Olimpia Sava:,,Bine faci, bine găseşti”

În vremuri  de demult trăia

Un moş, ce-avea o fată.

Din zi în noapte ea muncea,

Frumoasă şi curată.

Dar într-o zi ce s-a gândit

Moşneagul? Să se-nsoare!

Şi, nu ştiu unde, a găsit

O babă, acră tare.

Avea, şi baba, fata ei,

Tot acră şi urâtă…

N-avea egal între femei,

Aşa era de slută!

Nespus de mult o duşmăneau

Pe fata cea frumoasă

Şi multe rele îi făceau,

Să plece de acasă.

Fecioara de moşneag vedea

Că are-aşa duşmance,

Dar ea defel nu se plângea,

Să fie-n casă pace.

Cu sufletul ei bun, credea

Că cele două rele,

Văzând cum se comportă ea,

Se vor schimba şi ele.

Dar timpul se ducea în zbor,

Şi fără de izbândă,

Nu se-auzea din gura lor

Măcar o vorbă blândă.

Trecut-a într-o zi prin sat,
Mergând la vânătoare,

O frumuseţe de băiat:

Om bun şi harnic tare.

El fata moşului zări,

Cuminte şi frumoasă

Şi altceva nu-şi mai dori,

Decât s-o ia mireasă.

Şi fata moşului, la fel,

De cum zări băiatul,

Se şi îndrăgosti de el:

“Acesta-mi e  bărbatul!”

Era feciorul om bogat.

Venea din altă ţară,

Şi încă fiu de împărat,

Părinţilor, comoară.

Făcut-au nuntă mare-n sat,

Cu multă veselie.

Sătenii toţi s-au bucurat

Şi-au mers la cununie.

Doar mama vitregă plângea

Închisă-ntr-o cămară,

Iar fiica ei o însoţea,

Cu inima amară.

Urâtele ar fi dorit

Să-i facă rău copilei.

Cum s-o  omoare, s-au gândit,

Mai spre sfârşitul zilei.

Cu ciudă ele-au pregătit

O tavă cu bucate

Şi, după ce le-au otrăvit,

Deoparte fost-au date.

Dar nu ştiu cum s-a potrivit

Şi cine-a fost de vină,

Bucatele au nimerit

La baba cea haină.

Mâncând, cu ciudă ea privea

Mireasa ca o floare,

Iar mintea ei o şi vedea

Cum pică din picioare.

Dar deodată a simţit

Că totul se-nvârtea

Şi cotoroanţa a murit,

Cum nineni nu gândea.

Prea multă lume n-o bocea

Pe baba  dispărută,

Că pentru toţi ea rămânea

În rele ne-ntrecută.

Doar fata ei a priceput:

A lor e toată vina

Şi pentru toate ce-au făcut

Plăteşte-acum haina.

Se spune că s-ar fi schimbat

Din astă întâmplare

Şi că apoi ar fi plecat

În lumea largă, mare.

Aşa se-ntâmplă când trăieşti

Cu suflet rău, nu-i bine,

Când pe ceilalţi îi duşmăneşti:

E vai şi-amar de tine!

ÎNVINGĂTOAREA

Într-o casă nu prea mare,

Jumătate dărâmată,

Într-un sat din depărtare,

Locuia o biată fată.

Singură era, uitată

Şi trăia în sărăcie,

Dar căsuţa ei  curată

Nu era deloc pustie.

La ferestre, zâmbitoare,

Fel de fel de floricele,

Iar copila, altă floare,

Mai frumoasă decât ele.

Cu iubire şi răbdare,

În oricare ziulică,

Tot mereu încrezătoare,

Ea muncea ca o furnică.

S-a gândit apoi că poate

Să cultive lângă casă

O grădină cu de toate

Necesare pentru masă.

An de an creştea mai mare.

Roadele creşteau bogate.

Se mândrea copila tare,

Căci muncise zi şi noapte.

Copiliţa cea isteaţă

Începuse să prospere

Şi să ducă altă viaţă,

Chiar de nu avea avere.

Reuşise să priceapă

Câte sunt de învăţat.

Studiile-a vrut să-nceapă

La o şcoală din alt sat.

Greu a fost, dar astăzi este,

În sătuc, învăţătoare.

Ce v-am spus, n-a fost poveste

Înainte de culcare.

Dacă vrei să reuşeşti

Ca printre fruntaşi să stai,

Necesar e să munceşti,

Dar şi suflet bun să ai!

NEASCULTĂTORUL

Noaptea, iată, lin se lasă

Peste-ntregul sat.

Luş, plecat demult de-acasă,

Rău a îngheţat.

S-a jucat cu săniuţa

Sus, pe derdeluş.

Tare-i lungă-acum uliţa!

Se-ntristează Luş.

Îl împiedică nămeţii

Şi nu are spor.

Nu se mai aud băieţii,

Sunt la casa lor.

Ce n-ar da să fie-acasă,

Lenevind în pat,

Poate, aşezat la masă,

Harnic la… mâncat!

Sigur mama o să-l certe,

Ce va încasa!

Nici nu merită să-l ierte

Pentru fapta sa.

Şi, de parcă nu-i prea mare

Supărarea lui,

Doi dulăi tot latră tare,

Parcă-s nesătui.

“Dar şi săniuţa este,

Parcă, mult mai grea

Şi urăt hodorogeşte,

Tot în ciuda mea!”

Speriat, acum regretă.

Singur e pe drum

Şi într-una îşi repetă:

“Voi ajunge-acum!”

Luş alunecă şi cade

Peste sanie

Şi la un picior îl arde;

“Uf, ce rău îmi e!”

A ajuns târziu acasă,

Foarte supărat,

C-o durere nemiloasă

Şi-un picior umflat.

Vor părinţii lui să ştie

Unde a umblat;

Ar dori să nu mai fie

Neastâmpărat.

Iar băiatul se gândeşte:

“Sigur, am greşit!”

Dar, să spună, nu-ndrăzneşete,

Câte-a pătimit.

Bine e să fii cuminte

Şi ascultător.

Să-nţelegi: a fi părinte

Nu-i deloc uşor!

Ca să reuşeşti în viaţă,

Mulţumit să fii,

De la toţi din jur învată,

Toate să le ştii.

Toţi copiii ce asultă

De părinţi, mereu,

Au înţelepciune multă

Şi nu dau de greu.

LENEŞUL

E o vară minunată.

Într-o tufă de mărar,

Leneveşte ziua toată,

Fără jenă, un bondar.

Cu o dulce adiere,

Vântu-l leagănă uşor,

Iar bondarul, de plăcere,

Bâzâie încetişor.

Dar, văzându-l pe bondarul

Adormit şi lenevos,

Vântul scutură mărarul.

Leneşul ajunge jos.

Totul este plin de floare.

Cu vreo două-trei ulcele,

O albină lucrătoare

Nu se plânge că sunt grele.

Se apropie şi-ntreabă

Albinuţa: “Frăţioare,

Cum de stai pe jos? N-ai treabă?

Ai uitat de toate, oare?!

Florile-s aşa de pline

Cu parfumuri şi cu miere!

Hai să le culegi cu mine!

Poţi să pierzi aşa plăcere?!”

Ameţit cum e, de lene,

Supărat de căzătură,

O priveşte printre gene:

“Ce mai obrăznicătură!”

Dar apoi se dumireşte:

“Vai de mine, ce-am păţit?

Chiar că adevăr grăieşte

Hărnicuţa, am dormit…!”

Toţi cei care-n lenevie

Uită de a lor simţire,

Este bine să se ştie,

Nu au nici o mulţumire!

LĂUDĂROSUL

Gelu e băiat… isteţ,

Aşadar, descurcăreţ.

Sigur e că, tot ce face,

Oamenilor mult le place.

Dar lui Gelu nu-i convine

Dacă ceilalţi nu ştiu bine

Că e un inteligent

Şi un om plin de talent.

Din acest motiv ciudat,

Deseori e supărat

Şi, fiind morocănos,

Face totul cam pe dos.

E mereu preocupat

Să tot fie lăudat.

Pentru nişte vorbe bune

Şi un moţ în păr şi-ar pune.

Ca şi el, un altul nu-i

Printre cei din preajma lui,

Dar aceasta nu se vede,

Pentru că doar el o crede.

Şi cuprins de mare vervă,

Nici măcar nu mai observă

Că sunt oameni, fel de fel,

Chiar mai talentaţi ca el.

Este bine, cât trăieşti,

Singur să te preţuieşti,

Dar, pe ceilali, mai prejos

De-i consideri, nu-i frumos!

MINCINOSUL

De-i acasă ori la şcoală,

Poate să te bage-n boală.

Fără de ruşine minte.

Şi-l credeam copil cuminte!

De-l cunoşti pe Ionică,

Poţi să vezi că n-are frică.

Toată ziua păcăleşte,

Pe oricine întâlneşte.

Trebuie să spun, că-i drept:

Ionică e deştept!

Ar putea oricând să spună

O drăguţă de minciună.

Pentru că se tot dezice

Nu prea ştii precis când zice

Adevăr… adevărat,

Sau minciună ţi-a turnat.

Chiar şi dacă el susţine

Că deloc nu-i este bine,

Că doreşte ajutor,

Nu-l poţi crede prea uşor.

Când la oră-i ascultat,

Nu poţi crede c-a-nvăţat,

Chiar de-o spune cu tărie,

Dacă lecţia n-o ştie.

Poate că, o dată-n lună,

Vrea un adevăr să spună

Şi vorbeşte serios,

Dar e înţeles …pe dos.

Încercând să-l ajutăm,

Noi îl atenţionăm

Că nu poţi să ai bun nume

Prin minciună sau prin glume.

Ca să fii om respectat,

Trebuie neapărat

Să fii sincer, serios,

Harnic, bun, conştiincios,

Căci oricine întâlneşte

Mincinoşi, îi ocoleşte.

Trebuie de mici să ştiţi:

Mincinoşii nu-s iubiţi!

HOŢUL

Când nu ştie cam ce ai

Dumneata prin buzunare,

Parcă-i înţepat de scai,

Pic de linişte nu are.

Cu încredere-l priveşti,

Îl consideri om cuminte,

Nicidecum nu bănuieşti

Câte planuri are-n minte.

Îţi vorbeşte, te flatează,

Dar discret, prin buzunare

Ori prin geantă-ţi controlează,

Ca din simplă întâmplare.

Astăzi chiar m-am supărat,

În flagrant când l-am surprins.

De aceea-i dau un sfat,

Dacă-i hoţ, oricărui ins:

Pentru tot ce îţi doreşti

Este bine să munceşti,

Fii cu inima curată

Şi să nu furi nici o dată!

Dragi copii, cred c-aţi ghicit:

Când am scris, eu am gândit

Că v-ar fi de mult folos

De v-aţi comporta frumos.

Personajele-ntâlnite

Pentru voi sunt “tâlcuite”.

Dacă le analizaţi,

Multe lucruri învăţaţi.

Doar prin bună comportare

Reuşi-va fiecare

Să ajungă-apreciat

Şi de semeni respectat!

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: