-Elena BUICĂ:,,ZILE ÎNSEMNATE”

Fără să fim superstiţioşi, când cernem evenimentele care au rămas înscrise mai viu în memorie, constatăm că apar de-a lungul mai multor ani câteva date în care se succed întâmplări înrudite între ele şi dacă le punem cap la cap, dau o anume culoare vieţii noastre. În afara zilelor de naştere şi a sărbătorile care se succed anual, se încheagă făptura unor date care ne privesc personal. Pentru toată lumea civilizată, ziua începerii anului şcolar este o zi care ne întoarce faţa cu ani în urmă la lungul şir al începutului de an şcolar, cu precădere spre ziua de neuitat a clasei întâi, a primului contact cu şcoala, cu banca şi draga noastră învăţătoare, DOAMNA, în cuvântul căreia credeam aşa cum credeam că ziua urmează după  noapte.

Trăiesc şi eu ca oricare adierea primelor amintiri pentru pregătirea anului şcolar, cu uniforma nouă, cu ghiozdan în care, pe vremea mea, stătea la loc de cinste tăbliţa marcată  cu liniuţe roşii pe o faţă şi cu pătrăţele pe cealaltă, iar  pe marginea de lemn, printr-o găurică, erau legate de două sforicele buretele de şters tăbiţa şi condeiul de care trebuia să avem grijă să nu se frângă şi să ne aducă  vărsarea de lacrimi pentru o asemenea întâmplare. Lângă tăbliţă, stăteau alături puse cu multă grijă, aritmetica şi abecedarul cu multe poze colorate şi cu primele litere şi cuvinte pe care le memorasem din zbor, dar simulam descifrarea cu o anume intonaţie care însoţea degetul arătător plimbându-se pe pagină: O-I…OI.  În clasele următoare grija mare era pentru felul cum duceam în mână călimara cu cerneală, ţinută drept, ca să nu se verse, în timp ce tocul cu peniţa stăteau în penar aranjate cu multă grijă. Peniţa era controlată atent să nu aibă vârful despicat, căci pe atunci caligrafia era la loc de mare preţ. Mai apoi, un motiv de semeţie era rostitirea tablei înmulţirii fără răsuflare, pe o melodie lineară, dar ritmată. Simt şi acum fiorul necunoscutului acelor începuturi de an şcolar. Aveam unghiile tăiate, urechile şi gâtul curat, batista în buzunar era spălată şi călcată, dar eram îngrijorată de ce-o zice DOAMNA de degetele mele de culoarea maronie a cojilor de nuci care nu voia să se ducă oricât îmi frecam mâinile cu nisip, căci săpunul nu ajuta la nimic.

În anii următori, acestor zile de început de septembrie, li s-au adăugat regretele că s-a terminat vacanţa, suspinul despărţirilor, dar şi bucuria reîntâlnirilor sau speranţa sosirii următoarelor vacanţe, pe atunci, neapărat – cu trenul din Franţa!

Toate aceste amintiri comune cu ale tuturor şcolarilor, au început pentru mine să se individualizeze la 18 ani când  am fost nevoită să întrerup şirul anilor de studii din tumultosul Bucureşti şi să iau viaţa pe cont propriu, într-un colţ de lume îndepărtat, undeva sub un deal, de parcă era  uitat de Domnul,  o vatră a vieţii arhaice,  deşi nu era departe de Oradea, în comuna Ineu de Criş. Atunci, in 1952,  pentru mine ca invăţătoare-profesoară suplinitoare, iar acum pentru nepoata mea, Mara-Elena, la cei 18 ani, care a plecat la Ottawa  pentru studii universitare, începutul lui sptembrie a marcat hotarul unor noi destine. Pentru fiecare a însemnat prima despărţire mai îndelungată de familie, dar mai ales, aducătoare de  schimbări majore. Acum am condus-o cu gândul şi cu sufletul privind cu ochii ca prin ceaţă deasă spe drumul ei de viitor şi întorcându-mi ochii minţii pe cel al meu din trecut care mi-a adus schimbări  simţite ca un şoc şi mi-au marcat profund  următorii ani. Am devenit alt om din care n-a mai rămas decât sufletul de copil de care nu m-am putut despărţi nici acum. Mă întreb cum va arăta nepoata mea când va termina studiile, căci la terminarea studiilor fiicei mele, parcă era, dar parcă nu mai era tot ea cea în care sculptasem cu migală şi neţărmurită dragoste anumite trăsături.

Acum n-am plâns în stradă când mi-am petrecut nepoata cu privirea plecând la Ottawa. Am stat locului ca o stană de piatră privind în gol. Am plâns înainte de a ieşi din casă, atunci când m-a invitat  să iau loc ca să îmi cânte la pian piesa îndrăgită de toată familia fiindcă era piesa ei dragă, Le Coucou (Rondeau) de Louis-Claude Daquin (1694-1772). Era un gest de rămas bun, dar şi de recunoştinţă pentru lungul şir de ani în care am stat langă ea la lecţiile de pian, lecţii care şi ele se încheiau acum stinându-se în acordul final. În legănarea ritmului de rondo am simţit că se leagănă întreaga lumea cu mine. Ne-am îmbrăţişat îndelung în ritmul sacadat al lacrimilor venite din străfundul pieptului. Apoi iar m-am dus cu gândul la lungul şir de ani marcaţi de zilele începutului de septembrie. Fiecare septembrie îmi aducea un nou an şcolar pentru fiica mea ca eleva, apoi ca studenta, iar profesional, mi-aducea copii noi, clase noi, colegi de muncă noi, uneori şcoli noi, metode de învăţământ noi şi nu de puţine ori chiar localităţi noi. Prntre atâtea nouăţi aduse de toamne  se numară şi anii de studii universitare pe care i-am făcut cu ceva întârziere datorită vremurilor potrivnice, iar în anul acesta, trăiesc alături de fiica mea, bucuria primului început de an şcolar  când ea îşi va conduce ca directoare adjunctă colectivul de 87 de profesori la un prestigios liceu din Toronto.

În lungul şir al începuturilor de septembrie, am apucat să trăiesc şi vremea ieşirii mele din lumea şcolilor încheiată  în lacrimile pensionării. Dar până să apuc să trag aer adânc în piept pentru alean, un alt început de septembrie, mai precis, în noaptea lui 31 august spre 1 septembrie, m-a adus definitiv în Canada, căci nepoţica începea şcoala şi cine putea mai bine să-i supravegheze paşii decât draga de Buni. Şi odată ajunsă aici, Buni iarăşi a trecut prin mari prefaceri, cele ale strămutării, dar a acceptat totul din plină inimă.

Şi iată-mă acum, la acest septembrie 2010, când iar mi s-a golit inima odată cu plecarea nepoatei mele dragi. Parcă nu mai ştiu ce să fac cu mâinile care nu-şi mai găsesc rostul ca până acum. E casa goală, deşi îi simt prezenţa în tot şi în toate. Nu-i mai aud vocea, nu-i mai simt mişcarea, nu-i mai aud cântecele la pian. Şi parcă e un făcut, afară plouă şi e frig, nu pot ieşi cu caţeluşa la plimbare decât pe fugă şi zgriburind şi stau şi iaraşi mă gândesc la zilele începutului de septembrie încercând să străpung timpul în viitor să vad ce-mi mai poate aduce. O adiere calda a sperantei şi a încrederii mă face să întorc capul spre răsarit şi să rostesc, ajută Doamne!

Elena BUICĂ


%d blogeri au apreciat asta: