Cezarina Adamescu:,,Jocul de-ajoacătelea”

DE-A V-AŢI JOACĂTELEA

Iacătelea! Măcar în treacătelea nu v-am spus despre jocul de-a joacătelea. Dacă nu-l joci frumos, o să te doară sufletul până la os. Ori , până-l plăsele, păcatele mele. El se joacă în unul, în doi, sau în câţi vreţi voi.

Este un joc frumos de nespus, aşa cum v-am mai spus. Iar dacă nu v-am spus, v-o repet: e ca un menuet, dansat într-o sală de bal sau de carnaval. Cum ce e menuetul? Voi n-aţi făcut baletul? E un dans de epocă lent.

Un moment. Trebuie să vă zic, că jocul de-a joacătelea nu vă costă nimic.

Ei, poate un zâmbet-două şi câteva boabe de rouă. Pe obraz ca să faci haz de necaz.

Poate-un pupic de la un pitic din Ceata lui Piţigoi, aşa, ca voi.

Jocul de-a joacătelea, sau de-a joculea, îl joci pe alocurea. Prin casă, pe sub masă, prin grădină ori prin livadă. Dar să nu cumva să te iei cu orătăniile la sfadă, aşa, ca să te afli în treabă. C-atunci vin un moş şi o babă şi te ceartă. Şi-ai făcut-o fiartă. Ai făcut-o de oaie, pe senin sau pe ploaie.

Hai mai bine să-ncepem jocul, bătu-v-ar norocul!

Întâi şi-ntâi, dăm cu ghiocul, să vedem cine începe? Cum, Pepe? Iarăşi el?

De ce? Fiindcă-i mai ştrengărel? Dar fie, măcar că s-a încurcat la poezie.

Hai, pune ghiocul la ureche. Ce se aude? Horă de paparude? Zvon de zâne zălude? De iele viclene, mişele, sucitoare de minţi ale voinicilor cuminţi? Buzduganul vestitului Zmeu pe care l-am întâlnit şi eu într-o duzină de cărţi prevăzute cu hărţi, ca să-ţi indice peştera lui, unde piteşte o fată frumoasă de te uimeşte, cum de sălăşluieşte aici.

Haideţi cu toţi, pitici, voinice, voinici s-o eliberăm de aici.

Ei, dar m-a cam luat pe dinainte gura şi am uitat uitătura sau cimilitura. Căci, de la o vreme, uit, uuuuuuiiiit de la mână până la gură şi mă trezesc singurică în bătătură, căutând nu ştiu ce. He, he, he! Mi-am amintit.

Bată-l focul, ghiocul! Prin el poţi auzi un vuiet de mare de la 99 de leghe depărtare. Sau muget de-ocean nelumean (am vrut să spun nelumesc, dar nu vreau să greşesc rima, bat-o vina!)

Doar cât închizi ochii şi, cu ghiocul la ureche, poţi afla o poveste despre piraţi. Aşa că, ascultaţi:

DE-A PIRAŢII

Mai toţi bărbaţii se joacă în copilărie de-a piraţii. Unii, firi mai glumeţe, sau mai îndrăzneţe, se joacă până la bătrâneţe. De-a lupii de mare, joc ce nu are a-se-mă-na-re! Toţi vor să ajungă în mările lungi şi late de un kilometru şi jumătate (sau mai lungi, poţi să mă contrazici, să le măsori atunci când ajungi să călătoreşti pe ele, ca printre stele). Îţi trebuie măcar o coadă de peşte sau un cleşte de rac, un picior de brotac şi o mustaţă creaţă pe faţă ca să devii pirat. Neapărat.

Ah! Mi-am amintit! Nu uita solzii de chit, care, negreşit, te vor ajuta să urmezi cursul de piraterie. Fiindcă, se ştie, solzul de peşte sclipeşte şi foarte uşor devii sclipitor, fără să te oboseşti să toceşti sau să tocilăreşti.

Am aflat că Şcoala de piraţi adevăraţi se face în Oceanul Atlantic. E foarte romantic să-nveţi pirateria. Şi, asta-i şmecheria, să reuşeşti de la prima-ncercare, la examenul de lup de mare.

De care lup trebuie imediat să mă ocup în această poveste, că înainte mult mai este. Iar dacă merg înapoi, dau sigur de voi care mă aşteptaţi bosumflaţi. Că sunt bună de gură şi amintirea mă fură. Mă duce pe cărări neumblate, prin poveştile adevărate.

Nu mai amân şi vă spun: lupul de mare trebuie să fie neapărat bătrân. Ar fi inutil să lupţi să devii lup de mare copil. E prea pueril.

Trec peste detalii mărunte cum ar fi, părul care-i cade rebel pe frunte, o mustaţă groasă şi aspră şi un obraz brăzdat-brăzdat. Da-ţi trebuie, iarăşi, neapărat, un petecuţ negru la ochi, aşa ca să nu te deochi. E nevoie de o voce hârşâită şi dogită de tutun. Ai găsit-o, semn bun.

Ai nevoie acum de un tricou în dungi. Aşa, ca să se mire cei nătângi. Dacă ai găsit această recuzită învechită, drept ciubuc, îţi aduc chiar şi o pereche de cizme de cauciuc. Un muc de ţigară care se stinge pe buze va lăsa multe feţe mofluze. Sau mai bine o pipă. Numai să nu faci risipă de tutun, fiindcă ai de înfruntat imediat un taifun. Şi nu un taifun oarecare, ci un taifun pe mare, în care valurile stau călare unul pe altul până-n înaltul bolţii iar vântul îşi arată colţii. Şuieră şi învârteşte stropii săraţi şi vai de bieţii piraţi a căror corabie scârţâie din toate încheieturile. Îi apucă toate căldurile când, pe punte, valul se-nalţă cât ditamai munte.

Dacă şi catargul se-ndoaie, atunci au făcut-o de oaie. Rămân la discreţia furtunii.

Spun unii că după asemenea ispravă, dacă n-ai naufragiat, negreşit ai scăpat.

Dar sunt voci (fără doar şi poate de proroci), care susţin că taifunurile vin şi pleacă. Şi-atunci ce să facă bieţii lupi? Fiindcă de rupt, n-ai cum să le rupi cârma cu o biată furtună în marea zbuciumată şi nebună, ei apucă imediat parâma şi aruncă ancora până la ţărmul îndepărtat şi gata! Au scăpat.

Pe când noi, uzi şi aproape goi, clănţănind de frig, abia-abia ajungem pe dig, sătui de mare şi de piraţi falşi sau adevăraţi.

Căci vă spun din intuiţie: în mările noastre, piraţii-s pe cale de dispariţie. Şi nu mai vezi nici un cap de mort pe catarg, oricât de mult ai naviga în larg.

Meseria aceasta, veche de când lumea şi care nu avea pereche odinioară, astăzi e cam uitată. Şi dacă n-ar fi legată de atâtea poveşti şi amintiri marinăreşti, bună sau rea, nici nu s-ar mai pomeni de ea.

Astăzi piraţii trăiesc pe uscat ca fraţii. Şi-au schimbat domiciliul şi stilul. Nu mai jefuiesc vapoare, corăbii, ci taie frunză la câini şi dau mămăligă la vrăbii şi la căpcăuni. Din când în când, schimbă decorul şi lucrează cu laptopul sau calculatorul. Nu mai jefuiesc nici băncile bogate, căci au la dispoziţie bănci de date.

Şi-apoi cum că mai fure ca-n pădure, ca-n codru verde? Fiindcă n-au ce pierde, fură de-a dreptul conceptul unei mari acţiuni pe Internet şi apoi îl vând set cu set şi cifră cu cifră unui concern străin şi etern, ca un basm pe care îl asculţi cu entuziasm. Bun de adormit şi pisoi, dară-mi-te pe noi!

Oare?

Haideţi să le întrebăm pe vrăjitoare.

DE-A VRĂJITOARELE

Pur şi simplu mă asurzeşte, iarba aceasta când creşte! Bat-o vina, parcă ar vrea să întreacă lumina!

Un cal răpciugos ar paşte-o bucuros şi ar deveni viguros. Din gloabă, numai bună de cărat într-o roabă, s-ar preface măcar într-un năzdrăvan armăsar.

Aşa că, dragi copii, nu pierdeţi timpul degeaba şi cosiţi iarba. Că şi-a uitat măsura, aşa cum am uitat-o şi eu, când m-am luat cu gura şi n-am ridicat măcar o căpiţă. În curte sau în poieniţă. Dacă o culeg fir cu fir, mă aleg cu o bluziţă de mohair. Sau cu o vestă velur, verde pur. Te asigur, nu vei părea filfizon dacă-ţi croieşti din iarbă un palton. Sau un veston din gazon.

Iarba, vă spun fără glume, mi-a dat o lecţie grozavă despre lume.

Cum poate ea, la adică, dintr-o sămânţă atât de mică să crească aşa de voinică? Doar o furnică poate să-mi explice, se-nţelege, după ce lege se conduce şi cum ştie când trebuie neapărat să se usuce.

O altă întrebare, deloc uşoară e, de unde ştie dumneaei când trebuie să răsară? E-un mister, cum se îndreaptă singură cu creştetul către cer. Străpunge pământul dintr-o mişcare, să ajungă raza aceea de soare.

Câte legende nu s-au născut despre animalele care iarbă au păscut şi au crescut peste noapte cât şapte. Datorită mustului dulce al ierbii au făcut coarne şi cerbii. Până şi melcilor le-au crescut corniţe datorită firelor de romaniţe.

Dacă pasc pe un tăpşan verde mănos, vitele dau lapte foarte gustos. Iar oile de la stână fac brânza mai bună. Găinuşele când o ciugulesc, parcă întineresc şi mai bine clocesc. Ouă de aur, poate, cum am auzit eu într-o carte despre o gâscă (sau despre o muscă? Iar nu mai ştiu, aşa că nu mai fi cusurgiu.) Iar cocoşii, dacă mănâncă iarbă-n ogradă se iau la sfadă.

Nu mai vorbesc de fierturi care-s bune pentru bătături. Încât toate babele cumsecade, caută fără încetare iarbă de fiare.

Dacă o găsesc pe răzor, îşi iau caii-n spinare şi se fac vrăjitoare.

Dacă tot am vorbit despre iarba de pe răzoare, de ce n-am vorbi despre vrăjitoare, aşa cum ne-am propus. Călare pe mături ori pe fus.

Vrăjitoare dacă vrei să ajungi şi duhurile rele să le alungi, îţi trebuie neapărat iarbă de matostat (sau piatră de matostat, na, c-am uitat!) Astfel, îţi pui la mezat tot ce ai învăţat la şcoala de vrăjitori la care te-ai dus uneori. Cum să fabrici licori ca să vindeci de lingori. Dacă n-ai fi chiulit ai fi aflat mai multe, negreşit despre această profesie rară. Ah, mă-nfioară, doar când aud. Că eu m-am născut la Adjud şi acolo, pas să mai existe asemenea făpturi. Poţi să juri că au dispărut una câte una. Aşa că nu m-aţi prins cu minciuna.

Să tămădui de dor, mă tem că nu-i uşor. De alean, vindeci doar cu şofran, care, de galben ce este, nu are loc în poveste.

În fine, cu câteva fire de iarbă puse să fiarbă şi cu câteva vorbe bolborosite în barbă, obţii, negreşit, tot ce ţi-ai dorit!

Ţac-pac, leac şi babe colac!

Şi fiindcă de veacuri, lumea s-a tămăduit totdeauna cu leacuri. Hai să vedem ce leacuri avem, să ne pronunţăm ce trebuie să întrebuinţăm şi ce nu, dacă vrem să ne vindecăm acu-acu.

***

DE-A LEACUL ORI DE-A BERBELEACUL?

Vrăjitoarele coboară de-a dreptul pe bageacul ori vin de-a berbeleacul să-ţi dea leacul? N-o să afli, cât veacul.

În schimb, vraci iscusiţi au tratat neîncetat maladii apărute la bunici şi copii. Să te ţii, de ce minunăţii aduceau vracii adunate din cele patru împărăţii, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi.

Cu o pană de iepure şchiop vindecau un miop. Cu o tărtăcuţă de dovleac – veneau de hac durerii de stomac. Gheara de pisică era foarte bună pentru frică. Te descântau cu ea şi teama-ţi pierea.

Laba de gâscă uscată se folosea în armată la pifani sau boboci, numai că trebuia s-o toci. Aripioarele de foci făcute pilaf te fereau de orice perdaf. Piatra de pe dinţii unei furnici te vindeca de băşici. Cu găluşti de urzici, ghici ce se vindeca, mai ales duminica? Gâlcile-mătâlcile, întoarse cu furcile, de se speriau curcanii şi curcile.

Cine n-a auzit de praf de spuzit sau tinctură de asurzit?

C-o limbă de pui gălbui căţărai pistruii în cui. Corniţa de melc codobelc amestecată cu mătrăgună era bună pentru somnambuli, să nu mai latre la lună.

Iar o ciupercă bercă sau bearcă (udă leoarcă de ploaie care abia se ţinea să nu se îndoaie) – fără jumătate de pălărie, mi-a folosit odată şi mie, la păstrat un vis din copilărie.

În trecut lumea lua ca vitamină un pahar cu stropi de lumină.

Ca hapuri şi alte buline, adierile line de vânt. Într-un cuvânt, îşi puneau prişniţe şi comprese cu suave flori de mirese.

Atenţie! Pentru cine nu voia să citească basme se foloseau cataplasme.

Nu exista farmacie ci doar spiţerie. Iar spiţerul făcea întotdeauna pe cavalerul şi te îmbia cu licori preparate din flori. (sau din praf de meteori?)

Uneori, lucru constatat, în loc de ventuze, bolnavului îi erau aplicate dulci cuvinte pe buze.

În loc de duşuri reci se foloseau idei din capete seci.

Pentru orice nevralgie se făcea tratament intens cu poezie. Câte două-trei versuri pe oră, până intrau în horă. Şi pentru absolut orice maladie, se aplica o meloterapie, adică terapie prin muzică bună, care te fereau de minciună.

Sfecla sfeclită pe jumătate se aplica în bolile digestive dintr-o mie de motive. În primul rând, cine o mânca, n­-o mai sfeclea. Dacă o mâncai rasă, imediat simţeai că nu-ţi mai pasă.

Un pistrui de bibilică nu strică la tine să ai, ca să te simţi ca în rai. Iar o pană de ghionoaie poate repede să-ţi înfoaie chelia. Întrebaţi pe bădia Marcel care a încercat-o şi el. Şi-atât a ajuns de înfoiat încât a zburat în înalt ca şi cu un balon umplut cu ozon.

Odinioară, ce mai, nu era deloc grav să fii bolnav, fiindcă găseai în natură leac pentru orice vătămătură. În ziua de azi, pas de mai vinde castane la coconi şi cocoane.

Se vede de la o poştă că medicina a luat un asemenea avânt încât nu mai sunt nici vraci, nici bolnavi închipuiţi, iar medicii sunt cât se poate de fericiţi fiindcă au de-a face doar cu bolnavii sadea, care, nu-i aşa? Dacă nu ar fi, nici n-aş mai avea eu ce povesti…

Şi uite-aşa, cu vracii, cu leacul, m-am dat de-a berbeleacul, de trei ori peste cap, am mai luat câte-un hap şi, de copilărie furat, m-am vindecat!

***

DE-A VÂNTUL CU TOT AVÂNTUL

Dar să nu-mi uit cuvântul să vă povestesc ce năstruşnicii a făcut vântul.

Dintre toate câte sunt pe pământ, cel mai năstruşnic mi se pare hoţomanul de vânt. Mare pişicher! Bine, dar el sălăşluieşte în cer, îmi veţi spune râzând şi uneori bate stingher pe la uşi, ca acuşi! Şi nici nu-i făptură măcar, ci fenomen natural. Are însă nişte plete bogate unde ascunde toate lucrurile furate.

Într-o zi, hoţomanul a şterpelit, după spusele bunicii, chiar şi rochiţa rândunicii. Se-nfuriase aşa de tare, nu se ştie pe cine, că spulberase un muşuroi de furnici chiar de sub boticul pofticios al unui arici.

Altădată se apropiase tiptil şi înşfăcase un fes de copil. Nu mai spun câte batiste, mănuşi nu smulsese dumnealui de la mătuşi, câte năframe, fulare – de la domnişoare! Ce de zmee rămăseseră fără coadă numai fiindcă fuseseră trimise în cer ca iscoadă!

Câţi domni serioşi nu s-au pomenit fără pălărie, nici nu se mai ştie.

Iar odată, o bunică pe stradă, s-a trezit fără broboadă.

Câte plete şi chice nu fluturase complice, câte nări nu fremătaseră-n vânt, şi, mai ales, câte boacăne nu făcuse el pe pământ!

Spulberase ţărâna, nisipul, tencuiala, ţigla de pe acoperişe, trimisese rafale piezişe în toate cele patru direcţii cardinale şi mai ales împinsese corăbii pe mare, în depărtare. Îndeosebi, mării îi spumega valurile care se azvârleau ca turbatele să înghită cu limbile lor, malurile.

După asemenea năstruşnicii, prindea să adie spicul de grâu în câmpie, să împrăştie umbreluţele de păpădie, să tremure frunze de stejar în păduri de puteai să juri că nu el făcuse, cu pletele lui hoaţe, atâtea boroboaţe.

Uneori părea că încremeneşte pe loc, dar nu pot să vâr mâna-n foc pentru că imediat îşi revenea din apatie şi dezlănţuia o adevărată stihie.

Vârtejuri de frunze şi praf alergau ca năuce peste uluce.

Alteori, dădea de-a dura mingi mari de ciulini, ghemotoace de spini în Bărăgan, de ziceai că s-a iscat vreun uragan.

Vântul ştia să cânte pe mai multe voci, şuierat, subţire, molcom, abia mişcând crenguţele-n pom, mugea tare ca o fiară înlănţuită în fiare, se zbuciuma şi gemea răguşit de-ai fi zis că tot trupul îl doare iar uneori se apuca de tuşit.

Cu toate acestea, vântul nu-i lipsit de pitoresc în peisajul pământesc. Şi chiar ceresc. Oamenii au nevoie de el şi-l folosesc ca pe o forţă uriaşă la învârtitul morilor de vânt, cântate de toţi poeţii de pe pământ. Şi chiar de prin alte galaxii, aşa să ştii.

Uneori el adie o boare, te răcoreşte de arşiţă şi dogoare, când stai prea mult la soare.

Inteligenţa umană a descoperit, în sfârşit, şi energia eoliană (a zeului Vânt numit şi Eol) – pe care, fără ocol, o folosesc în văzduh, pe sol şi pe apă, să-mpingă cu ea corăbii cu vele, dirijabile cu nacele, aeroplane numite uneori deltaplane.

Nu-mi închipui defel ce s-ar face omenirea fără el.

Cine, în pripă, ar mai purta poezia şi cântecul pe aripă?

Cui i-ar mai închina poeţii, cu vocea lor suavă sau gravă, imnuri de slavă?

Cine ar mai spulbera foi de caiet ca pe-un buchet de flori dăruite oricui, poţi să-mi spui?

***

JOCUL DE-A VENTRILOCUL

Bătu-l-ar norocul! Ventrilocul e o fiinţă peste putinţă de descris. E o arătare de vis. Ciudată la prima vedere, care, călare pe-o lumânare, în timp ce mănâncă o turtă, vorbeşte din burtă.

Doar atât? Bine că nu vorbeşte din gât! îmi veţi spune, anume ca să mă încurcaţi.

Staţi şi-ascultaţi. Ventrilocul nu ştie altceva întreaga ziuă decât să bată apa în piuă sau în pivă, fiind o fire guralivă, în dă într-una cu gura (adică cu burta până i se termină turta), de te apucă o tremurătură ca atunci când înfuleci o murătură şi trebuie să bei iute iaurta sau iaurtul, până se descoperă furtul murăturii şi hoţul e prins tocmai la marginea pădurii.

Tu-i spui să tacă un pic şi el vorbeşte peltic.

Tu-l rogi să se oprească, până stă soarele să mijească şi el turuie necontenit braşoave culese din bătrâne hrisoave. Vorbeşte despre măr, despre mară, despre cum e pe-afară, despre peşti plimbându-se în caleşti, despre lup, despre lupă, despre amatoare de supă, cu un calup sau calupă de unt sau de friptură care-ţi pică mură în gură. Apoi mai spune despre port şi poartă, tortul care nu are toartă, circul de lângă circă, încât mă mir că n-a ostenit încă şi nimeni nu i-a dat o brâncă să tacă, fiindcă nu se află la clacă.

-Cum de reuşeşti să născoceşti atâtea poveşti, nu te plictiseşti să scoţi din burtă cuvinte? Măcar de le-ai scoate din minte!

Dar el dă-i şi dă-i înainte, cu un noian de cuvinte.

Pe la toacă ia repede-un toc, ciudatul ventriloc şi începe să scrie-o poezie. Ce de hârtie în ghemotoace aruncă încolo şi-ncoace, cocoloaşe mici de prisos, fiindcă dumnealui e pretenţios şi nu vrea ca opera-i genială să semene cu o aiureală.

Dacă vede că nu-i merge cu literatura începe iar să-i dea des cu gura, fără să o deschidă de parcă i-ar fi plină cu o arahidă. Nici buzele nu le mişcă, parcă joacă Arişcă şi Arol pe stomacul gol.

-Stai o leacă – îi răspunde o neneacă, adică o tanti cam grasă, am un leac pentru tăcere: brânză rasă cu miere.

Dar cu o asemenea limbariţă rară, nici o reţetă nu-i destul de amară sau dulce să-l facă să renunţe sau să se culce.

Atunci, ce-i de făcut? Cum să vă ajut să scăpaţi de o aşa gălăgie şi de un ins atât de aprins încât i se bat turcii la gură? Ce tupeu!! Ce alură! Ce îndrăzneală, fără tocmeală să turui cuvintele de la cap la coadă şi de la coadă la cap, atât cât încap într-o burtă nici lungă nici scurtă, nici mică nici mare, dar destul de încăpătoare cât un dicţionar foarte rar.

Aşadar, cum să te joci împreună cu pruncii de ventriloci când ei posedă un harem de cuvinte de lemn, de lut, de cerneală (ce pricopseală!), de fier beton sau de carton. Cuvinte de tablă care le vin automat ca la televiziunea prin cablă (cablu adică, sau satelit). Negreşit, dacă ar fi un concurs, nici un urs n-ar da curs invitaţiei de a se duela în cuvinte, în plină vară fierbinte!

Dar voi, cel târziu până joi trebuie să învăţaţi cuvinte noi, cuvinte fraţi şi surori, cuvinte-n culori, cuvinte lungi ca nişte prăjine cu rochiţe-n buline, cu berete verzi, din ochi să le pierzi, cuvinte perechi, omonime, sinonime, antonime care nasc rime, care-ţi dau bătaie de cap uneori. Şi de ce nu, fiori, fiindcă-ţi par fioroase, într-atât sunt de simandicoase. O să le învăţaţi pe dinafară să nu vă facă de ocară un biet ventriloc şi să câştige concursul ca să sperie ursul!

***

DE-A ARTIŞTII

Nu poţi un deget să mişti fără dai de unu-doi artişti. Căci rişti să rămâi cu inima strânsă şi plânsă. Însă artiştii întâlniţi sunt întotdeauna ne-mai-po-me-niţi!

Las’ că se poartă şi artiştii prieteni la toartă, artiştii camarazi care stau de strajă ca nişte brazi la uşa sufletelor noastre, ferindu-le de dezastre. Pentru că, ce dezastru mai mare vrei, decât să duci lipsă de menestrei? Fără ei, pe suflete s-au aşterne doar funigei. Să duci lipsă de muzicanţi savanţi care cântă, după cum le poruncesc regii, după solfegii, sau după plac, fac numai arpegii.

Artiştii, cum am mai zis, sunt ca îngerii în Paradis.

Niciodată,niciodată n-ai să vezi trist un artist chiar dacă e baletist sau solist la Ateneu, încât e greu, se ştie, să le vorbeşti despre melancolie. Mai bine de poezie, de lună, de stele. Şi oricât ar fi timpurile de grele, nimic nu-i atinge, arta lor măiastră totdeauna învinge.

Orice artă, spun eu, vine direct de la Dumnezeu. Ea este mai presus de fire, un crâmpei de dumnezeire.

Iată, de pildă, un balet sau un menuet! Ce graţie, ce splendori de culori într-o sală de marmură sau într-un palat de mărgean diafan! Îţi mai alungă din alean.

Eu cred că Dumnezeu de câte ori este trist, inventează un artist. Şi nu doar atât, să-i ţină de urât, cât de nevoie de frumuseţe care-i şi ea o tinereţe fără bătrâneţe, adică o veşnicie, se ştie.

Îngerii au făcut rima dată balet cântând în duet, cum v-am zis, acolo, în Paradis. O minunăţie, un vis! Cum credea inegalabilul Dante, îngerii dansează pe poante. Şi uneori te pot ridica şi pe tine de subţiori, până la nori.

Însă acum copii dansează balet pe internet. Iar principala lor atracţie fonică e din ce în ce mai electronică. Las’ că te electrocutează complet, dar nu se mai poate dansa pe ea menuet. Ce hărmălaie! Ce zaiafet, ce gălăgie, încât bunicii capătă fonofobie. Adică teama de sunete acute. Şi dacă nu-i cineva să-i ajute,în curând vor scoate sunete mute.

Poţi să spui tu vrute şi nevrute, dar nimic nu se compară cu muzica uşoară. Bunăoară, un şlagăr la modă face cât Împărăţia lui Papură Vodă!

Vezi mata, e ceva să înveţi să cânţi tra-la-la.Să fii tra-la-la eşi mai dihai, îă însă nu-i bai!

Unii par să scoată aceste cântece direct din pântece. Ei cântă din bojoace ca din polobace. Cât îi ţine gura de se dă şi pătratul de-a dura. Sau cercul-bercul capătă cucuie de muzica asta tehuie!

Nici o sută de descântece niu-s de ajuns pentru ca un şlagăr să ajungă printre cele mai frumoase cântece în top. Şi atunci, hop! Se plimbă prin gura tuturor, toţi îl fredonează în timp ce suspină şi oftează. Iată, de pildă, lambada, care om n-a dansat-o sau n-a fredonat-o în timp ce trecea strada? Sau când spăla cada voind să facă un duş, niţeluş contrariat că năpârstocii îşi spărgeau bojocii pe diverse voci. Ce să-i faci! Năpârstoci!

Alt artist, care cunoaşte ce-i al artei chinul, este dumnealui, Arlechinul. Nici să-l tai nu stă pe loc şi se mişcă de parcă ar fi înghiţit o găleată cu frişcă şi acum îl frig tălpile ca pe jar. N-ai habar cum ţopăie şi sare, face tumbe şi iar cade în picioare, de parcă are spini în talpă şi-l doare. El plânge, deşi nu e hâd, doar ca să mă facă pe mine să râd. Şi cu cât plânge el mai vârtos, cu-atât se face sufletul meu mai luminos. Când râde cu gura până la urechi, lacrimi perechi i se înnoadă-n bărbie. O grozăvie!

Deşi în cap nu are tărâţe, acesta-i e rostul: să facă pe August Prostul, să se schimonosească, pentru ca oamenii să se înveselească. Şi iată c nu-mi pot reţine suspinul: tare mi-e drag Arlechinul!

Şi nu-i chip. Căci mă cuprinde dorul de Măria Sa, Actorul. Copilul teribil, care în mod miraculos întoarce lumea pe dos şi te face să trăieşti o mie şi una de poveşti. Cu vrăjitoare, cu zâne, cu fete cadâne, cu miriapozi pe calapozi, cu goange pe chitoroange. Cu maştere, urâte şi rele din naştere, cu Patrocli şi Lizuci, precum şi cu alte duduci şi căţei de prin Dumbrăvi minunate, junde să se rătăcească spectatorul pe înserate.

Meriţi sudalme dacă nu baţi din palme la orice spectacol care e de-a dreptul un miracol.

Iar actorul, tânăr, frumos şi bătrân, rău şi bun, gingaş sau vampir, îţi oferă, ce chilipir, fără zăbavă, o felie de viaţă pe tavă! În care, dacă puţin te gândeşti, nu se poate să nu te regăseşti.

Un alt spectacol sublim este cel oferit de mim! Mimul, vă spun de la-nceput, nu e limbut, ci e un actor foarte mut. Nu că n-ar ave gură să strige când frige, însă, pesemne, lui îi place să vorbească prin semne.

Ce măreţie! Să fii precum un mim, cel mai cunoscut Anonim!

Şi uite-aşa, cu actori i actriţe, v-am turnat o mie de gogoriţe, de prin sarici şi de prin torbe, să vă-mpodobesc cu cercei de vorbe. Să le prindeţi la urechi, ca pe vişine, perechi. De prin cărţi, din auzite, ia, înşir-te mărgărite!

***

DANSURI ŞI DANSATORI

Ce de fiori în sunete şi culori prin bălţi şi livezi, ca să vezi! Vrei să înveţi să dansezi? N-ai decât să priveşti şi să te uimeşti de câte perechi de picioare fără astâmpărare, joacă-nvârtita cu nemiluita.

Câteva curci dansează polci şi mazurci ca la curte, ciugulind ameţite turte de orz şi mălai rămase ieri de la cai.

Bietele găini parcă dansează pe spini şi pe ciulini fiindcă le vezi ţopăind pe-un picior, vai e capul lor! Din grădină-n pridvor, pasămite, se perpelesc şi roşesc de curiozitate, cine va fi aleasă regină între moţate.

De-atâta zbenguială, mieii, drăguţii, au adunat în blană toţi cornuţii de pe izlaz şi-acuma fac haz, cântând cu trompeta în timp ce-şi scot scaieţii pe rând cu penseta coanei Aneta, mar amatoare de ture cu bicicleta prin curte, fiindcă i se pare că are picioare prea scurte.

O capie oaie bălaie dansează de-a dreptul în ploaie. Şi, ce credeţi, lambada, făcând semne cu coada? Ei aş! Ar juca macarena dar nu are cine să-i scuture trena de-atâta ţărână, căci ţopăise o săptămână. Aşa că se mulţumeşte cu rep-rep până încep gâştele guralive să zboare în cârd de pe stive şi să se legene ca la dansul numit pinguin.

Atunci, oaia, uitucă, este pătrunsă de dorul de ducă şi pleacă năucă la sud-americani unde speră să câştige mulţi bani.

Cinci cocoşei joacă de zor căluşei! Două broscuţe bleguţe şi pline de băşicuţe verzi ca ochii de berzi, împreună cu tata broscoiul joacă tontoroiul pe baltă, saltă şi sar, precum un samsar de pe spinarea unui măgar.

Ai să vezi şi ciupercile carnivore, cu buline multicolore cum joacă sârbe şi hore, apoi alarmate, fug ăn derivă de teamă să nu fie ciugulite de cioara Grivă.

O vulpe, deloc graţioasă, cu blana roasă, ca o felină se repede la o găină în vizuină fiindcă i se pare că-l vede pe mototolul de iepuraş care, poznaş, o ţinea una şi bună că se-nsoară c-o iepurică jună şi căuta un culcuş în cuşca lui Lăbuş. Dar nimerise, ce fleţ! drept în coteţ.

Bârzoiul Vigu bătea din aripi că îi furase cineva cataligul şi nu mai poate s joace Bingo cu pasărea Flamingu.

-Ce, eu sunt fietecine, nu vă e ruşine? ţipa cât îl ţinea pliscul asumându-şi riscul. Mă apucă subit ameţeala! Daţi-mi sandala! Şi-o să vă aduc niscaiva nuci în ceaunul de tuci cu o garnitură de lăptuci. Că doar n-o să umblu-n papuci pe coclaur după frunze de laur!

În fine, un bou vorbea în argou invitând la tangou o tânără juncă, tocmai pe luncă.

Ce amorţeală! Ce toropeală! Curată nebuneală.

Un viţel cam debil dansa un cadril de se prăpădea de râs un crocodil adus de pe Nil ce-acum locuia într-o baltă specială, făcându-le peştilor viaţă amară.

Apropo de peşti, ei dădeau veseli din aripioare de câte ori vedeau câte-o nadă care voia să le pună sare pe coadă! Ce nostimadă!

Apoi, nişte căluţi deghizaţi în cow-boy, între dinţi cu ţigări de foi numite trabuce, dansau americăneşte pocnind din copite, adică din deş’te. Ce obicei, în loc să fumeze Kent ca-n Occident!

Un rac prinsese-n cleşte blana câinelui mops silindu-l să joace box fără mănuşi, fără gardă şi chiar urmă de zgardă. O ceată de căţeluşi de rasă incertă intraseră în alertă jucând leapşa precum scriitorii la Capşa. De fapt, scriitorii nu jucau decât jocuri de societate pe publicate, madrigale, catrene, rondeluri, ode şi poeme pentru demoazele. De obicei ei se amuzau pe seama moravurilor rele ale câtorva domnişorele. Iar la marginea filei, compuneau epigrame pentru puternicii zilei.

Mai multe pisici împodobite-n zorzoane ca nişte baroane, se alintau simandicoase, socotindu-se din cale afară de maiestuoase pentru u n biet menuet demodat, de altădat’.

Doi pisoi jigăriţi se jeluiau unul altuia că nu sunt îndeajuns de iubiţi. Dacă stăteau ca de lemn, inerţi la îndemn, socotind că e sub demnitatea lor un asemenea sobor” Spre seară, peste toată adunarea, parcă se aşternuse uitarea. Puteai să cauţi cu lumânarea, n-ai fi găsit vreun dansator amator de tangou sau de vals fiindcă toţi cântăreţii începură să cânte cam fals şi cam răguşit ca un bondar îndrăgostit.

Numai ţânţarii rămăseseră să joace ţiuita cu nemiluita.

Mâţele-ncepură să toarcă, iar de mijoarcă, nici pomeneală, aşa că-ncepură să toarcă de plictiseală.

Spre dimineaţă, se împrăştiară cu toţii în ceaţă, printre scaieţi, ca nişte bieţi nătăfleţi…

***


%d blogeri au apreciat asta: