolică. Vino la tăticul. Nu-ţi fac nici un rău… Hai să ne împrietenim. Eu sunt tata. Tăticul tău. Ştiu că mă auzi cumva, hai, nu te mai ascunde, nu te teme, puişor. Eu şi mămica te iubim enorm şi abia aşteptăm să vii la noi în casă. Şi mai e cineva care te iubeşte. Este sora ta, Ioana, care abia te aşteaptă… Da, iubit copilaş, eşti aşteptat cu mare dragoste şi nerăbdare de noi toţi. Şi buni şi buna te aşteaptă şi întreabă de tine. O să-i cunoşti, pe fiecare. Abia aşteptăm să te-arăţi, când va veni sorocul…

Tăticul vorbea cu Fasolică, împărtăşindu-i gândurile.

Din prag, buni şi buna, cu ochii umezi în spatele ochelarilor, priveau acest înduioşător tablou de familie şi nu se mai săturau. Se prinseseră şi ei de mână şi, cu o nostalgie, pe care doar ei o cunoşteau, îşi aduseră aminte de primul lor copil, Cristina, apoi de băiat, de Dănuţ…

Rememorau în gând toată perioada sarcinii, când bunul, grijuliu, îi îndeplinea frumoasei sale soţii, orice dorinţă şi când, la fel de emoţionat ca şi copiii lor acum, îşi aşezase obrazul pe pântecul cald, roditor, rotunjit, ce clocotea şi fremăta pe dinăuntru, ce avea să-i aducă cele mai frumoase daruri care pot exista pe pământ şi în cer: copiii.

Nu mai era nimic de spus.

Se retraseră discret, ca să nu tulbure taina. Peste doar câtva timp, aveau să guste şi ei din bucuria naşterii celui de-al doilea nepoţel.

***

II.

NOILE AVENTURI ALE LUI FASOLICĂ

Fasolică şi mămica lui se înţelegeau de minune! Mai mult,  totul era în perfectă armonie. El răspundea la mângâieri, creştea frumos, se dezvolta şi avea chef de joacă.

Deja coloana cu vertebrele şi creierul se dezvoltaseră. Inima îi pulsa şi se puteau percepe bătăile ei. Mai apoi, prin luna a doua, s-au format picioruşele, mânuţele, organele vitale.

În a treia lună era deja un omuleţ în miniatură. Avea doar căpşorul prea mare, în comparaţie cu trupul. Şi mânuţele, extrem se subţiri se mişcau încoace şi-ncolo. Dar avea degeţele şi i se distingeau nasul, gura, ochii bulbucaţi şi închişi. După patru luni, aparatul său digestiv, era în ordine.  Avea acum unghiuţe şi un pufuşor pe cap. Mişca din mâini şi picioare şi încerca să apuce pereţii balonului, se fapt, căsuţa lui din burtica mamei.

Cam prin luna a cincea, începu să se dezvolte sistemul său nervos central. Ştia să răspundă la stimuli exteriori, avea sprâncene şi gene.

De la a şasea lună, trupşorul său firav începu să producă globule roşii, sângele pulsa prin capilare, plămânii aveau deja o structură minimă care să permită supravieţuirea în caz de naştere prematură.

Deja de acum, organele erau pregătite pentru viaţa externă.

Prin a opta lună pielea lui deveni rozalie. Iar în luna a noua, era perfect format. Doar toracele era proeminent. Fasolică vedea şi auzea în felul său. Datorită grăsimii de sub piele, părea cu mult mai mare.

Un singur lucru îl cam supăra: balonul lui devenise neîncăpător. Nu mai putea să se întindă în voie şi era nevoit să stea aproape nemişcat. Cu greu se întorcea într-o poziţie convenabilă. Dar tot era bine.

Din când în când auzea vocea mamei.

Ar fi vrut să-i spună:

-Mămico, sunt eu, Fasolică, nu mă recunoşti? Vin acuş, acuş…

Deja voia să iasă din închisoarea balonului în care stătuse atâta timp.

Când în casă se ivea vreo problemă şi Fasolică era agitat. Simţea ambianţa casei. Şi el tot creştea, creştea şi împingea pereţii balonului. Părea că joacă fotbal în pereţii căsuţei, se întindea, căsca, dormea, se juca, se ascundea, mânca bine, tot ce i se oferea, era un copilaş model.

Într-o zi, mama şi tata avură o discuţie:

-Şi cum o să-l botezăm?

-Păi cum, ca pe bunicul, Aurel.

Fasolică avu o grea dezamăgire. El avea numele lui deja, nu  voia altul. Cum să-l cheme Aurel? Lui îi plăcea mai mult Fasolică, aşa cum îi spusese surioara lui.  Ar fi vrut să-i strige mamei: „Nu, nuuu…. Nu-mi spuneţi aşa… Eu am numele meu…”

Dar mama, de data aceasta nu-l mai auzea bine. Mai mult îl simţea. Era prea istovită  şi transpirată, roşie la faţă de câteva ore de travaliu, pentru ca Fasolică să vadă lumina zilei.

Atunci se hotărî. O să  iasă el şi o să-şi spună părerea. Începu să împingă tare, să dea din coate, ceea ce pentru mămică sporea durerile şi contracţiile.

Fasolică se opintea în pereţii balonului, se străduia să-şi facă apariţia – glorios – în această lume. Instinctiv, se chinui să-şi găsească poziţia favorabilă plonjării în viaţă.  Dădea semne evidente că vrea să o elibereze pe mamă de plăcuta povară. Iar el voia să iasă afară, la soare, să vadă lumina. Lupta alături de mamă şi voia să-i spună:

-Mămico, ştiu că eşti obosită, ştiu că de doare, dar eu am venit să te ajut…

Până la urmă, reuşi şi trase un plânset, ca o izbucnire de glorie.

Plămânii lui micuţi erau deja pregătiţi ca să respire aerul din salon. Dar, constată cu surprindere, că a rămas fără tub. Unde era tubul lui?…Mai multe persoane, în halate, roiau în jurul mămicii lui. Aveau ceva pe faţă ca nişte măşti albe, li se vedeau doar ochi. Şi pe cap aveau ceva alb. I s-au părut foarte caraghioşi.

De atâta trudă, simţea că-i plesneşte căpşorul, prea strâns şi forţat să iasă. Şi-i era şi frig. Acolo, în balon, apa era caldă…

Apoi, simţi că a rămas fără cordon. Şi, dintr-o dată i se făcu foame şi sete.

Mămica lui, Cristina, stătea rezemată de pernă, obosită de travaliul unei nopţi lungi şi chinuitoare, cu junghiuri şi dureri ascuţite la intervale regulate. Apoi durerile se înteţiseră. Pregătită din timp, fu transferată la spital. Ajunsese pe mâini bune.

Fasolică simţea agitaţie mare şi nu ştia de ce. Era şi el un pic temător, dar, dorinţa de a-i întinde mămicii o mânuţă de ajutor era mai mare decât teama.

Şi mai era ceva: lumina aceea presimţită, îi dădea puteri. Dar în acelaşi timp, îl orbea. Îl usturau deja ochişorii şi clipea mărunt… Acolo, unde stătuse el, era o luminiţă difuză, odihnitoare…

Oricum, reuşise şi asta era cel mai important.

Curând, nişte fiinţe albe, îl luară de picioruşe şi-l aşezară pe un cântar… Era un băieţel voinicuţ şi înalt. Şi mai ales, sănătos.  Alte fiinţe albe îi făceau toaleta. Apoi l-au gătit în straie albe şi l-au adus la pătucul mamei. Era şi timpul, De când o căuta de zor, măcar să-i asculte glasul. A recunoscut-o imediat. Da, ea era, măicuţa lui, Cristina, unica. O recunoştea după miros. Cu lacrimi în ochi, mămica îl aşeză cu grijă la sân. Laptele cald, uşor înspumat şi nespus de dulce, ţâşni în guriţa lui ca dintr-un izvor.

Apucă lacom sânul şi smocăi cu poftă. Era cel mai fericit băieţel.

De la fereastra salonului, de pe hol, tati, Ioana, buni şi buna, priveau fericiţi şi lăcrimau discret.

***

III.

FASOLICĂ DEVINE AUREL

Când se trezi din primul somn al vieţii lui pământene, Fasolică auzi voci:

-Îi vom pune numele Aurel, fiindcă el e boţul nostru de aur, lumina ochilor noştri, spuse hotărât Cristina. Şi  imediat începu să fredoneze un cântecel de leagăn:

Auraş, măi Auraş,

Vin la mama, îngeraş…

Aşa îi cânta Cristina încetişor, nemailuându-şi privirea de la chipul boţului viu, pe care-l strângea cu dragoste la piept:

Fasolică nu ştia ce înseamnă „boţ de aur”, dar începuse să-i placă. Dacă ei vor aşa, fie. Îşi închipuia ceva sclipitor, precum lumina aceasta care îl făcea să clipească des, cu care nu era obişnuit încă.

Era ca o melodie de leagăn:  A-u-rel! A-u-raş!  Fluturaş, dragul mamei îngeraş!

Imediat aveau să-l primească două braţe moi şi pufoase. Parcă se afla din nou în adâncul lui, acolo, dar aici, totul era altfel, totul, totul….

Era mai mult loc, putea cerceta împrejurul cu ochişorii, chiar dacă-l mai usturau puţin căci nu se obişnuise cu lumina…

Întinse o mânuţă. Tati îi întinse şi el mâna dreaptă, emoţionat, cu lacrimi în ochi, privind mogâldeaţa vie. Aurel  se prinse cu mânuţa lui trandafirie de degetul mare al tatălui, care-l ţinu aşa, o vreme  bună. Da, acesta era omul care îi vorbise tot timpul până acum, care-l aşteptase, în chemase şi chiar îi dăduse numele Aur. Glasul lui îi părea foarte cunoscut. De bucurie, trase un chiot din plămânii lui micuţi şi luminiţele din ochi sclipiră complice.

Ei doi aveau să fie prieteni pe viaţă. Aşa simţea. O încredere totală în bărbatul acesta care se numea tatăl său.

Începu să se cerceteze. Picioarele şi le recunoştea. Se mai folosise de ele. Ca şi de mâini. Erau ale sale. Dar nu ştia încă la ce-i vor folosi?

Dar vocea?  Da…da, la plâns, la scâncit, la supt lăptic, la strigat pe mămica. Şi, poate şi la altele…

Ochii îi ajutau să vadă  împrejurul. Cu urechile va auzi orice şoaptă, orice zgomot. Cu năsucul va mirosi aromele.

În rest, le va afla el, treptat rostul la toate. Nu avea griji. Era pe mâini bune.  Sânul cald al mamei, mâna hotărâtă a tatălui, mânuţa surioarei, braţele încăpătoare ale bunicului, ca şi ale  bunei. Şi câte alte fiinţe îl vor înconjura cu dragoste şi căldură!…

Nu, nu-i părea rău că părăsise balonul. Trebuia. Venise sorocul. Şi lumea aceasta nouă, era atât de interesantă şi de stranie. Vedea ca prin ceaţă totul. Nu i se limpezise încă privirea. Şi mai ales, lumea aceasta, atât de uriaşă, îl copleşea. Oare câte baloane ca al lui, încap întrânsa?

Deocamdată îşi examina degetele mâinilor. Oare nu sunt bune de mâncat? Ia să vedem! Da, sunt bune la gust. Şi i se face somn, sugându-şi degeţelele!

Dar aceste picioruşe ce-i ajung până la gură, dacă stă pe spate! Da, şi ele sunt destul de dulci şi catifelate! Totul era gustos pe lumea aceasta. Dar ai ales, lichidul acela alb şi spumos, ce parcă ţâşneşte din mingile mamei şi aşteaptă guriţa lui să-l soarbă cu sete! Şi să se facă voinic ca nimeni altul. Ia să-i apuce mămicii o mingiuţă să nu cumva să i-o fure cineva! Sunt  doar ale lui. N-o să le dea la nimeni.

Îi frământă sânul cu evidentă plăcere. Nici mama nu dă semne de supărare. Dimpotrivă, surâde. Îi place. O legătură tainică şi aproape sacră se instalează între ei. Sunt de nedespărţit. Şi aşa vor rămâne.

Deocamdată nu-i poate spune, dar, cu siguranţă, într-o zi, va putea să-i împărtăşească acest mare secret, doar ei, mămicii, de care se simte legat, chiar şi fără cordonul acela lung care-i înconjura corpul când se afla în balon.

Aflase, nu demult că el se numeşte  copil, sau prunc sau puiuţ, că numele lui este Aurel. Fetiţa care venea adesea la pătucul lui era Ioana, sora mai mare. I se părea uriaşă, dar vocea o dădea de gol. Da, era şi ea, tot un copil. Un copil ceva mai mare. Era chiar nostimă, fiindcă îl apuca de degeţele şi i le săruta, aşa cum numai mami făcea.

Ba, odată l-a ţinut câteva minute în braţe şi l-a sărutat pe obrăjori.

I-a plăcut. Mirosul ei de fetiţă i-a plăcut.

Atunci a surâs cu toată guriţa lui fără dinţi. Ca să-i arate că-i place de ea. Şi dădea şi din picioruşe repede, repede, semn că era vesel.

Din depărtare, poate din acelaşi salon, se auzeau scâncetele şi chiar plânsetele altor voci, aidoma cu a sa. Era foarte încântat de toţi acei puiuţi care se aflau în pătucuri alăturate şi care, iată, erau supăraţi sau îi durea ceva. Şi el ştia ce-i durerea, pentru că, atunci când a răsărit în lumină l-a durut căpşorul tare de tot. Apoi ochii care-l usturau din pricina luminii. Dar totul va trece.

Era foarte  încântat de această descoperire şi scoase câteva chiote ca de izbândă. Lumea întreagă i se deschidea la picioarele sale micuţe, rozalii, cu vinişoare aproape invizibile, pe care el le freca acum, unul de celălalt, tropotind în aer, de parcă ar fi vrut să colinde pământul.

Poate într-o zi, chiar îl va străbate. Cine ştie?

Puiul de om adormea fericit, de fiecare dată când era schimbat şi după ce sugea cu poftă din sânul înmiresmat al mămicii.

Şi astfel creştea zvelt şi frumos, rumen în obrăjori şi cu ochişorii clipind, cu un zâmbet drăgălaş, pe faţa rotundă, semn tainic că-şi pusese în gând să străbată acest univers, dincolo de orizont, în lumea nouă în care se ivise, de puţină vreme, dar care era, cum nu se poate mai hotărât s-o cucerească.  Şi când te gândeşti că totul nu pornise decât de la o biată Fasolică…

Nota autoarei

Aceste fapte s-au întâmplat cu adevărat. Iar dacă nu s-au întâmplat încă, negreşit se vor întâmpla, azi, mâine, peste o lună, peste câteva luni.

Cine ar fi crezut că o semincioară numită de o fetiţă – Fasolică – o să ajungă erou de poveste?

***

Galaţi 13 decembrie 2008

IV.

FASOLICĂ –AUREL FACE CUNOŞTINŢĂ CU CEI DIN JUR

Trezindu-se fără vrejul lui de fasole, numit în mod ciudat cordon ombilical, Fasolică-Aurel era nevoit să recunoască faptul că, fără fiinţa care-l lua deseori alături în patul ei, şi-i dădea suc alb şi hrănitor din nişte mere roz şi pufoase pe care  el, le frământa, cât timp se hrănea, şi chiar şi în somnul lui de bebeluş, el nu s-ar putea descurca singur. Cât era el de Aurel! Nu, hotărât, mămica ştia exact când i se face fomică şi imediat lua măsuri. Îl aşeza cu dragoste la pieptul său, ferindu-se să-l strângă prea tare, fiindcă el era atât de fragil, atât de crud şi de gingaş încă!

Şi mai avea o curiozitate fiinţa-mămică: tot timpul îi surâdea!

Odată, el a încercat chiar să-i atingă obrazul cu mâna lui trandafirie, dar mama i-a prins mânuţa cu buzele şi, tare i-a mai sărutat-o.

Oare aşa trebuia să se întâmple?

Trecuseră deja câteva zile bune de când, curajos şi temerar, o înghiontise pe mama cu coatele, îşi făcuse avânt pe un fel de şuvoi de apă fierbinte şi plonjase direct în mâinile uriaşe, cu mănuşi albe, ale unor fiinţe cu măşti pe faţă. Aceştia păreau că se bucură, dar el nu era deloc dezmeticit. Se simţea smuls, ca un puişor din găoacea oului său, în care  era atât de bine şi care-l proteja de orice atingere din afară. În plus, îi era tare frig, gol-goluţ cum era. Şi nu mai avea apa aceea care-l încălzea ca-ntr-o cădiţă rotundă.

A început a protesta şi ţipa cât îl ţineau rărunchii. Era ud, ud de tot şi foarte zăpăcit, pentru că nu ştia unde se află. Cine erau fiinţele albe din jurul lui, care se întreceau să-l şteargă cu tifon şi să-l învelească? Păreau îngeraşi.

De acolo de unde venea el, întreg ţinutul era populat cu îngeri. Nişte făpturi drăgălaşe, cu păr buclat, care pluteau uşor şi-i trimiteau semne prieteneşti. Unde le mai văzuse?

Aaaa…da. În Ţara Îngerilor, fireşte.

Parcă-şi aducea aminte, în somnul lui, de făt nou-născut de câteva zile, de fiinţele cu aripi care-l apărau şi-l  recunoşteau de departe. Semănau cumva cu oamenii, dar erau puţin altfel. Mai albi, mai gingaşi, şi cu toţii, foarte frumoşi. Nu văzuse încă vreun îngeraş urât. Dar acestea? Erau zâne albe? Negreşit, numai zâne puteau fi, căci aveau degete foarte fine şi abia-l atingeau. Şi mângâierea lor i se părea ca o adiere.

Cu toate acestea, tot fiinţa-mămică Cristina îi era mai dragă. Nu ştia încă de ce, dar se simţea foarte atras de ea. Se lipea strâns cu trupuşorul de pieptul ei generos; ea îşi descheia bluza şi-i dădea merele acelea domneşti  să se înfrupte. Iar el nu mai aştepta nici o clipă. Se repezea să pape cu poftă. Plescăia de plăcere şi uneori, un firişor de lapte alb se prelingea pe la colţul guriţei. Câteodată sughiţa, aproape să se înece şi mămica îl bătea uşor pe spate, dar nu ca să-l doară, ci aşa, ca un alint, cu mare grijă. Parcă făcea şi asta parte din joc. Sau aşa trebuia să fie? Iarăşi întrebări, întrebări… Când o să le ştie pe toate?

Începea să desluşească limpede împrejur. Totul era alb, pătucurile, dulapurile, noptierele… Şi fiinţele tinere  care se învârteau pe acolo, erau îmbrăcate tot în culoarea aceasta.

Parcă nimerise în Ţara cea Albă. Sau nu distingea el culorile încă?

Era un mister pe care trebuia numaidecât să-l dezlege.

Şi oamenii aceia uriaşi, care-l tot dezbrăcau şi-l apăsau, îl întorceau cu faţa, apoi cu spatele sau pe câte o parte! Ce voiau de la el? Numai ce-l înşfăcau în mâinile lor, cu degete albe şi-l ridicau, îl suceau, îl învârteau, apoi iar îl apăsau. Ba, aduseseră într-o zi, un fel de fir, cu o gămălie rotundă la capăt şi i-o puseseră pe piept. Lui, tocmai atunci îi venise să facă pipilică şi-l stropi pe omul cel alb pe halat şi pe mâini. Dar el nu se supără deloc, ci râse cu poftă, zicând:

-Ia te uită, voinicul acesta ce viguros e!

Ce-o fi vrut să spună uriaşul acela?

Poate toţi băieţeii făceau la fel? Era un joc, era o taină, iarăşi nu ştia  răspunsul.

Veni apoi, un alt om, la fel de alb şi cu mască la gură… Îl ciocăni, îl frământă şi apoi îl dădu în primire femeilor.

-E sănătos tun, vă felicit, doamnă Cristina. Aveţi un flăcău, pe cinste….

Asta ce mai înseamnă? Nu auzise cuvântul „flăcău” până acum. Iată-l şi flăcău! Oho!… Îi convenea, fiindcă fiecare se oprea la pătucul lui şi-l admira, şi-i vorbea blând şi cu voce joasă.

Departe, acolo-n tavan, sclipeau nişte luminiţe. Ar fi vrut să le prindă cu mâinile dar nu ajungea la ele.

La pătuc însă, mămica agăţase, fel de fel de  figurine caraghioase, care sunau şi ţiuiau şi zornăiau la atingere. Dintre toate, îi plăcea o sunătoare în formă de inimă. O atingea mereu şi ea scotea sunete cristaline. Altele zornăiau, ţiuiau, pocneau, făceau fel de fel de zgomote. Dar inimioara aceasta cânta, la fel ca şi inimioara lui.

Un cântecel de viaţă. Un cântecel de biruinţă  şi de mulţumire că află pe lume.

Era mulţumit şi nu plângea aproape deloc. Nu-l mai durea căpşorul şi nici frig nu-i mai era. Avea mereu straiele primenite. Şi, de când cu isprava cu pipilica, mama-i aşeza ceva între picioare, astfel ca să fie mereu curat şi să nu stea ud, să se irite.

Era bine. Şi mirosurile, ah, mirosul de lapte matern cald, îl înviora, îl fermeca, îl răscolea, îl trezea şi din somn.

Într-o zi, tăticul a venit şi i-a adus un balon galben pe care i l-a agăţat de pătuc. Semăna cu prima lui căsuţă, acolo-n adânc. L-a atins, era catifelat şi moale.

Oare ar mai putea pluti în el, dacă ar fi plin cu apă? Nu, nu mai voia să plutească-n lichid. Voia să se mişte liber aici unde era foarte mult aer.

Afară era mult mai interesant, nu se plictisea niciodată. Mereu venea câte cineva şi-i adresa vorbe drăgăstoase.

Ioana îl ţinea de mânuţă şi deseori îi săruta mâinile şi chiar obrajii. Ce frumos mirosea fetiţa aceasta. Şi ce bucle frumoase avea!

Ar fi vrut să o întrebe dacă vrea să fie prietena lui pentru că el o iubeşte, dar, din tot discursul, nu ieşeau decât câteva sunete: aaa….oooo…. sau oaaaa… Deocamdată atât.

Uneori şi guuu….

În  schimb învăţase să râdă. Surâdea orişicui se apropia de pătucul lui.

Şi tare le mai plăceau  oamenilor albi, surâsul lui. Veneau mereu şi-i atingeau obrăjorii.

-Uite ce băieţel drăgălaş, şi cum mai surâde! se minunau ele.

Dar el o făcea în mod firesc, fără nici un efort.Totul venea de la sine. Era un băieţel vesel şi fericit. N-ar fi ştiut să spună de ce. Poate că aşa trebuia, cine ştie?

Ioana-l lua în braţele ei firave de copil, cu grijă şi-l lipea la piept. Îi cânta cu voce subţirică:

„Aurel, dragul de el,

e-un copil drăguţ şi chel”…

Cum, el era chel? Asta nu se poate. Ar fi jurat că avea pe creştet un pufuşor auriu,mătăsos. Ce tot spune fetiţa aceasta?

Şi Aurel începu să  scâncească, apoi, să plângă de-a binelea.

-Adu-mi-l aici, la pat, îi ceru mama Ioanei, cu fermitate. Poate nu l-ai ţinut bine şi l-a durut ceva…

-Nu, mămico, îl ţin foarte bine, dar cred că s-a supărat că l-am făcut chel…

Mămica-l luă încetişor din braţele fetiţei.

-Un răsfăţat, ăsta eşti, Auraşule, dragul mamei. Dar mămica te iubeşte nespus.

Şi-i dădu o sărutare pe frunte.

Gata. Îi trecu supărarea cât ai clipi, mai ales când o auzi pe mama, spunându-i Ioanei:

-Azi trebuie să vină şi bunicii să-l cunoască mai bine pe bebeluş. Mi-au telefonat că nu  mai au răbdare să ajungem acasă şi vin ei aici cu o maşină.

-Aaaa, ce bine că vin buni şi buna, bătu din palme fetiţa. Totdeauna-mi aduc câte o jucărie şi ceva bun, ce-mi place mie cel mai mult.

-Atunci, să ne pregătim, scumpa mea, zâmbi mama cu subînţeles. Ajută-mă să mă aranjez puţin, să nu apar aşa, palidă, în faţa lor. Adu-mi oglinda şi trusa cosmetică din dulăpior.

Fetiţa se execută.

-Mămico, vrei să te pieptăn, aşa cum făceam acasă?

-Sigur, iubito. Hai, fă-mă frumoasă, fiindcă o să avem musafiri. Bine că Auraş a adormit. Avem niţel timp şi pentru noi.

Erau momentele cele mai plăcute, mai intime, când mama se lăsa în voia mânuţelor Ioanei şi aceasta îi răsfira părul, îi făcea diverse coafuri, codiţe, coamă, coc, pe care le strica imediat, la fel ca păpuşilor sale.

Între timp, o mângâia pe obraji şi-i spunea cât de mult o iubeşte.

-Spune drept, Ionuţa, acum eşti fetiţă mare, ai zece ani. Nu-ţi pare rău că Aurel a intrat în viaţa noastră?

-Nuuu, mămico. Am început să-l iubesc foarte tare.

La început m-am speriat foarte tare că n-o să-mi mai dai atenţie şi n-o să mă mai adormi cu poveşti, n-o să mă mai săruţi la culcare… Dar apoi, m-am gândit mai bine. O să fim amândouă în preajma bebeluşului şi o să-l iubim la fel, ca două femei ce suntem, spuse fetiţa cu seriozitate. Şi-apoi, e atât de micuţ şi drăgălaş! Numai cât mă uit la el şi inima-mi cântă!

-Aşa, fetiţa mamei, să nu-ţi pară niciodată rău de naşterea lui. El e o fiinţă nevinovată şi neajutorată. Noi trebuie să fim pentru el sprijinul. Şi, să ştii că n-o să te iubesc mai puţin, dimpotrivă.

-Mămico, mă laşi şi pe mine să-i schimb pampersul? Trebuie să învăţ, pentru atunci când tu n-o să fii acasă.

-Da, Ioana, cred că tu vei fi în stare să-l schimbi şi să-l ocroteşti, fără să-i faci rău, la fel ca şi mine. Îţi mulţumesc, draga mea. Sunt foarte mândră că am o fetiţă frumoasă şi  înţeleaptă ca tine.

Şi mama o strânse cu duioşie la piept şi o sărută de câteva ori, mângâindu-i buclişoarele rebele.

-Du-te acum şi cumpără ceva bun de la chioşc, să ne  întâmpinăm oaspeţii.

Fetiţa,  abia atât aştepta. Luă banii, sacoşa şi o tuli în grădiniţa  spitalului, unde erau aliniate o mulţime de magazinuţe cu bunătăţi.

Cumpără şi un buchet de flori pentru mama. O să le aşeze chiar ea în vază şi se vor bucura de parfumul lor, împreună. Ştia că lui buni îi plac tare florile, şi-şi îngrijeşte singur grădina. Voia să-i facă şi lui o surpriză.

Viaţa Ioanei, de o vreme încoace, căpătase un sens nou. Acum, se simţea responsabilă şi pentru micuţa făptură ce surâdea în somnul lin. Era sora mai mare şi trebuia să-l apere şi să-l ocrotească. Iar pentru frăţiorul ei cumpără o suzetă nouă.

***

Galaţi, 13 decembrie 2008

V.

PRIMA PLIMBARE PRIN CRÂNG

În sfârşit sosi ziua când trebuiau să părăsească maternitatea şi mămica împreună cu bebeluşul se pregăteau să se întoarcă acasă.

Pe coridor îi aşteptau tati,  buni şi buna şi, nelipsită de la orice eveniment, Ioana, îmbujorată. Fiecare aveau câte un dar pentru persoana însemnată care le intrase în familie dar şi pentru Cristina.  Adrian ţinea în braţe un buchet imens de trandafiri albi, bunul avea garoafe roşii, bunica  ţinea în mâini cu grijă o cutiuţă transparentă în care se lăfăia o orhidee superbă. Ioana ţinea un urs de pluş alb care îl întrecea în înălţime şi greutate pe Fasolică. Era darul ei, din propria puşculiţă. Pentru micuţul frăţior pe care-l adora deja şi abia aştepta să se joace cu el.

Tuturor li se citea fericirea în priviri, în glas, în suflet. Buna lăcrima discret într-o batistă brodată, fiindcă-şi amintea cum venise, acum trei decenii, Cristinuţa pe lume, primul ei copil.

Omuleţul cel nou-nouţ le aducea tuturor spor de noroc şi de  bucurie, prin simpla lui prezenţă.

Era un dar minunat de la Dumnezeu şi ei îl primeau smeriţi, ca atare.

Aurel era gătit foc şi părea agitat, nerăbdător să facă prima plimbărică în plin soare.

Nu făcuse cunoştinţă cu soarele încă. Salonul, cu ferestrele  spre nord şi cu draperii albe, nu lăsa să pătrundă zăpuşeala înăuntru. În schimb, aveau aer şi lumină suficientă.

Aurel respira acum, prima oară, aerul proaspăt al dimineţii de vară, pe o stradă din apropierea Crângului, purtat în landou de mămica şi urmat de familie.

Stătea boiereşte între pernuţe şi păturici de mătase, cu danteluţe şi volănaşe. Nimeni nu mai era atât de fercheş ca el. Un boţicuţ. O fărâmă de om care dovedea de pe acum, personalitate.

Fiecare se întrecea să-i facă pe plac, să-i ofere ceva, să-l învelească, să-l mângâie, să-i zâmbească.

Hotărât, era răsfăţatul tuturor. Dar el, parcă nici nu se sinchisea de toată zarva din jurul lui. Îşi vedea liniştit de ale sale.

Mijea ochişorii şi privea cerul senin, cu scame albe de nori şi uneori, câte o pasăre săgeta cerul. Natura toată parcă se bucura de cunoştinţa cu omuleţul acesta cât un boţ de carne rozalie, cu ochi, năsuc şi limbuţă care nu prea voia să stea în guriţă şi scotea sunete doar de el şi de mămica lui înţelese, fireşte. Pentru că mămicile, numai ele înţeleg graiul pruncilor.

Fasolică zâmbea din te-miri-ce şi oricui: copacilor, florilor, oamenilor, vitrinelor, păsărilor, dându-le bineţe şi parcă atenţionându-i:

-Hei, sunt şi eu pe aici…. Chiar dacă sunt micuţ încă, am aceleaşi drepturi ca şi voi. Şi mă bucur de toate câte există sub soare…

Fiind o zi senină, hotărâră să meargă pe  jos, fiindcă treceau prin Crâng, unde era multă verdeaţă, băncuţe, flori şi oameni care ieşiseră la promenadă matinală sau  erau doar în trecere.

Câte o cunoştinţă le dădea bineţe şi se oprea câteva momente să admire micuţa făptură care, ca un prinţişor, aştepta să fie servit de către supuşi. Şi chiar aşa şi era. Toţi îi erau supuşi şi-i îndeplineau cea mai mică dorinţă. Acum  trebuia să-şi modeleze fiecare programul de viaţă după el. Mămica nu mai mergea la serviciu, tăticul, deşi primise o funcţie importantă, venea mai devreme acasă, Ioana nu mai întârzia la joacă. Bunul şi buna îşi făceau mai mereu de lucru prin preajma lui. Devenise centrul atenţiei, buricul pământului.

Personajul numărul unu, cel mai important de pe mapamond.

În sfârşit, au ajuns acasă. Erau obosiţi de atâtea emoţii. Locuiau confortabil, aveau spaţiu suficient, ba încă prea mult, iar micuţul prinţişor Fasolică avea deja camera lui, decorată special.

La intrare, le făcu o primire triumfală căţeluşul Arhimede, poreclit Toto, prin lătrături vesele şi bătut aerul cu coada lui stufoasă. Era semn că se bucură şi el de micul stăpân.

Au stat în salon cu toţii, s-au ospătat, au glumit, au cântat, au sărbătorit şi au ciocnit un pahar de şampanie în cinstea micuţului.

Bunicul avu chiar o idee strălucită. Fiindcă era îndrăgostit de muzică şi toată viaţa cântase la vioară, se hotărî pe loc să-i ţină un mic concert nepoţelului.

Îşi pregăti vioara cu grijă, fiindcă ţinea la ea ca la ochii din cap, era,  visul său împlinit doar pe jumătate, fiindcă nu ajunsese să cânte pe marile scene ale lumii, dar, cântase destul în viaţă. Începu cu piesa „Căruţa poştei”, apoi, fiindcă ei erau şase, la care se mai adăugau doi vecini, adică opt, interpretă cu multă virtuozitate un „Brâu de opt”.  Şi, în sfârşit, ca să-l dea gata pe Fasolică, începu acordurile celui de-al doilea Vals, al lui Dimitrie Şostacovici, piesă de care era foarte ataşat, mai ales de când îl văzuse în concert, cântându-l, pe Andre Rieu.

Fasolică asculta atent.  Jucăria aceasta n-o auzise până acum şi nu se asemuia cu nici o sunătoare şi zbârnâitoare atârnate la pătucul lui sau la marginea landoului. Îi plăcea, fiindcă n-a scos un cuvânt, pe toată durata micului concert.

-Are ureche muzicală, zise Cristina. S-ar putea să-i placă muzică şi să-l dăm la un instrument.

-Ce n-aş da, să-mi împlinească mie visul şi să ajungă să concerteze ca un mare virtuoz pe scenele lumii! oftă bunicul, lăsându-se în voia visului său de-o viaţă.

-Gata, cred că a obosit deja şi e ora de culcare, rosti Cristina şi se pregăti să-l urce pe scări, în camera lui. Aurel deja adormise. Era purtat pe aripi de vals, în Ţara Îngerilor din care abia venise.

Fusese o zi plină de peripeţii şi lucruri nemaifăcute şi era  copleşit. A dormit tun până seara, în pătucul lui cu grilaj  de lemn sculptat de mâna bunicului, încă de când el era în stadiul de Fasolică.

Peste tot avea jucării, maimuţoi, păpuşici, ursuleţi, căţei, pisicuţe, răţuşte şi multe, multe globuleţe sunătoare şi care mai de care mai sclipitoare, care-ţi luau ochii, menite să-i atragă atenţia şi să-l distreze,

-Mămico, întrebă Ioana, când Cristina coborî din dormitorul copilului, am voie să dau drumul la televizor sau îl trezesc?

-Poţi să-ţi dai drumul, iubito, dar ai grijă la sonor. Încă nu e obişnuit cu astfel de sunete şi nu trebuie să se sperie şi să se trezească.

-Bine, dar vreau să le telefonez prietenelor mele care abia aşteaptă să-l vadă pe frăţiorul meu. Să le spun că am ajuns acasă.

-Deocamdată, nu sunt binevenite vizitele, scumpo. Câteva zile trebuie să stea liniştit, să se acomodeze cu locul. Nu vreau să-l agit cu vizitele străinilor.

-Şi eu, cum o să-l arăt Mioarei şi Doiniţei? Că doar le-am promis… Mă laşi să-l iau cu mine la ele acasă, când s-o trezi?

-Asta în nici un caz, fetiţa mea. Copilul nu pleacă nicăieri fără mine. Nu poţi merge singură cu un bebeluş pe stradă…

Vădit bosumflată, Ioana nu-şi găsea locul. Se muta de pe un fotoliu pe altul, apoi pe şezlong…

-Şi eu acum, ce fac, până se trezeşte el?

-Ai să faci ceea ce ai făcut şi până acum. În plus, o să ai încă o grijă: să nu i se întâmple ceva frăţiorului tău. Uite, nu mai fi tristă. Îţi dau voie să trimiţi fotografiile lui Aurel prin internet, prietenelor tale. Astfel îl vor vedea în toate ipostazele. Şi o să-i mai facem şi aici, acasă şi le vei scana şi trimite Mioarei şi Doiniţei!…

-Uraaaa!…. se bucură fetiţa şi vru să treacă imediat la fapte.

-Dar când se trezeşte Fasolică, pot să-i citesc povestea englezească „Jack şi vrejul de fasole?”

-Da, asta poţi să faci. Să vorbeşti cu el tot timpul, ca să se deprindă cu vocea ta şi să te recunoască. Şi apoi, copiilor de orice vârstă ar fi, le plac basmele. Cred că o să te asculte, în felul lui, aşa cum l-a ascultat pe bunicul adineauri, când i-a cântat aşa de frumos… Ai văzut că n-a scos un scâncet…

-Atunci, mă duc să pregătesc cărţile de poveşti şi fotografiile pentru calculator, spuse Ioana şi o zbughi  în camera ei.

Rămasă singură, Cristina se aşeză câteva clipe pe scaun, copleşită de evenimentele ultimelor săptămâni. Da, era ceva extraordinar, trecuse din nou printr-o experienţă fundamentală pentru o femeie. Şi această nouă maternitate, acest nou miracol dumnezeiesc, o făcea foarte fericită, o  întinerea, o împlinea încă o dată, cu miresmele milostivirii şi bunătăţii divine care le dăruise, acest copilaş minunat, chiar dacă fusese mai greu să-l aducă pe lume. Nu mai era atât de tânără, împlinise 30 de ani şi sarcina o cam vlăguise. Dar era foarte mulţumită.

„Copilul  să fie sănătos, că mă refac eu” – gândi ea şi un surâs tainic îi flutură pe chip la o amintire numai de dânsa ştiută.

Dar nu avu prea multă vreme de reflecţie. Trebuia să pregătească vitaminele şi ceişorul pentru Aurel, când s-o trezi. Apoi, să mai vadă ce trebuie făcut prin casă, fiindcă lipsise mai bine de două săptămâni şi treburile rămăseseră în urmă.

Goli câteva rafturi, câteva noptiere, pregăti lenjerie curată, ca să aibă la îndemână. De asemenea, un dulăpior cu obiecte uzuale numai pentru micuţ. Intră după aceea în bucătărie şi puse la sterilizat suzetele şi biberoanele bebeluşului. „De acum, chiar că s-a zis cu timpul meu liber” – gândi. „Cel puţin o  vreme – Aurel – va fi prioritatea mea. Am cam uitat, de zece ani, ce înseamnă asta. Dar o să-mi aduc aminte din nou. Nimic nu mi se pare mai frumos şi mai important decât să creşti un copilaş cu toată dragostea. Simţul matern nu piere niciodată. Şi el îţi dictează ce să faci.

Auraş-Muguraşul ei drag, spărsese coaja, înflorise şi acum răspândea un parfum care umplea toată casa. Venise pe lume cu noroc, cu har şi cu belşug pentru toţi.

Se zice că orice copil care se naşte,  vine pe lume cu o pâine sub braţ. Şi el venise cu prinos de daruri, cu pâinea bucuriei şi a împlinirii, fiindcă, iată, Adrian fusese numit director şi avea acum, un  salariu de două ori mai mare. Se vor descurca onorabil, era sigură de asta.

Şi mai erau şi părinţii care-i ajutau cu tot ceea ce le trebuia. Şi pentru ei era un mare prilej de bucurie,  boţul acesta, cât o fasolică, venit pe neaşteptate, anul acesta.

Parcă se simţea mai bogată, mai înţeleaptă şi, în mod natural, mai frumoasă, mai feminină. Maternitatea  te înfrumuseţează, te iluminează şi-şi conferă o aură pe chip. Ştia asta. Şi mai ales, simţea. În privirile celor din jur, dar mai mult, în ochii lui Adrian, care o adora şi nu ştia cum să-i mulţumească pentru darul acesta viu şi neastâmpărat, numit Aurel şi care, o vreme, purtase numele Fasolică.

***

Galaţi,  14 decembrie 2008

VI.

AUREL PRIMEŞTE VIZITA URSITOARELOR COLORATE

Zilele se alergau neostoit una pe cealaltă şi-n casă, surprizele nu mai conteneau. Nu aveai timp să te plictiseşti pentru că, în fiecare moment se întâmpla altceva. Aurel singur, era un adevărat spectacol. Nu-ţi mai trebuiau televizor, radio, cărţi. Priveai la el şi te minunai. Era o continuă distracţie în familie şi, pe rând, fiecare striga:

-Ia te uită la Aurel ce face!…

-Ia fii atent cum se strâmbă!…

-Ia priveşte cum râde…

-Uită-te cum a mozolit jucăria asta!…

Într-un cuvânt, era centrul atenţiei, în fiecare clipă. Nu puteai face abstracţie de el, nici măcar când dormea. Toată suflarea roia în jurul său, să-i pregătească, să-l mulţumească, să-l înveselească. Era păpuşa lor vie, jucăria lor preferată. Şi mai ales, adorată.

Şi vizitatorii se minunau de performanţele lui, de felul cum creştea, de câte învăţase să facă într-un timp aşa de scurt.

Prima lui baie a fost un adevărat spectacol.  Au asistat toţi şi se uimeau cum stă el în cădiţă şi cum dă cu mânuţele în spuma parfumată, jucându-se cu răţuştele şi cu pinguinul pe care voia să-l prindă dar îi aluneca mereu printre degeţele.

Deocamdată nu putea apuca lucrurile cu precizie. Şi nici simţul distanţelor nu-l avea dezvoltat. Greşea mereu şi pe toţi îi umfla râsul cum se încăpăţânează să facă  un lucru de mai multe ori până când reuşea. Era perseverent.

Mai apoi, l-au vizitat ursitoarele în crucea nopţii, la tăblia pătucului, care mai de care mai misterioasă şi mai sibilinică, fiindcă doar ele înţelegeau ce vor să spună.

Şi nu erau trei, cum se obişnuieşte, ci şapte. Veniseră într-o noapte cu lună plină.

Făcură cerc în jurul pătucului cu tăblii pictate cu îngeraşi şi, după un ritual doar de ele ştiut, s-au întrecut să-i menească pruncului daruri alese, care mai de care.

Erau în mod ciudat, îmbrăcate, fiecare, într-o culoare din spectru.

Şi, bineînţeles, începu Ursitoarea cea Roşie:

-Roşu-n obraz să aibă şi buzele roşii; să nu fie palid nicicând şi să iubească tot ce e roş, până şi creasta de cocoş, din pruncie pîn-o fi moş!

Să aibă viaţă uşoară şi să mănânce tot ce zboară!

Să n-aibă parte de inimă amară, într-un cuvânt, să iubească tot ce e sfânt…

Ursitoarea Oranj rosti şi ea descântecul său:

-Ferit să fie de rău, de primejdii, de foc şi de nenoroc;

Să se ferească de apă şi de grapă. Iar de sapă, nici vorbă să fie, că doar nu e prunc de câmpie. Să aibă parte numai de veselie…

Galbena veni şi ea cu o nuia şi-i meni aşa:

-Nuieluşa de-alun să-i fie semn bun; să-şi găsească izvorul iubirii  şi dorul. Iar ura să nu-şi toarce fuiorul în sufletul său.

Cea Verde îi descântă în felul său:

-Brav şi frumos să crească şi soarele să-l iubească; să fie  arătos şi totodată sfios. Să fie verde ca bradul, dar mai presus de orice, drăgăstos!

Albastra veni şi ea cu o floricea şi i-o aşeză în pătuc, lângă ureche, spunându-i:

-Să nu ai pereche de mândru şi de curajos şi să nu te laşi de invidie ros.

Ursitoarea în Indigo rosti fără bănat:

-Acest băiat să fie mai curajos decât iepuraşul fricos. Grijile şi nevoile să-l ocolească pân’ o să crească şi chiar şi după aceea…

Ursitoarea cea Violet adusese-un buchet de busuioc din iarmaroc, să-i ţină pruncului de noroc:

-Ca din apă să crească, începu ursitoarea să-i menească. Şi ca din pământ până deveni-va  un sfânt…

Apoi, toate spuneau câte o frază ca-n transă:

-Să iubească povestea;

-Să i se ducă vestea;

-Să îndrăgească muzica şi poezia;

-Să-i placă foarte – câmpia;

-Muntele să-l suie uşor până la nor;

-Fiindcă nu-i copil ca oricare, să n-aibă dorinţă mai mare decât să cutreiere spaţii, câtu-i pământul în lung şi în lat:

-Să afle ce alţii încă nu au aflat;

-Să aibă casă frumoasă şi să-şi găsească mireasă arătoasă, după inima lui…

-Să crească fel de fel de pui şi să fie pe placul orişicui;

-Un munte de iubire şi de bine îi doresc şi doar zile senine…

-Gata, destul, altfel, va fi mereu nesătul. E timpul să mergem, surate, la alte case luminoase, unde ne aşteaptă alţi prunci, să le menim…

-Venim, venim, venim…

Mai boscorodiră ce boscorodiră şi, apropiindu-se zorii, se făcură nevăzute.

Pruncul nici nu se trezise. Dormea surâzând. Nici când  mămica veni să vadă dacă e învelit, dacă nu cumva s-a răsucit în somn ori stă rău în pătuc, el nu s-a trezit. Ţinea degeţelul cel mare-n guriţă şi smocăia din când în când prin somn. Pesemne visa că bea lapte din biberon. Mămica zâmbi şi încercă să-i scoată degeţelul din guriţă. Aurel se încruntă puţin şi dădu să scâncească, dar imediat îşi duse mânuţa cealaltă la buze şi reîncepu smocăiala. Nu era chip.

Îl sărută pe creştet cu dragoste şi plecă în vârful picioarelor, lăsându-i la o mică distanţă de pat, o luminiţă de veghe.

Ca să nu se trezească şi să se sperie de întuneric.

Nici Cristina nu le văzuse pe ursitoare. Asta trebuia s-o ştie doar pruncul şi nănuţa lui. El avea să-şi aducă aminte mult mai târziu de vizita lor misterioasă, de umbrele lor, dansând colorat, cu pletele răsfirate, ţinându-se de mână şi rostind cuvintele magice.

Aurel nu avea încă nănuţă. Dar curând, s-a oferit o mătuşă să-l încreştineze şi acum, toţi se pregăteau de eveniment.

Avea să devină în câtva timp, Copilul lui Cristos.

Era un prilej de mare sărbătoare în casă şi trebuia pregătit cu grijă şi evlavie.

Între timp, copilul parcă ştia că se apropie Prima Sfântă Taină, că înflorea pe zi ce trece. Lua în greutate, era voios, dădea din mânuţe şi din picioare, scotea mici chiote.

Şi râdea…. Căpătase un obicei. Tot ce apuca în mânuţă, ducea la gură. Şi molfăia, molfăia în gingiile lui gingaşe.

Ioana începuse şcoala.  Era în clasa a III-a, se descurca de minune, dar acum, nu mai avea nici timp, nici răbdare să stea în curtea şcolii cu vreo colegă, sau să se plimbe cu bicicleta prin parc. Fugea imediat acasă, la Fasolică al lor. Avea o responsabilitate şi şi-o lua în serios.

Şi el se bucura când o vedea.

Fetiţa îi citea seara, din cartea ei cu basme nemuritoare. Şi copilul o îngâna: Aaaa…. Gaaaa…. Guuu…. Ghi…. Ngu….

-De ce mă îngâni, Auraş? îl întreba fetiţa, contrariată.

Atunci el râdea cu poftă până se îneca.

Fetiţa-l ridica în şezut între perne şi-l bătea uşurel pe spate, aşa cum văzuse la mămica ei.

-Fii atent! îi poruncea fetiţa cu ton categoric. …A fost odată…

-Ghi…

-Nici un ghi… A fost  de-adevăratelea. Şi nu mă mai întrerupe. Au fost odată, un băiat şi o fetiţă. Erau frăţiori. El se numea Hansel şi ea Gretel….

-Ngî…gângurea Aurel.

-Tu n-auzi c-au plecat în pădure şi au rătăcit drumul?

-Gaaaa…

-Gânsacule!… Numai gânsacii fac gaa…ga…ga…. Da, aşa am să te strig: Mateiaş gâscanul.

-Gguuu…

-Guriţa mică şi ascultă aici…

…Şi cum mergeau ei prin pădure şi se uitau speriaţi în jur, că rătăciseră drumul, deodată…

-Ghiiiii…

-Să ştii că nu-ţi mai citesc nimic. Văd că nu eşti atent… Şi-n poveste, mult mai este… Noi dacă nu suntem atenţi la şcoală,  învăţătoarea ne ceartă…Şi luăm şi notă mică…Ai să vezi tu, când ai să creşti…

Băieţelul gângurea mulţumit. Auzea vocea fetiţei, nu era singur şi încerca să-şi manifeste bucuria.

-Când o să fii mare, o să-ţi povestesc cum făceai când auzeai poveştile citite de mine.

Auraş bătea repede din mâini, parcă încerca să zboare. Îi vorbeau până şi ochişorii. Şi mâinile şi picioruţele, neastâmpărate. Se trudea să se ridice, dar, deocamdată nu-l ajuta trupuşorul încă prea fraged şi  oasele prea moi.

Era tare curios. Îşi examina îndelung mânuţele, picioarele, unghiile, îşi pipăia faţa, buzele şi uneori, greşind direcţia se lovea singur peste ochişori. Îi plăcea să-şi atingă perişorul de pe cap, asta-l înveselea grozav.

-Cred că o să fie tare fercheş, fiindcă de pe acum se dichiseşte, spunea mama cu mândrie.

-Să-l facem violonist că are degete lungi, ca ale mele,  rostea bunicul.

-Ba, doctor să-l facem, intervenea bunica, fiindcă tare-i mai plăceau doctorii în uniformele lor albe.

-Eu zic să-l facem profesor, să-i educe pe copilaşi, spunea Andrei visător, care şi el îşi dorise o carieră didactică.

Numai Ioana nu mai spunea nimic. Ar fi vrut pentru Aurel, cea mai frumoasă meserie, aceea de cosmonaut sau de pilot de avioane, dar când îşi spusese părerea, săriseră toţi cu gura:

-Fugi de-aici, că e prea periculos. Poate avea oricând un accident aviatic.

-Atunci navigator, sau scafandru, să exploreze mările şi oceanele şi să studieze vietăţile marine, precum Jacques Cousteau…

-Asta-i bună! De la cer, direct în fundul oceanului. Nu ţi se pare distanţa prea mare?

Atunci fetiţa tăcea. Ar fi vrut să inventeze o meserie frumoasă şi sigură pentru Fasolică. Să-i placă şi să câştige şi bani, dar să aducă folos omenirii.

-Mai bine savant sau explorator de ţinuturi necunoscute, de exemplu, la Polul Nord…mai încercă o dată marea cu sarea, să-şi convingă părinţii despre viitoarea profesiune a bebeluşului.

-Te gândeşti doar la meserii extreme, fetiţo, filozofă bunicul.

-După cum gângureşte de mult, toată ziulica, o să fie un mare orator…

Astfel de discuţii se purtau zilnic în casă. Până la urmă se dădeau toţi bătuţi şi spuneau:

-O să devină ceea ce-o vrea Dumnezeu mai bun pentru el. Important e să fie sănătos.

Cu toate acestea, Aurel nu era un bebeluş alintat. El nu voia mereu în braţe, aşa cum vor toţi copiii, ca să simtă căldura şi tandreţea părintească.

El îşi găsea singur  „de lucru”, cu propriul său trup, cu jucăriile agăţate sau cele din jurul său, cu privitul în jur, cu suzeta şi biberonul. Avea lumea lui tainică. Chiar dacă această lume se reducea, deocamdată la un mic univers, din jurul patului şi la câteva persoane apropiate care-l iubeau cu adevărat.

Era deja toamnă, demult, când Ioana îi aduse de afară o frunză galbenă de nuc. Imediat o duse la năsuc, strâmbă puţin din el din pricina iodului şi apoi o duse la guriţă. Da,  mirosul şi gustul. Cu ele se descurca de minune. Simţind că nu e bună de mozolit între gingii, începu s-o mărunţească şi s-o „judece” între degete. Asta-i. Îi plăcea să jumulească orice lucru cu pene, puf, din cauciuc, din cârpă, din gumă sau plastic, pe care, bineînţeles, le gusta mai întâi.

Trăia prima lui toamnă, chiar dacă nu era conştient încă de asta.

****

Galaţi, 14 decembrie 2008

VII.

AURICĂ FĂT-FRUMOS – PE PROPRIILE LUI PICIOARE

-Măi, omulică, îşi şopti Ioana într-o dimineaţă, apropiindu-se încetişor de patul frăţiorului său.

Aurel dormita cu degeţelul în  gură, sugând cu poftă. Fusese înţărcat şi acum, îşi punea mare nădejde  în biberon, suzetă  şi propriul degeţel.

-Ah, iartă-mă, te-am trezit…. Voiam să-ţi dau o veste bună. Măi, omicule-Auricule, măi pitic-piticuţ-Aureluţ, ştii tu ce zi e azi? Nu ştii… Azi e ziua ta onomastică. Ai împlinit şase luni. La mulţi ani, puştiulică!

Aşa  îi plăcea Ioanei să-i găsească fel de fel de nume, care mai de care mai curioase. Avea o fantezie fetiţa, ceva de speriat. Inventa poveşti şi făcea rime toată ziua. În privinţa aceasta îi semăna bunicului, care, aproape tot timpul se exprima în versuri.

Aurel o privea buimăcit pe Ionica şi parcă să străduia să înţeleagă însemnătatea mesajului.

-Vrei să-ţi dau ceva de ros între gingiuţe, că ştiu că te dor. Dinţişorii tăi năzdrăvani vor să încolţească deja. Zâna Măseluţa a trecut şi pe la tine şi ţi-a făcut rost de nişte rozători albi şi mici, de sidef.  Dar  trebuie să mai aştepţi puţin. Cu ei vei putea ronţăi aproape orice. Dar să ştii: prea multe bombonele strică dinţii. Uite, peste puţin timp, când ai să capeţi dinţişori, o să te învăţ să ţi-i speli cu periuţa şi cu pastă colorată şi dulce.

Aurel râdea cu toată gura lui ştirbă şi mici şuviţe de salivă i se prelingeau pe bărbie.

-Măi Ştirbică-Aurică, parcă ai fi un moşulică, fără dantură…. Hai să-ţi spun un secret: mămica ţi-a făcut un tortuleţ din fructe cu frişcă şi a chemat-o pe nănuţa ta Camelia, să te sărbătorim. O să punem de-o petrecere, pe cinste, frăţioare. Abia aştept să vină seara.

Dar acum, treci la gimnastica de dimineaţă. Un-doi, un-doi… Sus, Lenevilă!

Şi fetiţa îl apucă încetişor de subţiori şi-l ridică în capul oaselor. Apoi îl culcă şi iar îl ridică, de mai multe ori. Şi tot aşa, cu mişcări gingaşe îi prindea mânuţele şi-l obliga să se ridice singur în şezut.

-Hopa! Hai că te-ai ridicat. Sus, acum, foloseşte-ţi picioruşele. Stai că mergem pe covor că e mai mult spaţiu. Aşa, băieţel-Aurel, trebui să faci mişcări. Aaaa…. Mătăluţă îţi place de-a buşilea. Bine, fie. Hai, deplasează-te. Vin aici, la Ionica….

Şi micuţul se deplasă cât se poate de vioi, în mâini şi-n picioruţe; ai fi zis că-i un titirez. Avea o viteză de parcă cineva îi montase un motoraş în spate.

-Aşa, puişor, descurcă-te singur. Bravo! Ai ajuns la scăunel…. Încearcă să te sprijini de el şi să te ridici. Hopa-Aurică! Sus, băieţel! Stai că te ţin eu să nu cazi. Nu-ţi fie frică. Doar tu eşti: Aurică-fără-frică. Prinde-te bine de mâinile mele. Hai la plimbărică, micuţule.

Şi, susţinut, mai de mâini, mai de subţiori, Aurel făcea păşuţi mărunţei pe covorul moale din dormitor. Apoi ca la un semn, o pornea din nou de-a buşilea,  mersul său preferat, cu funduleţul bombat de  pampersul abia schimbat. Era atât de nostim, parcă era coborât dintr-o reclamă pentru bebeluşi.

-Gata, azi am mers destul. Mâine vom porni mai departe, pe hol, până la scări. Treci în pătuc. Imediat îţi aduc ceişorul.

Şi, luându-l în braţele ei de fetiţă, îl aşeză iar în pătuc. Dar ce crezi că s-a mulţumit numai cu atât?  Nicidecum! S-a ridicat de barele pătuţului. Şi făcea genuflexiuni repezi. Parcă nu-i mai ajungea nici pătucul.  Se agită aşa până îl doborî oboseala şi se ghemui pe pernuţa lui, pe care doi iepuraşi brodaţi cu mătase color, îşi disputau un morcov apetisant.

*

Seara a fost o petrecere în toată regula. S-a cântat, bunicul a dat din nou un concert la vioară, special pentru Fasolică, s-au spus glume şi toată lumea se simţea bine.

Dar, surpriza mare a serii a fost un cadou primit de la nana lui, Camelia: un dispozitiv pe roţi, numit înaintemergător, care se sucea în toate sensurile şi în care bebeluşul stătea confortabil pe un scăunel, ca să nu alunece şi cu picioruţele  atârnate şi încerca să facă paşi…singurel.

-Hai, Aurel, hai la plimbare, singur singurel… glumi Ioana. N-o să mai ai nevoie de mine. Ai acum automobilul tău propriu. Cu el poţi cutreiera tot apartamentul. Bravo, băieţică!

Aurel o pornise deja, după ce examinase atent dispozitivul şi-l încercase cu timiditate. Neştiind cum să intre în el, o porni cu căpşorul înainte, să intre în el. Noroc că mama era pe fază şi-l prinse iute pe năzdrăvan. Îl aşeză frumos pe scăunel şi-i ghidă dispozitivul. Acum era sigur pe el şi mergea cu noul său mijloc de transport, pe picioarele proprii, ajutat de rotiţe, şi se ciocnea de mobile prin casă. Până se deprindea cu direcţia. Avea o viteză uluitoare şi se repezea direct în viteza a treia.

Şi toată seara au asistat la spectacolul paşilor lui Aurel.

Primul său mers. Prima plimbare fără ajutorul cuiva. Era o performanţă.

-Pilot de curse ai să ajungi, de formula unu, după cum văd că-ţi place să şofezi, zâmbi cu mândrie Adrian, pe sub mustăţi. Hai să te înveţe tăticul tainele acestui sport.

Şi-l ghidă cum ştia mai bine, desigur, cu exclamaţiile de rigoare:

-Tiiit! Tiiiittt! Ti-ti-tiiit! claxona tăticul. Brrrr! Brrrr!… făcea motorul viu. Bagă-ntr-a patra, copile, să-i întrecem pe toţi…Aşa, viteză, drum drept, acum coteşte, întoarce, marşarrier, buuuun! Ai învăţat repede! Ai stofă de conducător de automobil! Semeni cu tati şi cu buni!

Andrei  se umfla în piept de bucurie, inima i se făcuse cât  un balon, că fecioraşul lui avea dexteritate în mişcări.

Aurel primise o mulţime de daruri scumpe şi frumoase. Dar, nici unul nu era, ca primul său automobil rotund, împodobit cu jucării, cu scăunel şi volan şi cu rotiţe, care-l făceau să alunece pe covor ca pe şoseaua naţională.

Astfel s-a încheiat prima aniversare a lui Aurel, care deja era un flăcăiaş de toată lauda.

O bună bucată de vreme, nici n-a mai vrut să stea ziua-n pătuc, ci, în vehiculul lui preferat.

Când nu te aşteptai, apărea la bucătărie, pe hol, în dormitorul de jos, în sufragerie, la uşă şi chiar la baie. Cutreiera pretutindeni şi făcea mici pozne. Se ciocnea şi dărâma fel de fel de lucruri, unele  casabile.

Dar nimeni nu se supăra pe acest voinic din poveste.

Deschidea frigiderul  de multe ori pentru că-i plăcea cum se închide şi se deschide uşa. Şi apoi, acolo erau fel de fel de  bunuţuri şi minunăţii colorate şi în special, ciocolăţică.

O înşfăca de pe raft şi nu mai avea răbdare ca vreunul din cei din preajmă s-o despacheteze de ambalajul de staniol, ci o muşca iute cu gingiile. Dacă voiai să i-o iei din mânuţe şi să i-o desfaci, făcea un tărăboi teribil.

-Da, da, da, rostea el, un fel de ghea, ghea, ghea, dar cei ai casei îi înţelegeau perfect limbajul şi preferinţele.

Îi dădeai imediat ce voia, fiindcă Aurel, avea un fel al său să se impună şi ştia ce vrea şi mai ales, cum să ceară. Imediat strâmba din năsuc, din feţişoara lui bucălată, buza de jos i se lungea şi se lăţea  şi începea un scâncet caraghios şi nostim în acelaşi timp. Un fel de răsu’-plânsu’.

Pur şi simplu nu puteai să-i rezişti. Era adorabil. Toată lumea se îndrăgostea de el. Şi cum să nu iubeşti un bebeluş atât de scumpic?

Aurel gângurea în păsăreasca lui şi deja pronunţa unele frânturi de cuvinte, mai mult silabe şi foarte multe interjecţii şi chiuituri.

Primul a fost: da! Au urmat apoi: iu!  tu!  ta! Şi alte asemenea interjecţii. În curând avea să unească cele două silabe „ta” şi Adrian era nespus de fericit că primul cuvânt întreg al fiului său, a fost: tata!

Dar cel mai nostim era când se străduia să plângă ca să-i faci voia. Îşi încreţea feţişoara în chipul cel mai dulce şi mai fermecător cu putinţă.

Bunicăi Matilda îi venea să-l mănânce cu totul. Toată ziua îl ţocăia cu poftă pe obrăjori şi-l dezmierda. Era febleţea ei. Şi cum să nu fi fost? Acest copilaş adorabil, care le împodobise casa  şi vieţile şi le  aducea numai bucurie în suflet!

Cât despre bunul, el făcea pe căluţul. Îl lua pe spinare i mergea cu el prin casă, îl ridica pe picioare, ţinându-l de mânuţe şi spunându-i: „Tâta mare!” Tâta mare!”

Născocea fel de fel de năzdrăvănii  şi jocuri ca să-i facă pe plac: de-a v-aţi ascunselea, de-a căluţul, de-a zmeul, de-a căpcăunul, în luptă cu Făt-frumos. Şi se rostogoleau amândoi pe podea şi râdeau, râdeau. Bunicul întinerise de când îl aveau pe Auraş. Se copilărea şi ai fi zis, că nimic nu mai conta în viaţa lui decât acest omuleţ năzdrăvan. Şi uneori, se luau la trântă şi luptau, luptau, fiecare cu forţele proprii. Aurel-Voinicel era foarte viguros. Şi, în cele din urmă, tot  Aurică-Făt-Frumos învingea şi bunicul,  se lăsa trântit la pământ, prefăcându-se înfrânt, spre încântarea nemaipomenită a copilului.

Dar, observase ceva bunicul.  Băieţelul era foarte sensibil. Când se prefăcea că plânge şi că-l doare  ceva, în urma bătăliei, copilul, venea la el tiptil şi-l ţocăia, şi se lipea de el cu dragoste.

-Asta înseamnă că are un suflet bun şi nu suportă violenţa, îi spuse într-o zi, bunicii Matilda.

Cel mai mult îi plăcea lui Aurel, când bunicul îl lua în cârcă, îi ţinea mânuţele întinse înainte şi alerga cu el prin casă, făcând pe avionul.  Sau când tropăiau şi mergeau la galop, bunul – în chip de armăsar nărăvaş şi Aurică Făt-Frumos, în chip de călăreţ. Atunci râdea cu toată gura şi chiuia.

Învăţase chiar să spună: „Diii!” şi-l bătea pe bunicul pe spate să meargă mai repede, până acesta gâfâia să-i iasă sufletul. Dar, te pui cu nepotul năzdrăvan?

Era o nebunie să-i vezi! Ei doi aveau deja un limbaj al lor şi micile lor secrete. Bunul îi scotea mereu din buzunare, câte o bombonică, şi-şi punea degetul la gură, spunându-i:

-Sssttt! Să nu mă spui mămicii că ne ceartă.

Aveau  micile lor taine, neasemuite, bunic şi nepot, copilărindu-se, deopotrivă.

Şi, uneori nu mai ştiai, care-i bunicul şi care-i nepoţelul, într-atât deveniseră de năzdrăvani amândoi.

Galaţi, 15 decembrie 2008

VIII.

ZÂNA MĂSELUŢĂ ÎL VIZITEAZĂ PE AUREL

Nimic nu tulbura vacarmul acesta plăcut, provocat de puiul de om numit Aurel, poreclit Fasolică-Făt-Frumos.

Dimpotrivă. Parcă se adunaseră sub acoperişul din casa de lângă Crâng, toate bucuriile cu putinţă din lume.

Erau cu toţii sănătoşi, veseli şi plini de viaţă, de parcă se născuseră a doua oară.

Puştiul adusese cu sine un suflu nou, primăvăratic, amirosind a flori de pădure.

În plus, într-o zi, privindu-şi odrasla cu luare aminte, Cristina constată cu uimire  şi încântare că,  în guriţa copilului ei, apăruseră, în maxilarul de sus, doi zimţişori albi, ca nişte fierăstraie în miniatură. Băieţelul, de o vreme, se trezea noaptea plângând, căci îl dureau gingiile şi făcea şi puţină febră. Semnele erau evidente. Îi ieşeau dinţişorii. De asemenea, devenise un pic mai agitat şi se smiorcăia din te miri ce.

Deşi bănuia despre ce este vorba, mămica merse cu bebeluşul la pediatru, care  i-a confirmat că dinţişorii lui nu mai aveau răbdare să aştepte şi îşi făceau apariţia la şapte luni de la naştere: începuseră a încolţi, cu timiditate, împingând gingiile, precum ghioceii, primăvara, străpung scoarţa albă a pământului îngheţat, în pădure.

Doctorul i-a prescris calmantele de rigoare  şi i-a spus mămicii să nu se impacienteze. Era un proces firesc, deşi cam devreme, şi copilul se comporta absolut normal.

Devenise greuşor acum, durduliu, bucălat, cu pielea sănătoasă şi rozalie, ca a oricărui bebeluş. Ochii i se închiseseră, erau căprui, cu irizări verzi, părul crescuse, gropiţele în obrăjori  şi în bărbiţă erau formate, năsucul era uşor obrăznicuţ. Pe scurt, o scumpete de băieţel năzdrăvan, jucăuş şi isteţ, nevoie mare.  Semăna cu sora lui, la trăsături, numai că fetiţa era blondă, cu bucle aurii şi ochii de cicoare.

El toată ziua bună-ziua, circula nestingherit în suportul său pe roţi, prin toată casa, ba ieşeau la plimbare şi prin Crâng, cu familia. Atunci schimba mijlocul de locomoţie: stătea fercheş în landou, ori în cărucior sport, dus de Ioana sau de mămica. Se întreceau, care mai de care să-l plimbe şi chiar se  ciondăneau pe acest motiv. Trebuia să se înscrie, fiecare pe listă, la dusul căruciorului, pe aleile crângului, deşi, afară, vremea nu se arăta întotdeauna favorabilă.  Dar, trebuia să ia aer zilnic, ca să aibă poftă de mâncare şi de somn şi să crească sănătos.

Cât despre el, habar nu avea de disputele familiei legate de cărucior. Se lăsa purtat cu aceeaşi plăcere, de toţi. Cu toate acestea, îl prefera pe bunu, fiindcă, de fiecare dată, plimbarea se solda cu  bunuţuri şi  cu jucării. Doar el era bunu şi trebuia să aducă numai bunuri.

Copilul se înălţase binişor şi, de la 0,51 metri cât măsura la naştere, ajunsese la 0,60. Mai mult de o şchioapă.

-Va fi un  lungan, îşi dădea cu presupusul tăticul lui, care şi el era înalt de 1,80 metri.

Dar puştiul avea obiceiul căţăratului peste tot: pe fotolii, doar el ştia cum, pe pătuc, se agăţa, se prindea cu mânuţele, ba voia să deschidă şi să închidă şi uşile: plăcerea lui, să-şi întindă mânuţele şi să închidă uşa, şi  să o  deschidă de mai multe ori, fiindcă îi plăcea cum trăncăneşte clanţa.

Mare pişicher! Se juca de-a ascunsul prin toată casa, pe după fotolii, sub masă, locul lui preferat,  pe după perdele, se pitea şi tăcea acolo chitic, ştiind ce reacţie vor avea cei mari când îl vor descoperi. Atunci, scotea chiote lungi şi râdea cu sughiţuri. Cu toţii, intrau în jocul lui şi-l strigau:

-Aurel!… Unde eşti? Vino la mămica! Auraş!

Pas.

-Plăcinţică, vin la Ionica….

Nimic.

-Fasolică, hai la bunicu’…

Neam.

-Vin la buna, iubitule… spunea şi Matilda, prefăcându-se îngrijorată. Oare unde o fi copilul ăla? Vaaaai!… S-a pierdut.

Aurel, chitic.

-Hai la tati să şofăm pe şosea… îl îmbia Adrian…

Abia atunci, copilul catadicsea să ţipe de acolo de unde era.

Bucuria regăsirii era pe măsură. Mămica sau buna, ori, de cele mai multe ori, buni, îl luau în braţe şi-l sărutau cu foc. Îl alintau şi-l mângâiau de  mai mare dragul…

Asta-i. Se făcuse un şmecheraş…. Îi vindea şi-i cumpăra pe toţi, fără nici un ban. Doar cu surâsul şi cu simpla prezenţă, pe cei pe care-i avea, la degeţelul cel mic.

Se apropiau sărbătorile de iarnă, care trebuiau să fie cu totul  şi cu totul speciale, pentru că era primul Crăciun din viaţa lui Aurel.

Pregătirile începuseră de prin noiembrie, de la aniversarea celor şase luni de viaţă ale micuţului.

Şi, spiritul Crăciunului pătrunsese deja în casă şi-n inima  familiei, care bătea la unison, în aproape toate privinţele.

Bucuria cumpărăturilor era uriaşă. Era ca o febră care-ţi dădea fiori dulci şi transpiraţii de emoţie şi bucurie, fiindcă era vorba de surprize peste surprize.

Şi bunicii, împreună cu Cristina mergeau aproape zilnic la mall, să mai târguiască ceva, nu neapărat necesar, dar, de dragul cumpărăturilor. Daruri şi bunătăţi pentru Noaptea Sfântă.

Îi aleseseră micuţului, îngeraşi se porţelan, o iesle în miniatură cu Pruncuţul Isus şi cu Familia Sfântă, cu magii şi păstorii, înconjuraţi de animale blajine, măgăruşi, oi, căpriţe şi boi. Şi Steaua de la Betleem era acolo şi, agăţată de un suport, lumina toată casa. Mai  lipsea bradul, dar acesta avea să fie cumpărat şi împodobit în Ajun de către întreaga familie.

Şi lui Aurel îi revenea cinstea, să agaţe în vârf, steaua strălucitoare care-l vestea pe Mesia, Răcumpărătorul omenirii.

Şi globuleţele şi beteala şi toate darurile erau deja pregătite în cutiuţe sau cutii mari, legate cu funde şi scrise frumos, cu numele fiecăruia, trebuşoară pe care o dusese la bun sfârşit, Ioana, cu scrisul ei caligrafic.

Nici fetiţei nu-i displăcea să scotocească printre rafturile încărcate cu de toate şi să-şi aleagă ei şi celor ai săi, câte ceva frumos. Învăţase la şcoală câteva colinde pentru Moş Crăciun, ba şi un repertoriu întreg de poezii despre Naşterea Sfântă.

Feeria putea începe în orice clipă, fiindcă ei erau pregătiţi.

Instalaţii sofisticate luminând colorat, cununiţe de cetină împletite frumos, cu flori multicolore, pentru agăţat la uşi, pitici şi spiriduşi, globuri, beteală şi multe jucării anunţau o sărbătoare de neuitat pentru toţi.

Aparatele  foto şi obiectivul de filmat erau, de asemenea, pregătite, pentru că nu trebuia cu nici un chip pierdut un astfel de moment sfânt. Acesta avea să se regăsească, mai târziu, în albumele de familie. Acolo erau toate pozele Cristinuţei şi ale lui Dănuţ, încă de pe când erau bebeluşi. Tot acolo se regăseau, privind cu nostalgie , buni şi buna, când erau tineri!

Ei, ce vremuri! Parcă mai ieri fusese aievea totul!

Avuseseră parte de o viaţă minunată, împlinită prin profesiuni admirabile şi prin copiii aceştia minunaţi care continuau să-i  fericească  şi să-i continue în timp, cu nepoţei. Iată, şi Dănuţ avea o fetiţă, Diana, la fel de frumoasă şi deşteaptă precum Ioana. Şi de la ei  primeau numai bucurii şi satisfacţii.

Da, erau o familie fericită.

Acum, la ora bilanţului, fiindcă în fiecare an, de sărbători, făceau bilanţul vieţii lor, toate aceste împliniri se revărsau în bucuria copiilor şi a nepoţilor. Fiecare la rândul său.

Cu toate acestea, nu  treceau nepăsători niciodată pe lângă nici un eveniment de familie.  Fiindcă uitarea şi nepăsarea echivalează cu o trădare.

Şi, bineînţeles că bunul trebuia să fie Moş Crăciun, mai ales că avea şi ochelari. Căci, Moş Crăciun fără ochelari, nu prea se pomenise.

Îi mai lipsea barba, dar s-a rezolvat repede,cu una împrumutată de la recuzita Teatrului din localitate, unde bunul, cu ani în urmă, dăduse concerte de vioară cu Filarmonica.

Pelerină roşie aveau din anii trecuţi. Ioana era complice fiindcă ea, încă din clasa a I-a îl recunoscuse pe  bunul, după voce, sub masca Moşului. Atunci  a fost tocmai invers: Ioana i-a cerut Moşului să-i spună o poezie şi un colind. Şi bunul i le-a spus pe cele pe care le ştia el. Iar Ioana, recunoscuse colindul şi poezia, fiindcă  şi ea le ştia, tot de la bunul. A fost  o veselie generală şi a rămas de pomină.

Dar acum, era cu totul altceva. Familia se mărise, repertoriul era mai bogat şi chiar aranjaseră o mică Feerie de Crăciun, cu versuri şi cântecele şi ca să sporească vraja sărbătorii.

Dar despre aceste lucruri, vom povesti altă dată….

Galaţi, 15 ianuarie 2008

IX.

PRIMUL CRĂCIUN ŞI PRIMA ZĂPADĂ

În atmosfera febrilă a Ajunului, când toată lumea e preocupată să pregătească masa de sărbători şi să-şi împodobească locuinţa cât mai frumos, acasă la Auraş, mirosea a miere, a cozonac  cu nucă şi cu stafide, cu rahat şi cacao, a  parfumate aluaturi şi a răcituri, a portocale şi a friptură de purcel, când geamurile erau împodobite ca-n  basm, cu steluţe de ger şi-n încăperi, mirosul de brad înţepa nările în chipul cel mai aromitor, întreaga familie îl aştepta pe Moş Crăciun.

La ferestre şi uşă, toată ziulica, grupuri de colindători cântaseră Domnului de Bună Naştere, de Naştere Sfântă, de Binecuvântare şi de sărbătoare, de Stea şi de Ler, de Linu-i lin şi de-a Lumină plăpândă, toţi fiind răsplătiţi din  belşug cu dulciuri şi fructe.

Până şi icoanele tresăreau şi se minunau de atâta cântec şi vers sfânt.

În plus,  tot ca în poveste, căzuse şi prima nea, care se aşternuse timid pe străzi şi acoperişuri, iar copacii  erau împodobiţi cu clăbuci de puf moale şi alb, parcă desenat pe cărţi poştale ilustrate vechi, cu sănii trase de reni în care trona, roşu-n obraz şi la nas, Moş  Crăciun.

Casele aveau cuşme albe şi fluturaşi de zăpadă pluteau încă leneş prin văzduh.

Nu erau frig deloc, era o atmosferă plăcută. Numai bună de colindat şi bătut cu zăpadă.

După amiază, admiraseră-n Crâng, podoaba copacilor şi a băncuţelor, se bulgăriseră şi-i arătaseră lui Aurel, aşezându-i în palme, primii bulgăraşi de omăt. El,  ca de obicei, i-a dus la guriţă să-i guste. Ah, erau reci şi  n-aveau nici un gust. În plus, se făceau nevăzuţi imediat în căuşul fierbinte al palmelor, în care rămâneau bălticele de apă rece.

Parcă aveau năframe de borangic pomii din Crâng. Şi mirosea a brad, Doamne, Doamne, ce sfântă mireasmă!

Dar ce era vata aceasta de zahăr, nedulce, în bulgăraşi, bătătoriţi cu mâinile înmănuşate de către Ioana? Nu ştia încă.

Obrajii erau roz, năsucul se  înroşise puţin, albul te uimea şi te îngenunchea. O lumină fără se seamăn se pitula în amurg, pătrunzând în încăperile călduroase.

Era lumina Crăciunului, adusă parcă de la Poli.

Şi peste  tot, se auzeau zvonuri de clopoţei şi zurgălăi, şi bice şi pocnitori şi jocuri de artificii, ca în vis, ca în poveste.

Aşa să fie oare Crăciunul? Şi ce însemna el pentru toţi? Iată câteva taine care nu se dezlegaseră încă.

Tot numai uimire, Auraş bătea din palme, striga, se alinta, chiuia, voia parcă să părăsească landoul.

În sfârşit, ajunşi acasă, tati pregăti sănioara, îl încotoşmăni pe Auraş şi, astfel învelit într-o păturică, îl aşeză bine pe scăunel. Ieşi cu pruncii pe stradă, unde se formase deja, un mic derdeluş, pe care multe săniuţe zburau cu viteze uimitoare. Pe ele, câte doi-trei năzdrăvani, ţinându-se de mijloc şi alunecând cu şinele pe gheţuş.

Aşa au petrecut un  ceas şi mai bine, într-o bună dispoziţie, cum numai sărbătorile ţi-o pot oferi.

Apoi, cu mănuşile ude şi mâinile îngheţate, după o bulgăreală zdravănă, la care Aurel asista nedumerit, fără să ştie de ce se bat tati şi cu Ioana, şi totuşi, ferit cu dibăcie de toţi, s-au reîntors acasă.

Oraşul tot strălucea de lumini  multicolore, împodobit cu zeci de brazi falnici şi cu vitrine strălucitoare, din care surâdeau Moşi Crăciuni traşi la indigo, cu nasul roşu şi cu barbă albă, încărcaţi cu saci de cadouri şi cu brăduleţi în spinare. Cu belşug de beteală şi globuleţe aurii, argintii şi pudraţi cu pulbere de steluţe.

Parcă niciodată nu fusese mai strălucitor şi mai zgomotos oraşul. Toată lumea se grăbea să ajungă undeva. O atmosferă sărbătorească, într-adevăr.

Prima zăpadă din viaţa lui Aurel! Prima iarnă! Primul Crăciun!

Totul era nou  pentru el. Ceva magic şi pomii cu glugi albe şi casele cu ditamai cuşme de puf alb. Beteală curgea din  văzduh, boare de argint?

Peste tot, năframe albe de tul sporeau vraja.

Aproape se însera când tati a hotărât să se întoarcă acasă fiindcă sunt aşteptaţi cu masa.

Un gust parfumat de vanilie şi scorţişoară îi întâmpină din hol. Pregătirile se terminaseră. Căci buna şi mămica trebăluiseră cu spor în bucătărie, două zile.

Masa era aşezată. Şi acum se aprindeau sfeşnicele cu lumânări albe, răsucite şi drepte cu flăcări surâzătoare. Fiecare avea locul lui la masă. Până şi Aurel avea scaunul său la masa festivă de Crăciun. Cu speteze înalte şi cu un cordon de catifea în faţă, ca să nu-i vină năzdrăvanului vreo idee să sară din el.

Candelabrul, de care fuseseră aninate globuleţe şi beteală, răspândea lumini blânde şi sfioase în toată casa.

Buni stinse lumina şi aprinse bradul. O feerie de culori izbucni din colţul unde era aşezat şi se răspândi în întreaga casă.

Ce minunat era! Ca-ntr-un vis… Nu-şi puteau lua ochii de la el,  nici unul.

În special, Aurel care nu mai văzuse ceva mai strălucitor şi mai frumos şi rămăsese cu guriţa deschisă, arătând cu degetul spre brad:

-Iaaaa! Iaaa! Iuuuu! Iuu!… – striga el şi râdea.

– Ia uitaţi-vă, vrea şi el să cânte un colind!

Şi îl încurajară cu aplauze şi pupici.

Apoi toţi, au început să cânte: „O, brad frumos!” şi „Trei păstori se întâlniră!” Şi „Bună seara, la Moş Ajun!”

Deodată, auziră bătăi insistente în uşă.

-Cine-o fi? se întrebară uimiţi, cei ai casei.

Ioana fu prima care alergă la uşă să deschidă, fără să se mai uite pe vizor.

Înconjurat de un alai de ţânci, Moşul cu sacul intră în vestibul şi apoi în sufragerie, lângă brad. Îi luă pe rând pe genunchi pe colindătorii rebegiţi de frig şi-i întrebă câte şi mai câte. Fiecăruia le dăruia câte un pacheţel iar mămica le aduse un coş cu mere şi nuci, portocale şi bomboane ambalate în poleială. Avea pregătiţi pentru ei şi colaci cu susan şi cu mac, împletiţi de buni, care era mare meşteră în aluaturi. O grozăvie!

Copiii au recitat, s-au mai încurcat, au cântat colinde, s-au distrat şi s-au jucat puţin cu Aurel.

Apoi, luându-şi rămas bun, cu urăturile de rigoare de Sărbători fericite, au plecat în grup.

Urma partea cea mai interesantă.

Spectacolul Ioanei şi al mamei ei, care s-a dovedit  un adevărat show, o scenetă foarte reuşită, cu muzică adecvată, ploaie de confeti, sugerând ninsoarea, zurgălăi şi costumaţie.

Când mămica a recitat:

Să începem, aşadar feeria

cu minunata făptură, Maria,

cea care-n lume L-a adus pe Cel Sfânt

pe Dumnezeul-Cuvânt”

şi a apărut Ioana cu o păpuşă în braţe în chip de Prunc ceresc,  toţi au bătut din palme.

Iar Ioana, a început să spună foarte clar, aceste strofe:

„Sânul meu ţi-a fost altar

de lumină şi de har.

Te-a purtat, te-a legănat

pe-un pătuc înmiresmat.

Pân’au coborât din  zbor

îngeraşii în sobor

să te legene puţin

în pătuc curat de crin.

Să te-adoarmă-ncetişor

şi să-ţi cânte Slavă-n cor,

întru cei de sus, Osana,

iar Măicuţa, diafana,

să îţi privegheze somnul

căci Tu eşti Mesia, Domnul,

cel vestit de toţi profeţii

Calea, Adevărul Vieţii.

Apoi, din nou Cristina, spunând:

După cântece de-Ajun

am ajuns la Sfânt Crăciun.

S-a dus vremea de postit

căci Mesia a venit.

Şi din nou, Ioana, şoptit, în genunchi, rugându-se lui Dumnezeu:

Eu te rog cu stăruinţă,

Doamne, fie-mi cu putinţă

Casă mică să devin

pentru Pruncuşor divin.

Şi-n săracă ieslişoară

să văd Pruncul cum coboară

şi precum umil se face

pentru suflete sărace.

Pentru suflete bogate

călător la uşi cum bate.

O steluţă diafană

să devin, fără prihană,

să vestesc dorind şi eu

Naşterea lui Dumnezeu.

Dumnezeu adevărat

ce-i Cuvântul Întrupat.

În clipa aceea, buna, suspina cu nasul în batistă fiindcă era tare evlavioasă şi o emoţionase puternic, toată această  punere în scenă a Naşterii Sfinte.

Le îmbrăţişă cu  dragoste pe cele două artiste şi le dărui câte o floare.

Aplauzele nu mai conteneau. Avuseseră succes la scenă deschisă. Şi Aurel chiuia în felul său, strigând:

-Daaa!…Daaa!…

Spre hazul tuturor care priveau acum la el, încântaţi peste măsură.

Era momentul împărţirii pachetelor de sub brad, cu numele fiecăruia pe ele.

Aurel era numai ochi şi urechi. Scăpase din închisoarea scaunului său şi se plimba cu înaintemergătorul. Voia să ştie tot,să vadă tot, să audă tot.

La fiecare pachet, voia să-l desfacă singur şi striga:

-Eu…eu…eu…

-Da, sigur, tu, îl îngâna Ioana. Ia-le tu pe toate… glumi ea, izbucnind în hohote de râs.

Copilul studia cu atenţie toate cadourile, dar îşi pierdea repede interesul, când vedea că nu-s dulciuri sau jucării pentru el.

În sfârşit, nimeri şi cadourile sale… Erau cinci, de la fiecare membru al familiei: de la bunul, un mic pian chinezesc, Baby piano, care avea două octave şi jumătate şi scote sunete diafane, dacă-i  atingeai claviatura.

De la buna, o căciuliţă de lână albă, cu pompon în creştet. Parcă era un pufuşor în ea.

Mami i-a dăruit ghetuţe noi şi multe dulciuri şi moşuleţi de ciocolată.

Tăticul, un tren electric şi Ioana, ei da, Ioana, după ce se gândise ce să-i cumpere frăţiorului ei, de primul său Crăciun, îi cumpărase prima lui carte, mare, ilustrată şi cu foi groase, plastifiate, să nu le poată rupe, nici ronţăi, nici jumuli. Era intens ilustrată şi colorată corespunzător. Îl atrăgea foarte mult. Era „Căsuţa din pădure” a Fraţilor Grimm.

Se uita la poze ca vrăjit. Şi toţi s-au bucurat că, din toate darurile, el alesese cartea cu ilustrate color, semn că avea să ajungă un învăţat destoinic.

Galaţi, 15 decembrie 2008

X.

UN SCHIMB MIRABIL DE DRAGOSTE

-Spune-mi tu, făptură mică,

Nu ai fost o Fasolică

Iar acuma eşti un moţ

Moţ cu ochi pentru negoţ…

Aşa îi cânta Ioana fratelui ei, Aurel şi-l legăna pe picioare, la fel cum şi ea fusese legănată, cu doar nouă ani în urmă.

El o îngâna, gângurind vesel, până îl atrăgea în mrejele sale, Moşul Ene, care-i lipea genele peste gene.

Ioana îi prezenta întreg repertoriul de cântece şi poezii ştiute încă de la grădiniţă, ba inventa şi poveşti până epuiza întregul arsenal literar-muzical.

Atunci se apuca de făcut singură versuri, mici poezii legate de universul lor candid, plin de miracole şi taine care nu se învechesc niciodată.

Erau şi pitici şi zâne şi vrăjitori şi zmei şi Cosânzene şi mume ale pădurii şi spiriduşi în fanteziile Ioanei, căci dovedea o  imaginaţie debordantă.

Născocea intrigi şi dialoguri de  toată frumuseţea. Era o fetiţă isteaţă şi sensibilă, o adevărată mămică în miniatură, cu un simţ matern foarte dezvoltat, care iubea bebeluşii şi-i le purta de grijă la fel ca păpuşicilor sale.

De la o vreme, Auraş  trăgea mai mult către braţele ei micuţe, dar atât de drăgăstoase. Se jucau împreună şi aici, imaginaţia ei întrecea orice limite.

Îi decupa figurine din hârtie şi carton color, îi desena, îi colora, îi modela din plastilină, fel de fel de animăluţe, construia pentru el case din cuburi ori jocuri Lego.

Încerca să-l deprindă şi să-l înveţe, tot ce ştia ea,  ori descoperea, împreună cu el noi lucruri, care o fascinau.

-Ştii tu, Auraş-iepuraş, câţi ani ai?

-Ggîî…

-Nici un ggîîî… că nu e politicos să mă îngâni. Fii atent. Tu ai acum, zero ani şi şapte luni jumătate. Ai „pricipit”?

-Iuuuu….

-Nu se spune „iu”, ci „da”, făcea Ioana pe dăscăliţa. Hai să mergem în parc până vine mămica, să ne plimbăm cu sănioara, că e senin şi zăpadă  multă. Şi-s o droaie de copii cu sănii.

Şi-l îmbrăcă gros, punându-i mănuşele şi  chiar un fular la guriţă să nu i se inflameze amigdalele.

-Gata, să mergem. Stai să scot sania din debara.

În câteva clipe erau gata.  Fetiţa se descurca de minune. Îi coborî întâi sania, apoi, veni şi ea cu  Aurel în braţe şi-l aşeză bine, să nu cadă, aşa cum văzuse la tăticul ei.

Afară, într-adevăr,  zăpada sclipea sub o lumină argintie, ca sub beteală de lună.

Fetiţa trăgea cu sârg săniuţa cu năzdrăvanul, care dădea din mâini şi râdea. Îi plăcea nespus zborul alb prin neaua bătătorită parcă de tălpile îngerilor.

Erau mulţi copii acolo, pentru că să aflau într-un loc ferit de maşini. Şi mulţi părinţi  supravegheau atent zbenguiala ţâncilor, să nu cadă şi să se rănească.

De altfel, pe derdeluş, Ioana îşi întâlni prietenele care-l traseră pe rând pe Auraş, bucuros la vederea ciorchinilor de copii care lunecau pe lângă ei, pe şine.

Era bine. Era iarnă. Era magic. Copiii îşi trăiau vârsta în toată splendoarea şi farmecul ei.

Câţiva puşti înălţau, din două gogoloaie uriaşe de omăt, un Moş Alb.

Un tablou hibernal ce părea obişnuit, văzut pe dinafară. Dar câtă bucurie şi căldură răspândea din suflete!

Ar fi topit toate troienele şi gheaţa de pe caldarâm cu undele calde şi vibratoare ale sângelui tânăr, clocotitor de viaţă.

Aurel deja luase seamă  de la o vreme, de propria persoană, ştia cum  îl cheamă, întorcea capul imediat ce era strigat, deschidea ochii şi răspundea, ştiind că e vorba despre el.

Şi cum altfel? Era un omuleţ cu personalitate. Nu mai era o  Fasolică oarecare. aidoma milioanelor de bobiţe sau seminţe anonime.

Numele îi dădea dreptul la conştiinţa de sine. Nu ştia încă, dar intuia, că oamenii erau diferiţi. Iată, mama era într-un fel, tăticul altfel. Ioana, mai apropiată de el ca vârstă şi gusturi. Buni se străduia şi el să le ţină isonul ştrengarilor la micile năzdrăvănii. Şi chiar reuşea pentru că spiritul lui rămăsese tânăr şi parcă întinerea, pe zi ce trece.

Când Aurel era întrebat: Unde-i tati? îl căuta cu privirea şi, negăsindu-l, răspundea:

-Nuuuu….

Iar când acesta apărea pe uşă de la birou, micuţul rostea clar, cu mulţumire:

-Tata!…

Îl recunoştea aşadar, aşa cum îl recunoştea pe fiecare. Şi astfel, persoanele văzute, fie şi o dată, i se întipăreau în minte şi pe  retină, după îmbrăcăminte, după glas, după gesturi.

Pe nănuţa Camelia o iubea de asemenea mult şi se manifesta zgomotos în afecţiunea lui. Şi  avea şi de ce, fiindcă şi ea îl alinta, nepermis de mult.

Fiindcă nu avea copii, Camelia îşi revărsa prinosul de tandreţe asupra finuţului ei.

La fel şi nanul, soţul Cameliei, inginer constructor, deşi era mai puţin prezent, nu însemna că-l iubea mai prejos.

Şi toate aceste persoane din jur, îi aduceau daruri.

Era fiul darurilor. Adusese darul naşterii lui în casa de lângă Crâng, iar acum, la rândul lui, primea daruri. Un schimb mirabil de dragoste, înscris în legea firii.

Primul Revelion l-au petrecut acasă, în cadrul intim, cu naşii şi câţiva prieteni.

Auraş păşea în anul următor şi în cea de-a opta lună a existenţei sale, alături de cei care-l adorau. Era acolo  parcă de când lumea, descins din Ţara Îngerilor. Coborât o vreme ca să le lumineze vieţile celor apropiaţi.

Acum, nimeni nu-şi mai concepea existenţa fără el. Şi chiar discutau uneori, mirându-se, cum au putut trăi fără minunea numită Aurel.

Parcă toată viaţa lor îl aşteptaseră şi acum, că venise, erau fericiţi cu toţii. Viaţa lor – un drum într-o singură direcţie, la capătul căruia, îi aştepta un prunc năzdrăvan, şaten, cu tenul alb, cu ochii căprui-verzulii, cu irizări aurii şi cu năsucul obraznic.

Familia devenise dependentă de mezinul lor, care le subjugase simţămintele şi, parcă, voinţa.

Îi găsiseră şi  patroni spirituali. Fiindcă la Botez primise numele Aurel-Petrişor, îl aşezaseră sub oblăduirea Prea Sfintei Fecioare Maria şi a Sfântului Petru.

Iconiţa Maicii Domnului – Precurata, şi a Sfântului Petru erau aşezate cu evlavie sub candelă, alături de cea a Mântuitorului.

Familia era credincioasă practicantă. Nu lipseau de la liturghie duminica sau în zilele de sărbători. Se cuminecau, erau miruiţi şi ţineau, îndeobşte, toate rânduielile creştine moştenite din moşi.

Întâlnirea lui Aurel cu Biserica a fost uluitoare. Mămica lui a intrat, cu el în landou, să aprindă câteva lumânări şi să plece repede la treburi. Dar n-a fost chip să mai plece, fiindcă Aurel, n-a mai vrut să părăsească lăcaşul sfânt.

Era vrăjit de muzică, de lumini, de icoane, de glasul preotului, de cădelniţă, de iconostas. Privea totul cu atâta nesaţ, încât ai fi zis că înţelege perfect Taina care se înfăptuieşte la fiecare slujbă pe Sfântul Altar, sub puterea Duhului Sfânt.

Şi când voia să-l ia de acolo, el ţipa şi plângea, întinzând mânuţele spre icoane.

A trebuit să stea toată slujba, la  sfârşit, părintele l-a binecuvântat pe creştet şi l-a miruit pe frunte.

Dar pe micuţ îl atrăgeau icoanele cele sclipitoare, trăgea la ele.

Mămica l-a dus, iar copilul, văzându-i pe cei din jur că se apleacă şi le sărută, s-a întins şi el din braţele mamei, şi a atins cu buzele, mâna Maicii Domnului, piciorul sfânt al lui Isus şi hainele albe ale arhanghelilor Mihail şi Gavril, aflaţi de o parte şi de alta a altarului.

Se uita curios la sacristie, la veşmintele preotului, la cruce, îl atrăgea tot, tot.

Apoi, cutreiera cu ochişorii pe sus, până la cupola bisericii, unde era pictat Isus Pantocrator.

Era un semn minunat că băieţelul se afla sub oblăduirea îngerilor şi a sfinţilor.

Dar, mai presus de toate, a Maicii Preciste, ocrotitoarea tuturor, Maica îngerilor şi a sfinţilor. Intrase  deja în rândul copiilor ei predilecţi, fiindcă, se ştie, copiii Mariei, sunt deja de pe pământ,  copiii Paradisului.

Galaţi, 16 decembrie 2008

FIUL MAICII DOMNULUI DE LA  GUADALUPE

Încă de pe când se afla în balonaşul  secret al mamei sale, se crease o legătură tainică şi de nesfărâmat între prunc şi mămica lui. Ea îi vorbea, îl alinta, îl mângâia, îl învelea, îl ocrotea cât se poate de bine. În plus, îi oferea hrana cea mai naturală cu putinţă, după prescripţiile medicilor. Numai sucuri, fructe şi legume proaspete, mult calciu din brânzică şi lapte, vitamine şi proteine.

Copilul s-a dezvoltat  în felul acesta, absolut normal, în condiţiile cele mai fericite.

Cristina însă, ca orice mămică grijulie, îi oferea şi un cadru spiritual acestui copilaş nenăscut încă. Voia ca el să fie închinat lui Dumnezeu şi Maicii Sfinte, pentru că nimeni nu ocroteşte mai bine un copil decât aceştia.

Citise într-o carte de spiritualitate că există o icoană a Preasfintei Fecioare Maria de Guadalupe, care ocroteşte copiii nenăscuţi şi a dorit să se aşeze cu tot cu prunc în braţele acestei Mame iubitoare a tuturor copiilor de pe mapamond.

Astfel că, de pe când Fasolică avea doar paisprezece săptămâni de la concepere,  se hotărî să-l încredinţeze acestei Patroane spirituale a feţi-frumoşilor care nu se  născuseră încă, iar apoi, timp de un an, să se roage în continuare pentru sănătatea ei şi a copilului, până va trece acea perioadă de acomodare cu lumea nouă în care păşise micuţul.

Prelungirea acestei ocrotiri divine avea s-o simtă copilaşul în momentul când l-a dus mămica lui la biserica din apropierea locuinţei şi el nu a mai vrut să plece din ea, uimit peste măsură de tot ce vedea şi auzea.

Şi iată ce aflase ea în această miraculoasă carte care o ajutase să-şi menţină sarcina şi să nască în condiţii normale, iar acum,  păzit de Maica din Cer, copilul se dezvolta armonios şi nu crea nici un fel de probleme.

Totodată, Cristina citea micuţului, istoria Maicii Domnului de Guadalupe şi chiar vorbeau cu ea. I-a citit atât de mult încât ştia istoria aceasta pe de rost.

Pruncul se liniştea în pântecul mamei, ca prin minune.  Iar mămica prindea curaj şi forţă să ducă sarcina mai departe, ocrotită de Maica din Cer.

Madona de Guadalupe

Apariţiile de la Guadalupe sunt ca o piesă în două acte: primul act se petrece în Spania, cel de-al doilea Mexic. Guadalupe este numele unui râu din Spania şi al muntelui din preajma lui. Ţinutul sălbatic, bântuit de lupi, după cum arată şi numele, cuvântul spaniol „guadalupe”, tradus înseamnă „ţinutul lupilor”.

Într-una din zilele anului 1329 – pe atunci această parte a Spaniei era încă stăpânită de arabi  – un văcar căuta cu disperare una din cele zece vaci care dispăruse fără urme. Într-un ultim efort, escaladează muntele abrupt şi, ajuns pe pisc, găseşte un  teren împădurit şi un izvor de apă. Iar lângă izvor, culcată, vaca. Se apropie, însă vaca nu mişcă: e moartă. Să-i ducă stăpânului măcar pielea. Vrea s-o jupoaie, scoate cuţitul, dar când să înceapă operaţia, vaca se ridică în picioare. În aceeaşi clipă omul vede în faţa lui, învăluită într-o lumină orbitoare, o femeie de o rară frumuseţe care îi taie răsuflarea:

Nu te teme. Eu sunt Fecioara Maria, care prin harul Celui Prea Înalt, l-a  zămislit la sânul meu pe Fiul lui Dumnezeu cel viu. Du vaca la loc şi mergi apoi la Caceres. Spune preoţilor din acel sat să vină aici şi să sape în locul unde ţi-ai găsit vaca moartă. Vor găsi statuia mea. Ei trebuie s-o scoată din pământ şi s-o ducă în altă parte căci aceasta este voinţa mea.”

(…) Săpând cu cazmaua, dau de un strat de piatră: pare să fie o pivniţă sau un cavou. Curioşi, sapă mai departe şi mare le este mirarea descoperind înăuntru o statuie înaltă de un metru, provenind din Grecia sau Asia Mică, după părerea specialiştilor. O statuie a Maicii Domnului cu faţa brunetă, trăsături perfecte, fruntea largă, nasul acvilin, buze roşietice, ochi negri, sprâncene lungi, mantie roşie, un colier cu cruce de aur şi alte bijuterii. Şase ani mai târziu, pe piscul de la Guadalupe se înălţa o bazilică măreaţă, alături de o casă de oaspeţi pentru nenumăraţii pelerini care veneau să se închine aici Sfintei Fecioare. (…)

Actul al doilea se petrece după circa două sute de ani în Mexic. (…) În dimineaţa zilei de 9 decembrie a anului 1531, un campesino, un ţăran indian, un om sărac, simplu, un dezmoştenit al pământului, mergea pe drumul care ducea spre Ciudad de Mexico. Avea 48 de ani, se convertise şi se botezase de curând, şi acum mergea la mănăstirea Sfânta Cruce a franciscanilor din marginea oraşului Mexico, ca să asculte liturghia şi să continue instrucţia religioasă. La botez şi-a părăsit numele de păgân şi şi-a luat numele de Juan Diego. Trecând pe lângă colina Tepeyapac aude un concert extraordinar de păsări: ecoul repeta melodiile ca o muzică cerească. Surprins, ţăranul se întrebă: „Sunt oare vrednic de ce aud? Nu cumva visez? Oare m-am trezit? Unde sunt? oare sunt în paradisul pământesc despre care ne-au vorbit bătrânii, înaintaşii noştri? Sau sunt deja în cer?”

De doi ani de când îi murise soţia Maria Lucia, încreştinată şi ea, nu mai dorea altceva decât să moară şi să o reîntâlnească în cer. Cântecul încetează. Privind în jur aude de sus un glas care-l cheamă pe nume:

Juanito, Duan Dieguito!”

Îl invită să se apropie. Când ajunge în vârful colinei, o femeie de o frumuseţe supraomenească îi spune:

„Află, Juan Diego, tu care eşti unul din copiii mei cei mai mici, că eu sunt Fecioara Maria, mama Dumnezeului adevărat, Creatorul viu, Stăpânul cerului şi al Pământului. Doresc ca în acest loc să se construiască un sanctuar („teocalli” – în indiană) care să-mi fie consacrat, pentru ca toţi cei care mă caută să mă găsească, şi de asemenea, să-mi pot arăta compătimirea şi iubirea faţă de toţi locuitorii ţării tale. Eu voi fi prezentă  ca să ascult rugăciunile, plângerile şi suferinţele şi să-i mângâi pe nenorociţi şi să-i apăr  pe toţi cei care cer ocrotirea mea.”

Şi îl trimite la episcopul, desigur spaniol Juan Zumarraga să-i transmită dorinţa ei. (…)

Stă ceasuri întregi în curte. Cum nu pot scăpa de el, îl lasă să intre la episcop. Episcopul îl ascultă, dar bineînţeles, nu crede nimic din ce-i spune. De patru ori îi apare Sfânta Fecioară, de patru ori merge la episcop, îndurând de fiecare dată aceleaşi umiliri. Descurajat se plânge Mariei. (…) A cincea apariţie îi aduce victoria. În dimineaţa de 12 decembrie, ţăranul găseşte colina apariţiilor acoperită cu un covor de flori multicolore, parfumate, având rouă pe ele şi în special trandafiri.

Fiul meu, copilaşul meu, du aceste flori episcopului. Spune-i din partea mea că aceste flori, aceşti trandafiri, sunt semnul voinţei mele. Povesteşte-i cum ai cules aceste flori”.

Cu un braţ de flori ascunse în mantia sa, reuşeşte să intre a cincea oară la episcop. În genunchi, repetă mesajul, apoi îşi desface mantia şi lasă să cadă florile pe jos. Episcopul rămâne descumpănit. În decembrie, în plină iarnă, nu se puteau culege de nicăieri flori. Ceva şi mai uluitor însă: abia căzute florile jos, pe interiorul mantiei unde fuseseră florile, apare o imagine foarte frumoasă a Sfintei Fecioare. E imaginea care poate fi văzută şi astăzi în sanctuarul de pe colina apariţiilor. Vizionarul a voit ca această colină să nu se mai numească Tepeyapac ci  Guadalupe.

Zguduit, episcopul reţine mantia cu imaginea miraculoasă şi o pune în capela sa. A doua zi, episcopul merge în procesiune cu clerul sus, pe colina apariţiilor, franciscanii poartă pe braţe mantia cu imaginea miraculoasă, băştinaşii dansează, cântă din flaute şi tambururi, dansează şi umplu văzduhul cu petale de flori. În genunchi, episcopul promite să împlinească dorinţa Sfintei Fecioare. Vestea se răspândeşte, indienii se convertesc în  masă:  misionarii nu mai dovedesc să boteze: 15 mii de botezuri pe zi, toţi la botez cu cununi de flori pe cap; în zece ani se încreştinează circa opt milioane de indieni.

Guadalupe, cu cei circa 7 milioane de pelerini anual, e centrul spiritual şi religios al Americii Latine. Douăzeci şi cinci de papi au  încurajat devoţiunea către Sfânta Fecioară de la Guadalupe. Paul al VI-lea a trimis un trandafir de aur Fecioarei brunete – Virgo morena.

Să revenim la imaginea miraculoasă de pe mantia lui Juan Diego. Având dimensiunile de 1,43 x 0,55 m, poate fi admirată Maria cu chip nobil, de culoare brunetă, cu mâinile împreunate. Douăsprezece raze îi încadrează capul, formând o coroană. Acest chip desenat pe pânza grosolană de suman, exprimă, după atâtea secole, în culori vii, trăsăturile dulci, de o infinită duioşie şi graţiile Sfintei Fecioare. Când i s-a adus o copie, o icoană, papa Benedict XII a exclamat: „Non fecit taliter omni nationi”.

Toate analizele   făcute din secolul XVII până astăzi arată că e o pictură unică, extraordinară, plină de enigme, din punct de vedere uman inexplicabilă. Ea sfidează ştiinţa. Analizele din laboratoare arată că pictura nu conţine nici un mineral cunoscut, vegetal sau sintetic. Şi totuşi culorile se păstrează vii, cu toate că pânza a fost ţinută veacuri la rând în aer liber: racla de cristal în care e păstrată acum datează doar de la sfârşitul secolului trecut. Orice pictură pe bază de ulei sau apă presupune o pregătire, o apretare a pânzei pe care se pictează. Ceea ce nu e cazul la pictura de pe sumanul lui Juan Diego: o minune egalată numai de giulgiul din Torino. Şi încă un amănunt; în 1951 un fotograf a descoperit un lucru prezent doar în fotografie sau în film, dar niciodată în pictură, lucru confirmat de minuţioase cercetări ştiinţifice, şi anume:  pe pupila unuia dintre ochii icoanei, celălalt e aproape închis, se reflectă un chip uman, cu barbă, în profil, ca într-o fotografie. E chipul vizionarului imprimat în ochii Sfintei Fecioare în momentul în care a lăsat să cadă trandafirii în faţa episcopului.

Cât despre sărmanul campestino, Juan Diego, s-a stins după 17 ani de la apariţii. Cenuşa lui se află într-o capelă a Sanctuarului din Guadalupe. În ultimul pelerinaj făcut în Mexico, Papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat la cinstea altarelor.

Ar fi inutil să ascultăm lucrurile extraordinare legate de icoana miraculoasă de la Guadalupe, dacă nu am reţine mesajul fundamental pe care Sfânta Fecioară ni-l transmite. Iar mesajul e acesta: după exemplul lui Isus, dragostea, predilecţia Mariei se îndreaptă spre categoria socială din care a făcut şi ea parte: spre cei umili, sărmani, săraci, dispreţuiţi, călcaţi în picioare, spre cei cărora, chiar dacă greşesc din slăbiciune, recunosc că sunt păcătoşi, nu se justifică, spre cei pe care îi vedem târându-se în genunchi pe pământul gol al sanctuarelor Mariei în semn de pocăinţă.

Citind minuţioasa descriere a misionarului Antonio Valeriano, contemporan şi martor al evenimentelor de la Guadalupe, rămânem surprinşi de felul cum Maria îi repeta mereu vizionarului: „Juanito (Ionel), copilul meu”, ca o mamă care îşi alintă copilul. Maria e mama celor mici. E un lucru care ne şochează şi ne îngrijorează: în apariţiile din timpurile moderne – şi sunt sute – privilegiaţii Maicii Domnului sunt oameni simpli: analfabeţi, păstori de oi, văcarii, copii (…) Contemplând apariţiile pe pământ ale Mamei sale, Isus continuă să-l preamărească pe Tatăl său, Stăpânul cerului şi al pământului „fiindcă a ascuns aceste lucruri celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-a descoperit celor mici” (Lc. 10,21).”

Cartea din care citea Cristina aceste lucruri minunate era „Maria în apariţiile sale”, scrisă de preotul Claudiu Dumea.

Maica Domnului de la Guadalupe este invocată în rugăciune constantă de către mamele care doresc să nască un copil. Prin mijlocirea Maicii Domnului de la Guadalupe, persoanele care doresc să consacre un copil, încă înainte de a se naşte, îl încredinţează acestei Maici universale şi, aşa cum Sfânta Fecioară ne-a adoptat în chip spiritual pe toţi, copilul care urmează a se naşte va fi adoptat în chip spiritual de o altă persoană, care devine mama lui spirituală, rugându-se Patroanei spirituale a copiilor care urmează să se nască, pronunţând următoarele cuvinte:

Isuse, Maria şi KIosif, eu vă iubesc mult şi vă implor să cruţaţi viaţa copilului care urmează să se nască, pe care eu (numele mamei spirituale) l-am adoptat în chip spiritual”.

În felul acesta, copilul în cauză se va naşte  în condiţii normale, şi va fi sănătos.

Binefacerile acestei adopţiuni  spirituale a unui copil înainte de naştere sunt că mama adoptivă se va bucura de acest prunc în ceruri ca de propriul său copil.

***

Ne vom lua deocamdată rămas bun de la Auraş, lăsându-l, ca şi până acum, sub protecţia mamei lui şi sub protecţia divină a Maicii Domnului, care are grijă de toţi copiii ei.

Şi  vom continua, doar atunci când Fasolică îşi va cere dreptul la cuvânt, ca un adevărat băieţel ce se află.

Galaţi, 18 decembrie 2008

UN MĂRŢIŞOR DE LA FASOLICĂ   –

Dragă Bucu şi Bunică,

Azi vă scrie Fasolică,

Nepoţelul favorit,

Aşteptat şi mult dorit.

Cât un ghemotoc de fum,

Ce se-anunţă,  e…pe drum.

Nu vă temeţi nici un pic:

Deşi-s mic, eu mi-s voinic.

Şi-ntr-o zi, în straie noi

Mă voi prezenta la voi,

Ca un Prinţ de altă dată

În caleaşcă fermecată,

Voi veni ne-ntârziat

Fiindcă ştiu că-s aşteptat.

Am aflat că-s un  miracol,

Am citit şi-ntr-un Oracol.

Steaua mea, ocrotitoare,

Mă veghează la născare.

Până-atunci, eu vă trimit

Veşti de-aici: Sunt fericit!

Căci mămica mă-ngrijeşte,

Mă alintă, mă iubeşte,

Stăm de vorbă uneori

Pân’ la ceas târziu, în zori.

În balon sunt primenit,

Şi sunt foarte mulţumit.

Vreau acuma, aşadar,

Tuturor să-aduc un dar,

Ca să ştiţi că vă iubesc

Şi că vreau să vă-ntâlnesc.

Pentru maica mea, Cristina,

I-aduc soarele, Lumina.

Lui tăticu’, ce să zic,

O mustaţă de voinic.

Pentru Buni, cu mult dor

Îi trimit un Mărţişor.

Bucului, că-i autor,

Un pupic pe obrăjor.

Am un dar pentru Ioana,

Că m-aşteaptă, năzdrăvana,

De la barză, firăvior,

Va primi un…surior.

În curând îmi veţi vedea,

Ochii dulci, de catifea

Şi surâsul meu gingaş,

Gângurit de copilaş,

Obrăjorii ca de pluş.

Hei, păzea, că vin acuş!

Până-n luna Mai, adică.

Vă sărută,  Fasolică!

CEZARINA ADAMESCU,

18 februarie 2009

*************************************

COMENTARIU LA  „UN MIRACOL NUMIT FASOLICĂ

VESTE MARE DESPRE  O FASOLICĂ MICĂ


Stimată doamnă şi mămică literară,

Am citit cartea lui Fasolică şi m-am bucurat mult.E atâta imaginaţie şi atât suflet în cuvintele cărţii, încât comentariul meu poate fi considerat o alunecare în banalitatea exprimării.Vă mulţumesc şi momentan nu am altă modalitate de a arăta recunoştinţă.

Fasolică va rămâne un personaj literar foarte reuşit şi original, un personaj unic. Copilul care a inspirat această minunată carte este o fetiţă, Miruna, care pe 20 iunie va împlini un an. Ea continuă în realitatea vieţii frumuseţea personajului dumneavoastră, este şi frumoasă şi isteaţă şi îndeplineşte cu har rolul de înger trimis de Dumnezeu printre noi. Este vegheată zilnic de bunica ei Matilda. Este ţinută la sân de mămica ei Cristina. Este luată în braţe şi drăgălită de sora ei  Ioana. Este plimbată de bunicul Aurică şi vegheată de Măicuţa noastră a tuturor căreia nu uit să-i mulţumesc în fiecare zi.

Iată de ce închei cu mulţumiri încă o dată Cezarinei Adamescu, mama literară, roditoare cu har a zeci de cărţi pentru copii la care se adaugă acum cea despre Fasolică.

Vă dorim sănătate şi nesecată rodire de cărti şi cuvinte.

Cu bucurie şi gânduri bune, Aurel Anghel

2010/6/13

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: