Cezarina Adamescu: ,,Istorisiri biblice versificate” – Lecturi suplimentare pentru Religie – clasele I-IV

CARTEA MEA CEA MAI IUBITA

POVESTEA CELOR DOI FRAŢI

(CAIN ŞI ABEL)

Asta-i o poveste tristă

şi mai tristă nu există.

O s-o spun cum e, aşa,

Poate învăţaţi ceva.

După ce-au păcătuit

primii oameni în Eden,

Paradisu-au părăsit

şi fugind de locul sfânt

poposit-au pe pământ.

Iar Adam avu doi fii.

Şi-au crescut aceşti copii,

iar când mari au devenit

tatăl lor le-a poruncit

fiecare-n felul său

să-i dea cult lui Dumnezeu,

pârga jertfei muncii lor.

De atunci s-au pus cu zor

pregătind cu sârg şi drag

jertfa Domnului în prag.

*

Fiul CAIN era plugar

muncitor şi gospodar.

Grâul când era în pârg

el muncea cu mai mult sârg

însă nu trudea în van.

Floarea grâului din lan

rod dădea crescut în mână

pâine proaspătă şi bună.

ABEL s-a făcut cioban

şi ca orişice mocan

adunase oi, cu sute,

turmă-ntreagă de cornute.

Oile întâi născute

îi dădeau câte-un mieluţ

creţ la blană şi drăguţ.

Amândoi trudeau cu greu

şi credeau în Dumnezeu.

*

Dragi copii, şi aşadar,

înspre ziuă la hotar

ABEL puse pe altar

un miel alb pe un ştergar

şi-l înjunghie sfios.

Sângele se scurse jos.

Dumnezeu binevoi:

jertfa-i luă şi-l ferici,

căci era din trup curat

şi din suflet neîntinat.

ABEL era bun şi drept

şi-n credinţă înţelept.

Fiind la inimă milos

el jertfi mai cu folos

decât CAIN ce-aduse-n pripă

grâu în pârg făcând risipă

şi trufindu-se, privea

cu privire aspră, grea,

jertfa fratelui cel bun

pregătită din ajun.

Fiindc-a fost invidios,

Domnul, foarte mânios,

roadele nu i-a primit

şi nici nu l-a răsplătit.

Supărat la rândul său

CAIN jură cu suflet rău

nicidecum să mai amâne,

imediat să se răzbune.

*

Domnul însă l-a-nvăţat

să nu cadă în păcat;

hotărât să-l stăpânească,

de păcat să se ferească.

-Ştii, pârdalnicul păcat

stă la uşa ta culcat

spuse Domnul cu-ntristare.

Ia aminte şi fii tare!

Dar acest agricultor,

foarte neîndurător

mândru şi invidios

fu de îndoială ros.

Însă foarte curios,

nu-şi lăsă privirea-n jos

şi cu voce guturală

vru să ceară socoteală.

Când văzu că-i refuzat,

faţa i s-a-nnegurat

şi privirea lui stătea

sus la Domnul şi-ntreba

pentru ce n-a fost primită

jertfa astfel pregătită.

Dacă-n suflet tu ai fiere

în zadar e jertfa ta;

nu-i primită cu plăcere

cât de mult ea te-ar costa.

*

Chiar în ziua următoare

fratele răutăcios

se gândi să îl omoare

pe-al său frate credincios.

Gândul rău şi-l împlini

crudul CAIN a doua zi

de invidie pătruns,

pe frîţâne-su cel blând

fără milă ucigând.

Parcă n-ar fi fost de-ajuns,

a fugit şi s-a ascuns.

Dar degeaba te fereşti

de priviri dumnezeieşti

Fiindcă Domnul Sabaot

vede şi aude tot.

Nu ai cum şi nu ai unde

te piti şi te ascunde.

*

Şi-n răcoarea serii, iată,

Că Dumnezeiescul Tată

i-a strigat cu glas sever:

-Este strigător la cer!

CAIN, îţi poruncesc şi-ţi cer:

Ieşi de unde te-ai ascuns

c-ai păcătuit de-ajuns.

Te-am văzut, te-am auzit.

Cât eşti de nesăbuit!

Sângele lui ABEL, sfânt,

s-a suit de la pământ

pân’ la cer, pân’ la zenit…

Iată, ai păcătuit,

n-ai făcut ce-am poruncit!

Dar când Domnul a-ntrebat

unde e cel căutat,

CAIN răspunse cu bănat,

că nu el e vinovat:

-Ce sunt eu, sunt păzitor

al unui sărman păstor?

Eu sunt lucrător plugar

şi de Abel n-am habar.”

Astfel, dispreţuitor,

mincinos şi-nşelător

CAIN răspunse încrezut

ca şi când n-ar fi ştiut,

necăindu-se astfel

pentru moartea lui ABEL.

*

Domnul aspru l-a mustrat

că din ură a vărsat

sânge cald, nevinovat.

Însă ceea ce intrigă

e că sângele mai strigă,

al acestui blând oier

chiar şi astăzi pân’ la cer.

-De te-ascunzi, nu mă-ndoiesc

că n-oi şti să te găsesc.

Te blestem şi te conjur

tot pământul împrejur

să-l străbaţi, să pribegeşti

liniştea să nu-ţi găseşti.

Eu îţi pun un semn pe frunte

nimeni să nu te înfrunte

şi să nu găseşti Lumina

până ispăşi-vei vina…

CAIN, un frate rău făptaş

de-al său frate ucigaş,

prigonit şi alungat

fu de Domnul blestemat.

Toată viaţa lui imundă

fu silit să se ascundă.

Pentru că n-a ascultat

şi-a căzut în grav păcat

ce se cheamă fratricid

(cei ce fraţii îşi ucid),

CAIN să pribegească-ajunse

şi de Yahve se ascunse.

Iar pe unde a trăit

din Eden la Răsărit

CAIN avu pe rând urmaşi,

ai păcatului părtaşi

o mulţime de norod

trăitori în Ţara Nod.

Tu pe frate să-l iubeşti

şi să nu păcătuieşti

dacă nu vrei într-o zi

alungat din Rai să fii…

***

MAMA REA ŞI MAMA BUNĂ

sau

JUDECATA LUI SOLOMON

Pildă de înţelepciune,

Solomon, aşa se spune,

era drept şi era sfânt

ca nici altul pe pământ.

Mult prea tânăr ales rege

Trăia viaţa după Lege.

Încă de la început

Domnului el i-a cerut

nici averi, nici sănătate,

nici puteri nelimitate

peste oşti şi peste-armate

şi nici aur în carate.

Nici palate, nici bucate,

nici victorii repurtate,

ci doar MINTE ÎNŢELEAPTĂ

ca să ţină CALEA DREAPTĂ.

*

Şi veneau la el popoare

să se-nchine-n ascultare.

Chiar din Saba, o regină

ca să-şi afle tihnă lină.

Vestea merse prin vecini

că ar judeca pricini

şi că toţi împricinaţii

se întorc smeriţi, ca fraţii

şi se-mpacă-ntr-a lor vină
nemaiexistând pricină.

Mila lui nemăsurată,

Umilinţa-ntruchipată,

ca şi dreapta iscusinţă

folosită cu ştiinţă

şi măsura de-a şti-n fine

CE E RĂU ŞI CE E BINE

toate-acestea l-au făcut

şi iubit dar şi temut.

*

Se iscase o gâlceavă

foarte rea şi foarte gravă

într-o zi când fără veste

două tinere neveste,

fiecare susţinând,

blestemând şi suspinând,

că AL SĂU – COPILUL – ESTE.

Una dintre-aceste soaţe

tot strângea un prunc în braţe.

Şi femeile aceste

au venit cu-al lor necaz

la-nţeleptul Solomon

cu pruncuţu-n mâini, plocon

să le spună răspicat

Înţeleptul luminat

cine ar avea dreptate.

*

Stând în jilţul de-mpărat,

Solomon le-a invitat

să îi spună ce motiv

le-a adus intempestiv

de la treabă, cu tot zorul

şi al cui e pruncuşorul?

-E al meu, răspunse una.

Poţi să dovedeşti minciuna?

-Ba-i al meu, cealaltă spuse,

fiindc-al tău muri, se duse,

chiar azi noapte, copleşit

şi de fierbinţeli răpit.

-Ba, mi l-ai furat pe-al meu,

şi să-l recunosc nu-i greu.

Ba-i al meu, ba nu-i al tău,

se certară foarte rău.

Una-n stânga, una-n dreapta

şi cu vorba şi cu fapta,

nepăsându-le că-l doare

trăgeau pruncul, să-l omoare

şi de cap şi de picioare.

*

Somolon văzând aceste

izbucniri de la neveste,

spuse-atunci cu voce gravă:

-Ca să nu stârniţi gâlceavă,

iacă, eu vă fac dreptate:

dăm copilul jumătate,

cu o sabie-ascuţită

şi pleca-va mulţumită,

fiecare cu o parte

ca să plângă a lui moarte.

*

Dinadins aşa grozavă

fu sentinţa lui regească

numai să mărturisească,

să se vadă cine minte

ori de are simţăminte

pentru-acel copil din faşă.

Prima „mamă” foarte laşă,

imediat a consimţit

şi-a permis ca negreşit

pe copilul pus chezaş

să-l despice un ostaş,

pentru ca vrăjmaşa sa

viu de-acolo să nu-l ia.

*

-Este strigător la cer:

vreau mai bine eu să pier,

spuse foarte-ndurerată

mama cea adevărată.

Eu te rog, slăvite rege

să faci pace, după Lege

şi să dai, cât este viu

celeilalte, pe-al meu fiu,

chiar dacă o să-mi lipsească

numai fă ca să trăiască.

Eu renunţ, de bună seamă

la iubirea mea de mamă.

*

După aceste vorbe sfinte

pline de învăţăminte

curtea-ntreagă-a amuţit.

Solomon a poruncit

ca să-i fie-napoiat

pruncul neîntârziat

mamei cele-adevărate,

celei sfinte, devotate,

care-a vrut să se jertfească

iar pruncuţul să trăiască.

*

Faima lui se duse-ndată

repede, ca niciodată

şi-a lui Solomon dreptate

fu vestită în Cetate.

Astfel, ştirea s-a-nşirat

pretutindeni în Regat,

de-a aflat, şi nu degeaba

şi-o regină de prin Saba

ce-a venit să ceară sfat

la slăvitul împărat.

Iar a lui înţelepciune

a rămas ca pildă-n lume.

***

URIAŞUL ÎNVINS

Uriaşul ce-a pretins

că de nimeni nu-i învins

conducând a lui armată

vru în suliţi să se bată

c-un flăcău izraelit.

Cred că aţi mai auzit

de povestea din Scriptură,

care ţine cu măsură

respiraţia la gură…

Coif purta, platoşă veche

scut şi suliţă străveche.

Cu asemenea armură

făcea acte de bravură.

Se credea fără pereche.

„Cred că-i floare la ureche

să înving armata-ntreagă

şi s-o vâr într-o desagă.”

El se lăuda trufaş

cum că nu-i fricos şi laş.

Şi pofti cu glasul gros

pe-orice tânăr curajos

să se-ntreacă-n luptă dreaptă.

David, fire înţeleaptă,

un păstor păscând vioi

şi pe capre şi pe oi,

ce trăia-n acel ţinut,

neînfricat cum se ştia

iute socoti aşa:

„Eu, un simplu băietan,

să mă bat c-un filistean?

Cu asemenea armură

să-i dau viaţa mură-n gură?

Însă, chibzuiesc aşa:

Dacă Domnul Însuşi vrea

şi va fi de partea mea

voi învinge uriaşul

şi-l alung de pe imaşul

stăpânit de neamul meu,

să-mi ajute Dumnezeu!”

Şi spunând această rugă

tânărul porni în fugă.

Ce să mai lungească vorba?

Îţi umplu cu pietre torba

ca să aibă ţara pace

şi cu praştia, dibace,

îl ochi atunci în frunte

pe-uriaşul cât un munte.

Şi-l lăsă acolo, lat

pe trufaşul Goliat.

Iar poporul, cum se ştie

scăpă astfel din robie

şi de cruzii filisteni

şi de-ai lor cumpliţi oşteni.

*

O povaţă îţi dau eu:

Cu nădejdea-n Dumnezeu,

fără ironii şi glume

poţi să-nvingi o-ntreagă lume.

Dacă eşti încrezător

pe-un noroc înşelător

iute-ţi vei găsi şi naşul

precum Goliat, trufaşul…

SFÂNUL PETRU PE APE

„Dumnezeu mergând pe ape!

Aş putea-ncerca şi eu

printre valuri cu hârtoape

ca şi Domnul Dumnezeu?”

se-ntrebă Dănuţ odată.

O să-l lămurim îndată.

Eu vă rog să ascultaţi

pilda şi să învăţaţi

cum să credeţi necurmat

în acel ce v-a creat

şi vă are-n paza Sa

pe-orice vreme, bună, rea.

Toate vin n chip şi fel

dacă te încrezi în El.

Niciodată n-ai să pierzi

dacă-ncrederea îţi pui

numai în puterea Lui.

*

Petru însuşi s-a-ncrezut

în Iisus de la-nceput

şi-astfel l-a mărturisit

încât PIATR-A DEVENIT.

Astfel se făcu-ntr-o seară,

ucenicii se urcară

în bărcuţa lor cu vele.

Însă noaptea-i fără stele,

Fără lună, întunecată

Şi e vremea zbuciumată.

Valuri nalte şi furtună,

cerul fulgeră şi tună

iar bărcuţa lor trosneşte

ca şi prinsă într-un cleşte.

Valuri mari pătrund şiroaie,

ucenicii-s uzi în ploaie.

Temători şi-nfriguraţi

au strigat acei bărbaţi,

străbătuţi de un fior

Pe Iisus în ajutor.

-Doamne, vino şi ne scapă

de furtună şi de apă.

Potoleşte, Doamne, vântul

cu puterea şi Cuvântul.

Căci numai Cuvântul Tău

ne va apăra de rău,

fiindcă eşti Stăpânul Sfânt

şi pe cer şi pe pământ

şi pe apă şi în stele,

Împărat pe toate cele…

*

Toţi din barcă se luptau

şi la Domnul se rugau.

Dar ce văd în zare, oare?

ca pată albă, mare,

o lumină se zărea,

parcă se apropia,

parcă se îndepărta…

Şi privind mai către-Apus

cunoscură că-i Iisus.

Ei atunci s-au alarmat,

tare s-au înfricoşat

pe Iisus văzând pe ape

cum venea plutind să-i scape,

fiindcă nu credeau – smeriţi –

că fuseseră-auziţi.

Cine-atunci să-i înţeleagă

într-aşa o noapte neagră?

Auziră-atunci un glas:

-La-ncercare nu vă las,

nu vă temeţi de puhoi,

căci Eu, Domnul sunt cu voi

şi voi fi întotdeauna

pentru-a potoli furtuna.

Vă veghez neîncetat

şi pe mare şi pe-uscat.

Glasul mai apoi le-a spus:

-Nu mă credeţi că-s Iisus?

sunt cu voi de la-nceput

cu acei care-au crezut.

Hai, veniţi-mi mai aproape

şi o să plutiţi pe ape

şi o să călcaţi pe val

cum călcaţi pe orice mal.

Căci, crezând al Meu Cuvânt

veţi păşi ca pe pământ.

*

Ei nu s-au mai speriat,

tare s-au mai bucurat

căci ştiau că singuri nu-s

lângă ei era Iisus!

-Dacă-ntr-adevăr Tu eşti

Doamne, vreau să-mi porunceşti

ca la Tine eu să vin

peste ape să calc lin,

să plutesc, să merg, să zbor!

spuse Petru-ncrezător.

Cum era pe haine leoarcă

Petru-a coborât din barcă

şi-a-nceput cu fruntea sus

să se-ndrepte spre Iisus.

El plutea uşor pe unde

fără ca să se scufunde

tot cu ochii la Iisus

peste ape, cum v-am spus.

*

Vântul s-a-nteţit din nou

şi al apelor ecou

se-auzea mugind a fiară.

Petru-o clipă se-nfioară

şi în loc să mai privească

la Iisus cum o să-l scape,

Petru tot privea a ape.

Cum atunci să reuşească?

Începu ca să se teamă

să se vaiete, să geamă.

Apucă să se-ndoiască

chiar de pronia cerească.

Şi atunci picioru-i scapă

şi se adânci în apă.

Cât pe-aici să se scufunde

în învolburate unde.

-Doamne, scapă-mă de vrei,

că tu scapi şi pe mişei!

Iartă-mă că m-am temut

şi în Tine n-am crezut.

De m-am îndoit un pic

să mă ierţi, acum-ţi zic.

-Bine, om fără credinţă,

oare este cu putinţă

cunoscându-Mă tu bine

să te îndoieşti de Mine?

zise Domnul întristat.

Dar pe urmă l-a salvat,

nelăsând pe om la greu

niciodată, Dumnezeu.

*

Domnu-n barcă a intrat.

Imediat şi vântu-a stat,

fulgerul s-a potolit,

tunetul a amuţit

iar furtuna sa oprit,

adiere-a devenit.

Dintr-o apă-aşa mugindă

apa deveni oglindă.

-Cine e acesta, Sfântul,

că de El ascultă vântul?

se-ntrebau cu toţi uimiţi

şi că-s teferi, mulţumiţi.

*

De te-ncrezi întotdeauna

poţi să potoleşti furtuna,

ba şi norii de pe cer

încărcaţi de sfânt mister.

Focul ai să-l stingi uşor

dacă chemi într-ajutor

pe acel ce-n grabă vine

şi în mâna Lui te ţine.

Dacă însă eşti fricos

prea puţin eşti credincios.

Te vei scufunda în hău

ispitit de Cel ce-i rău

şi-urmăreşte să te piardă

sufletul în foc să-ţi ardă.

Pe uscat, pe cer, pe mare

SINGUR DOMNUL ŢI-E SCĂPARE.

Şi cu Domnul tău aproape

ai să poţi să mergi pe ape.

c-o bobiţă de credinţă

şi cu multă stăruinţă

ai să poţi să intri-n foc

munţii să-i clinteşti din loc…

***

POVESTEA TURNULUI CEL TRUFAŞ

Ploaia nu trecuse bine

că îndată au uitat

primii oameni legământul

şi căzură în păcat.

Toată stirpea omenească

hotărâse să clădească

pân’ la cer un turn vestit

ce nu s-a mai pomenit.

Însă ce clădeau cu ziua

ziduri mari se prăbuşeau

căci băteau în vânt cu piua

şi nu se înţelegeau.

Da’i deşartă-a lor trufie

plină de nimicnicie.

Încrezându-se în ei,

se simţeau aproape zei.

Dumnezeu n-a zăbovit

limbile le-a încâlcit.

Chit că ei vorbeau pe şleau

nu se mai înţelegeau.

Dac-un meşter ridica

într-o zi un zid de piatră

altu-a doua zi strica

pân’ şi temelia-n vatră.

Astfel de atunci, se ştie,

Termenul BABILONIE

Este pentru omenire

haos, pulberi, prăbuşire.

*

Nu te pune, dragul meu,

mai presus de Dumnezeu,

pân’ la stele, pân’ la nor

c-o să cazi îngrozitor..

***

Cezarina ADAMESCU

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: