-Gheorghe A. STROIA:,,ÎN BRAŢELE…BUNICULUI”

Curtea, plină de salcâmi a bunicului, se umplu de o adiere diafană de primăvară. În aer se auzeau deja bondarii, care bâzâiau printre crengile pline de floare ale copacilor. Gardul, înalt ca o fortăreaţă, păstra pe vârfuri urmele albe ale unei ninsori căzute fără veste, ca ultima răzbunare a unei ierni trecute. Printre scândurile bătute rar, dar cu meşteşug, se putea vedea drumul, plin deja de verdeaţă, din care ieşeau timide şi încă nedumerite pâlcuri de floricele galbene sau roşii.

În curte, aşezat pe scăunelul lui făcut dintr-un butuc, bunicul zăreşte venind, ţopăind de bucurie, pe soarele lui – Ghiocel, nepoţelul cel drag şi scump. Era destul de departe dar, când Ghiocel îl observă pe bunicul stând în curte, strigă cu putere multă:

— Buuuniicuuleeee!! se auzi glasul ca un ecou al lui Ghiocel. Eşti acasă?!

— Acasă sunt, dragul meu! Unde aş putea fi la ora asta, aşa de dimineaţă?

— Ajung acum, să nu pleci nicăieri, bunicule !

— Hai, vino la mine, soarele meu strălucitor, vino să te sărute tata moşul !

Intrând în curte cu viteza unui uragan, copilul sări direct în braţele bunicului, aproape răsturnându-l de pe scăunel.

— Încet puiule, că doar nu dau turcii! Privind lung către copil, se miră din nou de frumuseţea sa. Avea părul blond şi des, în care soarele râdea în mii de sclipiri, parcă stelele cerului căzuseră toate în părul lui. Obrajii îi erau plini de sănătate, cu bujori ca focul ce pârjoleşte. Deşi micuţ de vârstă, era bine crescut, înalt şi bine legat. Dacă te strângea de mână, îl simţeai având puterea unui…bărbat adevărat.

— Bunicule, acum că te-am prins acasă, îmi spui şi mie o poveste ?

— Dar e prea devreme iubitule, îţi voi spune mai târziu una !

— Hai te rog, nu fi zgârcit cu vorbele, căci spuse de tine, sunt tare frumoase, promit! zise Ghiocel

— Bine fiule, îţi voi spune nu una, ci mai multe poveşti, dar vreau să îmi promiţi ceva!

— Orice, orice, dar numai porneşte o dată te rog, căsuţa cu poveşti !!!

— Ghiocel, dragul meu, te rog frumos, ca după ce îţi voi spune povestea, să încerci să-mi spui ce ai înţeles tu! Să-mi spui care e morala ce se desprinde din fiecare poveste. E bine aşa, te învoieşti ?

— Perfect, bunicule, dă-i drumul, nu mă mai ţine pe jar, te rog !

— Dar, dragul moşului, oare nu eşti tu minunea mea, din zorii zilei? Şi dacă noi doi am sta de vorbă, ştii cum aş numi eu lucrul acesta?

— Cum? Spune-mi, cum ? întrebă copilaşul.

— DE VORBĂ CU O…MINUNE, puiul meu scump şi drag. Şi acum, vino…ÎN BRAŢELE BUNICULUI! Să fii numai ochi şi urechi ! Era odată, că de n-ar fi…nu s-ar povesti…

ra odată, ca niciodată, că de n-ar fi…nu s-ar povesti…

……

PUTEREA UNEI MAME

Era odată, că de n-ar fi…nu s-ar povesti…, undeva, prin lumea asta mare şi plină de minunăţii, o mamă care creştea doi copii, frumoşi ca soarele. Şi erau pentru ea cei doi copii, lumina pe care o zărea în fiecare zi, crescând din zori şi până-n seară. Iar copiii, Codrin şi Iuliana, cele două minuni ale mamei erau ochii ei cei de preţ, buni şi foarte ascultători. Şi pentru că nimic nu este la întâmplare, ci totul are o ordine firească, crescură copiii şi se făcură mari. Fata, rămasă acasă cu mama, era moaşa satului, pe mâna căreia, răsăreau boţurile acelea însufleţite numite copii. Băiatul era stabilit în oraş şi ajuns doctor, avea grijă de copiii nevoiaşi ai unui centru. Era bun şi blând şi fiecare vorbă a lui alina şi mângâia, mai mult decât medicamentele pe care le prescria cu pricepere.

— Domnule doctor, sunteţi un om minunat! spunea o mămică, cu lacrimi pline de recunoştinţă în ochi.

— Da, sunteţi un om bun ! Copilul meu a început iar să zâmbească. Ba, ştiţi ce mi-a zis? Că i-aţi dăruit sănătate, doar cu un zâmbet de-al dumneavoastră, spunea o altă mămică, vădit emoţionată.

— Ei, haideţi, vă rog să nu mă mai lăudaţi atâta. Încep să mă obişnuiesc şi o să vă pară rău! spunea doctorul, cu blândeţe.

Şi pentru că nu era departe de sătucul unde crescuse, vizitele la buna lui mamă erau dese, astfel că măicuţa era fericită foc, pentru că îi avea pe amândoi copiii aproape. Într-o zi, Codrin primi un telefon, care-l tulbură enorm de tare:

— Alo, Codrin, tu eşti? striga Iuliana de la celălalt capăt al firului.

— Da, eu sunt. Ce s-a întâmplat? zise cu glas speriat Codrin, recunoscând vocea surorii sale.

— Mama…mama, iar vocea din telefon se apucă de plâns cu putere.

— Ce-i cu mama? Iuliana, spune, te rog!

— Mama e grav bolnavă şi m-a rugat să te chem să treci pe la noi. Vrea să-ţi vorbească şi asta cât mai curând, spuse Iuliana, liniştită de vocea fratelui ei.

— Bine, aşa voi face! Voi veni de îndată, cu trenul de diseară, la ora cinci.

Închise telefonul, dar fremăta de emoţie şi de nerăbdare. Codrin se aşeză un pic, să respire şi-şi aţinti ochii la pendula din perete. Secundele i se păreau ore, ore întregi de spaimă pentru viaţa mamei lui scumpe. Se pregăti de plecare şi aproape o luă la goană spre gara veche, în care trenul era deja sosit. Urcat în tren, aştepta cu nerăbdare să ajungă. În sătuc, ferestrele casei maicii lui erau deja luminate şi în sfârşit ajunse.

— Unde e mama? Unde e, ce are? întrebă din pragul casei lor părinteşti.

— Stai liniştit, mama e în camera ei, doarme! zise Iuliana, cu glasul şoptit.

Îndreptându-se spre cameră, deschise uşa, proaspăt vopsită, prin care se vedea chipul cel alb al mamei, întinsă pe pat. Părea un înger, cu chipul de lumină, pe fruntea căreia părul, deşi încărunţit, curgea ca o cascadă peste timp. Ochii închişi te îndemnau să admiri frumuseţea ei, nealterată de vreme. „Mama e o frumoasă. E o bună. Vreau să trăiască pentru mine, pentru noi ! ”, gândea în sinea sa Codrin. Ca prin minune, mama simţindu-i frământarea, deschise ochii. Îl privea prin albăstrimea lor şi îl vedea ca pe un prinţ.

— Ce faci, mamă, cum te simţi? îl întrebă mama, slăbită.

— Eu, bine ! Dar, tu? Ce simţi, mamă, ce ai? Îmi dai voie să te consult? spuse şoptit Codrin.

— Vai, puiule, dar a venit şi sanitarul din sat şi a zis că sunt bine! Dar, haide doctoraşul meu priceput, consultă-mă, te rog!

Încurajat de vorbele mamei, Codrin după un consult atent, diagnostică: mama era bolnavă de pneumonie şi-i stabili un tratament, pe care să-l urmeze cu sfinţenie.

— Iuliana îţi va face tratamentul, iar eu te voi veghea de aproape. Am închis cabinetul de la oraş şi voi sta lângă dumneata, până te vindeci, spuse doctoraşul mamei favorit.

— Dar, fiule, oamenii aceia au nevoie de tine! Eu sunt bătrână şi poate dura mult până mă fac bine, du-te la oraş!

— Nu, mamă! Voi sta lângă dumneata! Tu, oare când noi eram bolnavi, plecai? De ce ne păzeai, la căpătâi, zi şi noapte?

— Da, dar eu sunt mama, iar voi sunteţi copiii. Eu sunt mai puternică! zise mama, emoţionată.

— Da, dar acum noi suntem cei puternici şi tu eşti cea slăbită, mamă! Aşa că…te rog, ascultă-mă!

Devotamentul şi îngrijirea copiilor, încet dar sigur, o făcură bine pe mama. Stătea acum afară la soare, în braţele voinicului ei, care o mângâia pe păr. Mama simţise şi acum respectul şi dragostea copiilor, era cea mai fericită. Aşa că îi propusese Iulianei şi lui Codrin, ca mâine să meargă cu toţii, în poieniţa din deal, să admire satul, de undeva de sus.

— Dar mamă, tu eşti încă slăbită! Încă te mai clatini, nu poţi urca dealul, zise agitată Iuliana.

— Vai de mine, copii ! Dar mi-am revenit, doar sunt o leoaică, nu ? Aşa rămâne, nici vorbă!

Era deja dimineaţă, soarele se strecura timid printre norişori, să crească peste linia orizontului. Pădurea cea mare din deal îi aştepta. Mama îi rugă pe copii să înhame caii la şaretă şi să plece spre pădure. Drumul nu fu lung, ajunseră destul de repede în pădure. Priveau acum copacii înalţi, din care se desprindeau ciripiri de păsărele, în triluri vesele şi încântătoare. Cu mâinile prinse de cei doi copii, mama era în culmea fericirii. Era din nou copil, vântul i se plimba prin păr, cu mângâiere fină. Pădurea o privea din nou cu ochii verzi ai frunzelor, dăruindu-i aroma plină de viaţă, sclipire a unei binecuvântări celeste.

— Ce bine e ! Ce bine mă simt! Copii, am aripi, simt că îmi cresc aripi, zise mama.

— Aşa e mamă şi nouă! spuseră copiii, de braţele mamei.

Dar bucuria le fu scurtă şi firavă când fără veste, un copac mare şi bătrân, parcă scuturându-şi crengile, se repezi cu vuiet mare şi căzu peste ei. Fiind unul lângă celălalt, Codru şi Iuliana fură aproape seceraţi. Erau la pământ. Mama, în stare de şoc, privea spre ei încremenită. Nici un fir de păr din capul ei nu se clinti. Dar îi clintiră copiii, care zăceau acum, sub copacul cel bătrân.

— Ajutor, ajutor! striga mama, cu puterile parcă tăiate. Ajutor! Oameni buni, vă rog ajutaţi-mă!

Dar din pădurea mare, doar ecoul o imita. Nici o mişcare. Deşi nu tocmai înzdrăvenită, mama îşi adună acum ultimele puteri. Se roti pe lângă copacul acela mare şi se ruga la Dumnezeu:

— Fă Doamne o minune! Nu-mi ucide copiii ! Ucide-mă pe mine, dacă vrei, dar nu mi-i lua. Şi te mai rog acum să-mi dai putere!

Întoarsă spre copac, introduse mâna printre crengile uscate. Trase cu putere în sus. Cred că se chinuia dar, oare în zadar? Cu ultimele sforţări, puterea ei de mamă crescu nemăsurată. Ridică ramurile copacului şi reuşi să le dea la o parte.

— Dragii mamei, ce-aţi păţit? striga mama, către puii ei răniţi.

Dar ecoul vocii ei umplea pădurea mare de jale. Şi ca să nu se tânguiască prea tare, pentru că toată viaţa fusese un om puternic, mama acţionă. Cu puterile ei miraculoase, izvorâte din dragostea ei către copii, ridică întâi pe Iuliana, care era moale, ca o cârpă. După ce o urcă încet pe spinare, apoi o puse în şaretă şi se întoarse după Codrin. Doctoraşul ei era palid, dar dădea semne de trezire. Năuc, bâigui :

— Mamă, unde eşti? Ce ai păţit? Cu ce pot să te ajut?

— Hai, hai cu mama, ridică-te în picioare, să mergem la şaretă! Eu n-am nimic. Mi-e bine, sunt din nou puternică! Băiatul leşină, dar căzu în braţele mamei sale. În braţe, căra acum nu un adult în toată firea, ci un copil: pe copilul ei cel scump. Îl urcă în şaretă şi cu o mână aţâţa armăsarul, iar cu cealaltă îşi sprijinea odoarele. Ajunsă în mare viteză în sat, se duse direct la dispensar şi ceru ajutor. Abia atunci observă că de fapt şi ea era rănită. Dar nu simţea şi nu o durea. O dureau rănile copiilor ei. Dar bucurie:

— Aţi avut noroc doamnă că mai trăiţi ! a spus medicul de la dispensar. Iar copiii dumneavoastră, staţi liniştită, sunt bine! Ei sunt tineri şi puternici, se vor face bine şi asta cât de curând. Au avut noroc!

Atât îi trebui să audă maicii celei cu mare dragoste pentru copiii săi. Întrebată de unde avu atâta putere, răspunse în şoaptă, doar pentru ea: „Puterea mea e dragostea oricărei mame. Viaţa mea nu valorează nimic fără ei. Mulţumescu-ţi Doamne, pentru ajutor !”  Copiii mamei celei puternice se făcură bine, iar ea îi bucură încă mulţi, mulţi ani cu prezenţa-i fermecătoare şi puternică. Trăiau şi-i datorau asta unei întâmplări, care le amintea în fiecare zi de puterea unei mame, de dragostea ei nemuritoare, fără de margini.

***

— Bunicule, de ce puterea unei mame este aşa de mare? Stai, am înţeles: pentru că ne iubeşte, aşa este?

— Aşa e bunicule! Iubiţi-vă mamele, căci de acolo vă vine puterea şi bucuria vieţii. Iubitul moşului, mai vrei o poveste? Ascultă: Era odată, că de n-ar fi…nu s-ar povesti…

……………….

BIBLIOTECA VORBITOARE

Era odată, că de n-ar fi…nu s-ar povesti…, într-un oraş mare, o clădire frumoasă, care la vremea ei fusese foarte admirată şi foarte căutată. Era aşezată în centrul oraşului şi domina panorama cu coloanele ei de piatră, sculptate cu mare artă de un artist renumit. Sălile ei erau mari şi pline de lumină, cu candelabre în care străluceau razele, rupte parcă din soare. Într-o sală mare, pe care scria: „Împrumut”, cărţile stăteau aliniate pe rânduri înalte, la care ca să ajungi te urcai cu scara. Noaptea cobora peste oraş, iar luminile clădirii aceleia mari se stingeau una câte una, rămânând doar luminiţele de veghe.

În sala mare, se auzeau voci, pe tonuri diferite, de parcă se porniseră păsările să-şi cânte trilurile colorate la sosirea primăverii.

— Vai de mine, suratelor, ce mă dor coperţile, de atâta stat. Nu m-am mai coborât de mult, din rafturile acestea mari, zise o carte subţire, al cărui glas părea ca un cântec.

— Nici eu n-am coborât de mult, strigă cu glasul gros o enciclopedie gigantică, cu pagini multe şi filele colorate. Ce s-a întâmplat, oare ne-au uitat?

— Şi pe noi! strigară nişte cărţi cu glasuri de copii. Pe noi nu ne mai caută nimeni, am obosit de atâta stat degeaba. Oare unde sunt copiii, or fi plecat cu toţii, sau ne-au uitat?

— Da, da, asta e ! Ne-au uitat, strigară într-un glas cărţile nemulţumite. Pe vremuri, veneau în biblioteca noastră mulţi oameni: părinţi, copii, bunici, cu dorinţă mare de citit. Se spune că, foarte adevărat : „cărţile – din cărţi se scriu ”. Numai cine citeşte, ştie a scrie o carte. Citind capeţi vocabular, stil, răbdare.

— Da surioarelor, dar acum voi aţi auzit cum că a apărut o cutie vorbitoare şi un aparat care-ţi arată lumea, ba unele dintre ele sunt şi colorate? spuse o carte, cu coperta ruptă. Uite, pe când ne vizitau, oamenii ne lipeau şi ne cuseau, că toată lumea avea pe atunci grijă de cărţi şi fiecare le îngrijea, cum putea.

— E-adevărat, este foarte adevărat, spuse un atlas geografic, cu poze interesante, având culorile vii şi frumoase. Dar cutiile despre care vorbiţi, cred că se cheamă radio şi televizor, nu?

— Da, ştiu că aşa, oamenii au devenit mai comozi, nu mai fac nici mişcare, spuse o carte de jocuri şi concursuri. Stau în faţa ecranului şi privesc până departe, departe. Eu mai cred că una e să stai în faţa televizorului-să vezi şi alta e să citeşti într-o carte, să-ţi imaginezi, nu-i aşa?

— Da, dar unde mai spui că acum oamenii se conectează la internet, mulţi ca să-şi ocupe timpul. Iar la calculator, copiii devin tot mai dependenţi de jocuri, uneori îngrozitoare, din care n-au ce învăţa.

— Of, of ! Ce vremuri am mai ajuns, ziseră toate. Ce să facem, dacă suntem doar, nişte…demodate.

Şi tot aşa cărţile se tânguiră şi se văitară, că adormiră toate, pe rafturile prăfuite de timp. Dar când cărţile se odihneau, ele nici măcar nu ştiau că dintre coperţile lor răzbătea, firavă şi frumoasă, lumina cunoaşterii şi a ştiinţei, a operelor nemuritoare, despre care chiar oamenii au scris, pentru ca apoi să fie uitate. Voi, copii, vi le amintiţi, nu? Dacă uitaţi de cărţi, e ca şi cum aţi uita de proprii părinţi, de înaintaşi şi apoi, urmaşii vor uita de voi !

***

— Vai, bunicule mi-e milă de cărţile acelea, erau tare supărate! zise Ghiocel.

— Aşa este bunicule! Între paginile unei cărţi găseşti comorile de mare preţ ale omenirii, valorile fără de moarte, pe care noi trebuie să le primim şi să le păstrăm, spuse bunicul.

— Dar, bunicule cum se numeşte un om care scrie o carte?

— Autor se numeşte, dragule. Iar cartea sa se numeşte operă, căci îşi cântă în ea sufletul şi fiinţa,  visând  la  nemurirea cuvântului  său.

— Vai, bunicule, dar şi eu vreau să fiu autor! Mai bine…lasă asta! Spune-mi o poveste nouă, vrei?

—Cum să nu: Era odată, că de n-ar fi…nu s-ar povesti…

PICĂTURA DE ROUĂ

ra odată, că de n-ar fi…nu s-ar povesti…, într-o mirişte mare şi deasă, plină de primăvara timpuriu şi până vara târziu, un spic de grâu mare şi frumos. Se numea Auraş. Oare de ce se numea Auraş? Pentru că nicăieri în lumea asta mare nu vei găsi un aur de o aşa strălucire. Era strălucirea razelor soarelui cald de vară, care se desfătau în boabele lui coapte. De multe ori Auraş îi întreba pe fraţii lui cei mulţi:

— De unde ne vine puterea şi bogăţia? De unde ni se trage culoarea asta aurie, ce străluce, în bătaia vântului?

— Auraş, dar tu eşti chiar poznaş! Oare nu ştii că soarele ne creşte şi ne coace, dar nu ne e suficient? Pe lângă lumină şi căldură, noi avem nevoie de aer. Dar, mai ales, nevoia noastră cea mare este de apă, spuneau gureşele spice de grâu.

— Dar hai să vă povestesc ceva, spuse un spic bătrân şi  copt, care răsărise mai devreme din pământ şi se ridicase spre lumină.

— Voi nu ştiţi, dar se spune, că demult, picăturile de rouă, care ne trezesc dimineaţa, se supărară rău pe oameni. Şi asta din cauză că ei, se întrebau de multe ori: „Ce mare scofală un bob de rouă? Ce lipsă am simţi noi, dacă nu l-am mai avea?”  Şi de atunci boabele de rouă din toată lumea, se supărară pe oameni şi stăpâniţi de fiii ploii, se ridicară de pe pământ. Oamenilor, din prea mare supărare, le fură luate şi lacrimile din ochi, ce semănau mult cu picurii de rouă, căzuţi din cerurile albastre.

Şi pentru că şi lacrimile le fuseseră luate, lumina soarelui nu mai scânteia în ochii oamenilor, căci fără lacrimi, deveniseră orbi. Şi orbecăiră aşa mult timp, în întuneric şi în nelinişte, gândindu-se cât rău putuseră face cu vorba lor. Picurii de rouă îi blestemară pe oameni ca până nu se va naşte pe pământ primul copil cu nume de rouă, să nu mai cadă pe pământ ploaia.

— Vai, iubite spic, dar de ce erau picăturile de rouă aşa de furioase? Doar ştii că oamenii sunt neştiutori. Chiar şi cu noi se comportă ciudat. Deşi se muncesc din greu să transforme aurul holdelor în făină, imediat se plictisesc şi aruncă pâinea pentru care au trudit la gunoi, zise un spic rotofei.

— N-am terminat povestea! Iată: zilele oamenilor se scurgeau greu, plin de suferinţe, pe care chiar ei şi le făcuseră. Şi peste timp, la casa unor oameni săraci se născu o fetiţă cu nume neobişnuit: Roua. Se trezea fetiţa de dimineaţă, la îndemnul mamei sale şi se ducea către pădure, să se joace pe deal. Iar ochii ei, deşi nevăzători, priveau mereu spre cerul înalt, din care nu mai cădea nici un strop de rouă. Până când, de sus, din cer, zărind ochii albaştri ai fetiţei, crăiasa picăturilor de apă , spuse:

— Vedeţi voi fetiţa aceea, cu ochii albaştri, ce priveşte la noi?

— E o fetiţă minunată, chiar dacă nu vede lumina, o simte, căci o are în suflet, spuse o bobiţă, ca o lacrimă.

— Ei, bine! Fetiţa se cheamă Roua. Oare, vă aduceţi aminte care a fost blestemul pus asupra oamenilor? Să fie aceştia pedepsiţi, până când se va naşte un copil cu nume de rouă. E timpul ca oamenii să nu mai fie pedepsiţi. Porniţi cernerea mare a picurilor de apă ! Aduceţi vânturile, să adune norii! Să înceapă dansul picăturilor de apă!

Şi din acel moment, apa mărilor şi a oceanelor se transformă în abur şi se ridică în văzduh.  Din aburul acela, apar norii cei albi, ce adăpostesc apa, cernută printr-o sită fină. Când prin aer se întâlnesc doi nori, norul bun aruncă un fulger spre norul rău. Din lupta asta încrâncenată, biruitoare iese ploaia, care cade în picuri mărunţi peste oameni. Căzută din cer, apa în surplus intră în pământ, formând lacuri subterane, pe care oamenii construiesc fântâni. Răceala dimineţii transformă aburii din aer în picuri de rouă, prin care copiii aleargă cu picioarele desculţe.

— Vai, ce minunat! Deci asta este roua, nu? zise spicul rotofei.

— Da, dar mai frumoasă este picătura de apă, fiică a crăiesei picurilor de rouă, salvate şi aduse din nou pe pământ, de un copil curat, cu nume de Rouă!

***

— Dar ce văd în ochii tăi, picuri de rouă? întrebă curios Ghiocel.

— Da, sunt picuri de rouă! M-am rănit de frumuseţea ta şi de glasul tău cel dulce! spuse bunicul mieros. Te iubesc, aşa cum iubeşte lacrima, picătura de rouă. Aşa cum iubesc copiii roua, pe care, călcând-o desculţi, îi simt răcoarea.

— Şi eu te iubesc, bunicule… Iar roua, pentru noi  copii, e darul dimineţilor de vară !

— Vai de mine, isteţelul bunicului! Mai, mai că mă faci să-mi fie ruşine de limba mea prea săracă în cuvinte, ce nu ştie a spune lucrurile atât de frumos!

— Ba nu, nu e adevărat! Tu eşti puterea cuvântului, bunicule! zise mândru Ghiocel. Unde e următoarea poveste? Să spun eu? Era odată, că de n-ar fi…nu s-ar povesti…

––––––––––-

FIŞĂ DE AUTOR

  • Stroia A. Gheorghe s-a născut la Adjud, judeţul Vrancea, pe 22 mai 1970.

  • Absolvă cursurile de zi ale Universităţii din Bacău Facultatea de Inginerie,  specializarea Mecanică Fină – promoţia în 1995.

  • Debut literar: în anul 2010, cu un volum de poezie şi proză tematică pentru copii
  • Volume publicate:

„Pledoarie pentru…inocenţă”

Editura Sfântul Ierarh Nicolae – Brăila, 2010; poezie şi proză tematică pentru copii

„Pelerin, la porţile…eului”

Editura Sfântul Ierarh Nicolae – Brăila, 2010; poezii

„De vorbă cu o…minune” – lucrare în 4 volume

Editura Sfântul Ierarh Nicolae – Brăila, 2010; poveşti pentru copii cuminţi – vol. 1/4

– „Omul retortă”

Editura Rafet – Râmnicu Sărat, 2010; poeme

„În braţele bunicului” – vol. 2/4

Editura Optima – Iaşi, 2010 ; poveşti pentru copii cuminţi – vol. 2/4

  • A fost publicat în reviste literare naționale precum:

Basarabia Literară

Visul

Revista Singur

Glas Comun

Slova Creştină

Ecoul

  • A fost publicat în reviste și gazete internaționale ale diasporei, precum:

Așii Români – Germania

Gândacul de Colorado – SUA

Anima News – Israel

  • A publicat în paginile ziarelor, la secţiunea culturală:

Ziarul de Vrancea – Focşani

Monitorul de Vrancea – Focşani

  • Cronici literare la volumele sale semnate (selectiv) de:

Ionel Marin, Marin Moscu, Daniel Dincă, Ion Croitoru şi alţii

  • Este membru al cenaclului literar „Vasile Cârlova” al Casei Armatei de la Focşani

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: