Cezarina Adamescu:,,Jocul de-a poezia”

CREDEŢI OARE CĂ-I UN FLEAC?

Tii! A trecut aproape o veşnicie şi eu nu v-am învăţat cum se scrie o poezie! Credeţi oare că-i un fleac, un leac de babe colac? Mâna-n foc mi-o vâr că nu v-a făcut nimeni aşa un hatâr să vă arate, netam-nesam, cum se face poezia, fără prea mare tam-tam.

Din capul locului v-o spun răspicat, chiar dacă nimeni nu m-a întrebat: o poezie bună se scrie numai dacă eşti cu capul în lună. Toată vremea sau cel puţin uneori, trebuie să fii neapărat cu capul în nori. Pentru aceasta îţi trebuie pe chelie, neapărat o tichie de mărgăritar, care, din păcate, se găseşte foarte rar.

Este un adevăr elementar: poezia-i un har, o sfântă plămadă de inefabil sau de zăpadă cuibărită în sân de fecioară. E-o pasăre rară care nu zboară pe afară, ci numai prin sine, putând să-ţi soarbă într-o clipită lacrima-ntre gene ivită. E un suspin de alin şi o mană cerească putând să te hrănească şi să te tămăduiască de boli, de lingori cu petale de flori. Dar nu cu o floare sadea, ci numai cu floarea de nu-mă-uita.

Şi cine nu ştie că poezia-i izvor de apă vie la care vin să se-adape din lumea întreagă fel de fel de însetaţi, deci fraţi.

E un amestec de soare şi lună, adevăr şi minciună, real-ireal, cenuşă şi jar, râs cu plâns, nechezat de mânz, ciripit de privighetoare şi multă, multă rouă pe floare. E o adiere, o boare, o respirare, un dor ce doare ca un mare semn de întrebare. Şi, nu vă luaţi după aparenţe, poezia-i o Regină în zdrenţe. Ea colindă pe la uşile-nchise c-un braţ de narcise. C-un braţ de crini culeşi dintre ciulini. Poezia este esenţă de suflet pe care un menestrel din cei mulţi, te îndeamnă s-o asculţi.

Ei, şi după ce-am definit poezia, măcar c-am sărit ca un ţânţar armăsar printre cuvinte, constat că nici n-am apucat să-mi isprăvesc gândul în minte şi peniţa mi-a luat-o-nainte.

Să scrii poezii nu e chip, decât pe nisip. Întrebaţi pe Cip-Cirip sau mai bine pe melcişorii care stau de strajă pe plajă cu cochiliile lor spiralate dacă spun de-adevărate.

Nu e de mirare, aşadar, că o poezie bună se găseşte rar. Cui să-i pese dacă pe o ureche îţi intră şi pe alta îţi iese, în timp ce eu mă perpelesc, mototolind hârtia să vă povestesc ce-i poezia?

Şi cum să nu fiu bosumflată, dacă am aflat că numai cu pene de pasăre măiastră se pot compune poezii bune?

De unde să iau asemenea pană diafană decât dintr-o rană? Care mi-a provocat râsu-plânsul până la strânsul poamelor din livezi. Ca să vezi! Încaltea, să fi cules dediţei pentru zei, cercei şi ineluşe pentru brânduşe, broşe în formă de brioşe, brăţări acătări şi multe alte zorzoane, care-s tot atât de vane ca praful de pe tobă sau ca scânteile-n sobă.

Eu drept să vă spun, aş fi plină de entuziasm dacă v-aş descrie un basm. Acolo, ce mai încolo şi-ncoace, ştii cu cine ai de-a face! Cu Feţi frumoşi şi zâne mai tinere, mai bătrâne, bune şi rele de parcă s-ar fi născut cu toatele într-o barcă. În barca lui Noe în care n-ai voie să bei decât apa de la şoricei.

Fără a mai pune la socoteală, dragii mei, apa dată la şoricei pe care, nici mort nu poţi s-o bei.

Ei, dar m-am luat cu gura şi s-a iscat ditai încurcătura. Ce mai tura-vura, o poezie nu se scrie neapărat pe un petecuţ de hârtie. Se poate compune foarte bine pe tavan şi nu te costă un ban publicarea putând s-o citească toată suflarea şi, în general, oricine e poftit la tine. În plus, nu se şterge uşor, aşa cum s-ar şterge cea scrisă pe-un nor. Sau pe-un meteor. Poezia scrisă pe bolta cerească nu se poate să nu te uimească prin trăsăturile fine dacă e scrisă cu aldine. Mai poţi să compui pe covor, tot la fel de uşor, numai fii cu băgare de seamă, pe covor se observă orice fir de praf, orice scamă. Şi-atunci o să-ţi tragă mămica un perdaf, ca la cinematograf. Sau îţi pune în braţe aspiratorul şi-atunci gata umorul: poezia şi-a şi luat zborul.

Însă îţi spun: cel mai bun mod de scrie este cu puful de păpădie, direct pe câmpie. Dacă urci mai la munte, poţi s-o scrii cu stele pe frunte. Sau cu raze de soare pe dalba ninsoare. Cu un caier de lână pe aer poţi însăila cât pofteşti, duzini de poveşti.

Dacă ţi-ai ales locul şi tocul, aştepţi să vină sorocul sau norocul.

În poezie – chiar dacă te amuză, norocul se cheamă muză.

Ce ţi-e şi cu muza asta, frate! Vine numai pe înserate, pe nebăute, pe nemâncate, pe neştiute, ţi se strecoară tiptil, drept în sufletul tău de copil. Atunci poţi fi sigur de asta, parcă vorbeşti în rime, monorime, distihuri, terţine. Nu-i chip să te-opui şi lira în cui să ţi-o pui. De pe buze se revarsă catrene viclene, şi vai! dacă n-ai chef şi eşti cu gândul hai-hui, n-ai cui să spui şi trebuie, negreşit, să compui.

Şi cu asta basta, ce dacă s-a terminat şi pasta din pix, tocmai la fix, sau cerneala s-a uscat în peniţă. Scrii pe frunza de viţă cu o boabă dulce ca să poată, în sfârşit, copiii să se culce.

Asta-i, n-aş scrie o poezie, nici să-mi dai o bancnotă de-o mie!

Bine, fie. O s-o scriu mai avan, fără nici un ban. Aşa, ca să fie!

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: