Cezarina Adamescu:,,Jocuri de cuvinte”

DE-A CUVINTELE ŞI DE-A POEZIA

HAI SĂ NE COPILĂRIM!

Am făcut de râs – o turtă (ba pardon, de râs – o burtă!). Ce mi-e burtă, ce mi-e turtă? Nimeni nu mai zice „pâs”.

Ori ciocan, ori nicovală (sau mai bine-un poloboc, care s-a urnit din loc şi-a pornit apoi năvală să aducă-o barză-n cioc). Ori e gâscă, ori boboc? Amândouă la un loc. Fără gâscă nu-i boboc. Însă oul nu-i de gâscă. (Mâna poţi s-o vâri în foc?)

Am depozitat în stive cam o mie de motive. O să vi le-aduc firesc, şi-am să mă copilăresc.

Deci: doi berbeci coboară-n beci, să încingă acolo-un meci. Ce zevzeci! Meciu-i bun pe stadion, pe gazon. Renii-l joacă în arenă. Iar un scenarist, pe scenă. Unii-l joacă în băltoacă. Purceluşii îl încing lângă troacă, unde se îngrămădesc într-un stil numit porcesc.

O tulesc să trag cu arcul într-o arcă. Care arc şi care arcă? Ia încearcă să porneşti ditai barcă într-un parc! Imediat te pomeneşti ud leoarcă.

Vreau să mân un cal c-o mână. E un cal fără stăpân. Mi l-a dăruit un spân, după ce l-a alergat un fecior de împărat. M-am gândit ca să-l ascund în căpiţa ta cu fân, până şi-o găsi stăpân.

Fredonând un mic refren, dau să urc rapid în tren. Trenul are-o lungă trenă de vagoane. Încărcate cu bomboane în cutii mici şi mari de cartoane.

Doi copii s-au căţărat pe terasă, pe balcoane şi dau drumul cu duiumul la baloane.

Vreau să ronţăi un covrig cumpărat de la Avrig. Poate-aşa să nu mă frigă domnul frig. Până după sărbători, voi pluti cu capu-n nori. Nora-ntr-una joacă hora cu micuţa Minodora.

Parii stau înfipţi în ciori, ori ciorile-s înfipte-n par (uite eu aici mă-ncurc, n-am habar!), precum stau înfipt şi eu în nedesluşite gânduri, înşirate rânduri-rânduri.

Să nu se facă de ocară, măgarul varu-l cară-n car, într-un bidon ce-abia-abia se ţine, să nu alunece din car. Dacă nu vorbeşti mai rar, nu pot auzi ce-ai spus, tocmai de la Pol opus!

Cocoşu-şi mângâie cocoaşa, din vis trezind-o pe Nataşa.

Se cam făleşte dumnealui! Ia să-şi mai pună pofta-n cui!

Atâtea hârburi, tinichele, atâtea cioburi şi surcele, ciurucuri multe şi buclucuri – sunt toate gândurile mele. În sac cu ele!

Să nu vă pară că-i de şagă, de-am să le vâr într-o desagă!

DE-A CUVINTELE

Nu-i a bună! În acest cuvinţel s-a strecurat o minciună. Sau un minciun care-i un adevăr şi mai (ne)bun.

Până la urmă cu toţii ne înghesuim să numărăm ca netoţii literele unui cuvânt întortocheat (sau mai deocheat) – leat cu unul mai scurt dar mai robust.

Pare just se începem cu vocalele ca să ne umplem pe dată pocalele.

Diftongii îi lăsăm mai pe urmă să nu scape din turmă. Cât despre triftongi, ce să mai zic? Dacă există sunt ca şi cum n-ar fi, altfel ar mărgini cu bomboane, bietele consoane care sunt nişte litere-literuţe cu toane. Nu poţi să le aşezi mai multe la un loc şi să te apuci să visezi, fiindcă instantaneu, le pierzi pe traseu. Trebuie răsfirate şi intercalate cu superba vocală, care-şi poartă cu fală numele şi stirpea divină din limba latină.

Asta-i, consoanelor – fiecare, le trebuie mult aer de respirare.

Dacă obţii nişte cuvinte mai dure, vezi să nu ţi le fure vreun hoţ şi să facă oarecare negoţ.

Să nu comiţi vreo gafă să ascunzi cuvântul într-o carafă, ca pe vinul cel vechi, fiindcă literele se vor strecura perechi, luând carafa de urechi şi împrăştiindu-se afară, îţi vor face viaţa amară.

Cel mai bine e să le agăţi în cui, la căpătâi, sau să le atârni de grinde ca pe merinde, să-ţi ţină toată iarna de foame precum unele poame.

Unele cuvinte par sumbre ca nişte umbre. Altele sunt de-a dreptul strălucitoare, parcă-s rupte din soare.

Câte unul e proaspăt ca roua pe flori sau ca fărâmele de meteori.

Din cuvinte deprinzi, bunăoară, cum să reduci lumea la scară. Cine n-ar putea să îngrămădească într-un cuvânt toată bolta cerească? Sau cine n-ar şti să rezume într-un cuvânt anume, toate minunăţiile minţii cu care ne-au înzestrat părinţii?

Cine poate jongla cu cuvintele, ca şi cu o minge, acela învinge.

După cuvinte, te poţi ascunde uneori, ca într-o grădină cu flori.

Sau poţi zbura cu aripi îngereşti, până mai creşti.

Ce fericit trebuie să fii dacă ştii să joci din cuvinte un joc! Mare noroc! E ca şi cum ai înălţa un castel – model. Cu turle unde să se suie să urle toată ceata de gărgăuni de marţi până luni.

Ce bine ar fi dacă s-ar găsi cuvintele de vânzare ca şi îngheţata, pe trotuare sau ca şi merele în aprozare!

Şi-ar cumpăra fiecare un kil-două pentru când începe să plouă, cât sunt în stare să ducă, în această lume năucă.

Dar iată că, sosind vremea, nu-mi vine în minte decât un FINAL FĂRĂ CUVINTE…

ÎNVÂRTECUŞURI

Limba se plimbă în gură pentru o bucăţică de murătură. Un dinte minte şi fură câte-o bucătură. Ce încurcătură! Gura strigă: Ura! şi Ah! când câştigă sau pierde regina la şah. Iarna hibernează şi nu mai cutează să iasă din casă până când nu cade poama din pom. O bomboană bombăne, o cioară cere o fărâmă de ceară neagră şi vrea s-o şteargă cu ştergar ştrengar. Sfoara sforăie ca un urs ursuz.

Melci melcişori sunt prinşi în păr ca spicele la domnişoare, drept butoniere şi bumbişori pentru lavaliere la domnişori.

Vântul dintr-o dată se vântură, merii merită mâncaţi din ochi. Perii-s periaţi fiindcă-s speriaţi, sunătoarea sună de răsună pădurea când simte securea. Tunetul tună, macul s-a-nroşit în obraz de necaz. Crăciunica se deschide doar în ajun de Crăciun, când mura tremură de frică până şi de-o furnică.

Pe frunte sunt aşezate frunze de laur de pe coclaur sau de pe plaur, bune de tămăduit un balaur la cele trei capete căpătuite.

Şi să vă mai destăinui o taină: hainul nu are niciodată haină, creanga strigă: hei rup! Şi se rupe, racii cu araci în cleşti se plimbă-n caleşti, scutul se scutură, cârtiţa cârteşte până blana i se mototoleşte mototol-mototol ca o cârpă care îndelung se cârpeşte.

Lucerna luceşte şi creşte cât ai zice peşte.

O menajeră merge la menajerie să-şi cmpere pălărie de călărie, grie, parcă-i zbanghie. Scrie poezie pe munţi de hârtie trandafirie. Apoi, papă, bea apă până crapă. Porţile de palate sunt pline de salate. Acolo stau Statu-Palmă care îngaimă o sudalmă, regele Barbu îşi piaptănă barba deasă ca iarba, prinţul Bucur se bucură iar Ana Codana, toacă zarzavat în tocană.

Aici până şi pana rămâne în pană şi nu mai pot potrivi nici un cuvânt fiindcă-mi zboară cu toatele-n vânt.

Extraordinar, cum toate aceste cuvinte de ştrengar flecar, abia dacă-mi încap într-un biet buzunar!

CONSTANTIN

Constantin e-un vecin care are ditamai spin în spinare. Sau la unul din picioare şi-l doare. Nu moare el de-atât. Îi turnăm o licoare pe gât, din floare de-alin, să-i aducă alinare cel puţin.

Dacă există o asemenea floare?

Ce-ntrebare!

Bine, atunci c-un ac de pin îl scăpăm de spin, apoi îl spălăm cu apă de crin, îi punem prişniţe cu pelin la locul cu vătămătura. Îl măturăm cu mătura, îl învelim cu pătura şi-l obligăm să stea în pat nemişcat, cu ochii pe-o stea, cel puţin până la majorat. Sau până aproape de însurat.

Asemenea trai pe vătrai e mai dihai ca în rai! Mai bine ca traiul pe grapă care, unde dai şi unde crapă?…

Când a devenit destul de major, îl ridicăm binişor ca pe un puişor şi-l rugăm să ne cânte sonate în Re major pentru pian de picior. Dacă nu vrea să ne vină în ajutor, îl ispitim c-o ciupercă sau cu două ciuperci berci – adică fără codiţe, înnodăm câteva iţe pestriţe după un cod găsit de Vasile în pod, apoi căutăm un calapod pe care să-i punem piciorul.

Aşteptăm până toacă o toacă şi-un iepure sare direct dintr-o tufă de floare direct în farfuria cu ostropel de miel, dar ne apucă dintr-o dată furia şi ne luăm după el, şi-l fugărim cu un tel de bătut frişcă sau hrişcă.

Dacă pe leneşul pici îl apucă dorul de zbenguit printre furnici sau printre arici atunci s-a lecuit.

Iară dacă-şi mai face vreun benghi în frunte şi-o să se-ncrunte, gata, nu ne mai jucăm cu el, defel!

Asta-i povestea cu dragul de Constantinel.

CUVINTE CU ÎNCUIETORI

Oricare fetiţă sau băieţel ştie să alerge niţel, să se joace de-a v-aţi ascuns prin casă, prin parc, să încordeze un arc din nuiele cu săgeată ascuţită la vârf care să ajungă până la stele, în sfârşit, să deseneze. Apoi să modeleze tot felul de figuri la traforaj.

Cine n-are curaj să se ia la întrecere când e vorba de minge sau să prindă cu mâna fulgi de zăpadă când ninge? Să se dea cu săniuţa pe stradă, pe derdeluş! Şi alte jocuri şi minunăţii, că nici nu ştii.

Dar să te joci de-a cuvintele cu încuietoare, ştii?

-Cum adică: de-a cuvintele cu încuietoare, ca la ghiozdan? strigă în gura mare Dan, ale cărui încuietori nu se închid bine niciodată şi trebuie să plece cu geanta legată-n curele de piele.

-Nu, răspunse Ion înţeleptul, bătându-şi pieptul. Este vorba despre cuvinte cu dublu sens sau cuvinte cu înţeles ambiguu. Nu-mi vine acum în minte exemplul căutat, dar ţi-am explicat, sunt cu înţeles dificil şi care te obligă să gândeşti. Primeşti?

Era vorba de un joc inventat pe care copiii îl prindeau imediat şi-l jucau cu plăcere fiindcă avea chichirez (adică şarm şi nicidecum titirez din acela care se învârteşte între deş’te).

În orice caz era mai interesant decât şotronul sau dominoul fiindcă promova noul. Copiii uitaseră şi jocul de-a telefonul fără fir şi chiar şeptic (nu mai era şic) şi aşa, mare-mic, jucau mai abitir noul joc.

Pun mâna-n foc c-am uitat să vă spun în ce consta jocul. Fiecare copil îşi alegea mai întâi locul prielnic de gândit: un fotoliu părăsit, pe mochetă, pe scaun şi chiar pe bicicletă, sau rezemat pe balustrada de la fereastră, ceea ce era mai periculos, desigur, dar îl obliga să gândească mai serios. Dar ce atâta bătaie de cap, nu prea conta locul, ci mai ales câţi încap într-o încăpere, având în vedere că trebuiau să mai lase puţin spaţiu liber în plus. Pentru săritul în sus în caz de izbândă. Pentru că nu-i mai mare osândă decât să vrei să ţopăi şi să n-ai loc, nici măcar pentru tropăitul pe loc. În sfârşit, să lăsăm tropăiala (adică sporovăiala) şi să descriem jucăria, aşa cum ne-a fost învoiala.

Dacă în mod fericit, fiecare şi-a ales un loc de gândit potrivit, jocul poate începe. Cine se pricepe, n-are decât să ia cuvântul primul. Nu trebuie decât să găsiţi un cuvânt care să aibă mai multe înţelesuri, două, trei sau mai multe, dacă vrei.

Să luăm cuvântul TOC. Foloseşti la scris un TOC, la pantofi ai înc-un TOC. TOC la un pistol de foc. Uşa are înc-un TOC. Ochelarii se-odihnesc tot în TOC, când nu citesc.

Tu dezvoltă mai departe, tot cu-acelaşi nume-adică, OMONIME, va să zică. Le încerci atunci pe toate, pe gândite, jumătate pe ghicite. Dar prin semne, nu prin vorbe sau desemne.

Jocul are şi-un revers. Poţi să-l joci în sens invers. Dacă un copil sau doi, sugerează astfel gândul, ceilalţi găsesc cuvântul potrivit şi cu temei. Hai, încearcă dacă vrei. Se propune un cuvânt, cum ar fi de pildă VÂNT. Iară tu ce mă asculţi, trebuie să decifrezi înţelesul. Mai pe scurt să suerezi şi să faci cum face vântul, răscolind întreg pământul, primăvara pe câmpii. Sau să şuieri şi să fluieri când se-apropie îngheţul.

Asta într-un timp record. De acord?

Eu îţi spun: aşa un joc, nu-i plictisitor deloc.

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: