Mircea Istrate Dorin
Dezrădăcinaţii
(Fii pierduţi)
Voi ce v-ati smuls din rădăcini
Şi mi-aţi plecat în patru zări
Să vindeti munca la vecini,
Împovăraţi de griji şi dări,
Străini sunteţi în cele ţări.
Acolo-i dorul ce vă seacă,
Aicea-i apa de băut.
Şi-n viaţa noastră mai săracă
E viţa voastră de-nceput
Şi cuibul cald, ce va născut.
Aici îi sfânta voastră casă
Cât veţi trăi pe-acest pământ.
Acolo, fir de iarbă-n coasă
Şi-o frunză veştedă în vânt,
Străini de datini şi cuvânt.
Ce aţi ales ? Doar o himeră !
…………..
Voi, ce v-aţi smuls din rădăcini
*
Întoarse vremi
(altar de suflet)
Bătrâne vremuri dorm sub strat de lut,
Au vieţi necunoscute ,dedesupt.
Ţn necurmata timpului durere,
Povestea lor trăită-i în tăcere.
Îmi stau cuminţi, cu vârste rânduite,
Topoarele de piatră, găurite.
Mai sus de ele, vârfuri de săgeată,
Opaiţe reci ce-au luminat odată.
Seceri de bronz ce mi-au tăiat ieri, lanul,
Mesteşugite fibule de aur,
Scuturi bătute-n cuie de aramă,
O strachină de lut şi-o spartă cană.
Ele-s a noastre margini de-nceputuri
Din şesurile largi, cu munţii-scuturi
Ori din păduri întinse cât e zarea
Şi lanuri unduite cum e marea.
Cu ele început-a neamul nostru
Să îşi pornească-n lumea asta rostu-
Şi fi-va priponit în veşnicie,
In ăst’ pământ, pe astă sfântă glie.
De-ntoarce plugul, brazdă răcoroasă,
Şi-n ea găsi-vei vechi securi ori coasă,
Să ştii că lângă tine-i un străbun
Ce, obosit de muncă, stă sub prun.
Salută-l, dă-i bineţe şi te-aşează,
Intreabă-l de mai poate ? ce visează ?
Ori cum ar vrea ca viata lui să fie ?
Si care e dorinţa sa cea vie ?
Ce-i fac copiii, soaţa lui iubită ?
Cum şi-o petrece vara însorită
Ori iarna rece care intră-n oase?
Ce-i face turma cu mioare grase ?
Ce ochi viclean mai cată-n bătătură ?
Si ce povesti rosteşte a sa gură ?
Ce vrăji, blesteme, leacuri noi mai ştie
Şi cine-i mai puternic în câmpie ?
De stă la toate astea şi-ti răspunde,
Tu, chipul ţi-ai văzut in limpezi unde.
De cum arati acolo, nu te teme,
Eşti tu intors la margine de vreme !
Nu râde, aşadar, de cel străbun
Că, fără el, tu n-ai fi fost acum.
Sărută-i dreapta ceea noduroasă,
Că el ţi-a fost, în veacuri, stâlp de casă.
Şi, dacă i-ai gasit cea spărta cană,
Să ştii că ţii în mână o icoană.
Altar să-i faci, de suflet chinuit
Ce pân’ la tine-n veacuri a răzbit.
*
El, talpa ţării
A tot umblat prin astă lume
Lăsând in urma grele urme
Le-a dat la toate câte-un nume
Să aibă oful cui ii spune
In zile rele ori mai bune.
A tot arat si semănat
A mers la hore si-a jucat
Duminici şi la sărbătoare
Era-n biserica cea mare
Iar când a fost la însurat
O fata si-a luat din sat.
Copii avut-a el o droaie
Ciuperci crescute după ploaie
Din bruma strânsă-ntr-o avere
La toţi le-a dat precum se cere
Să nu-1 vorbeasac lumea-n sat
Că n-au o pita de-nbucat.
S-a bucurat de-ai săi nepoţi
Făpturi gingaşe de doi coti
Că-1 mai cătau in bătătură
Apa să-i dea de băutură
Şi i-a văzut cum se înalţă
Şi cum păşesc uşor în viata.
Atunci când i-a venit sorocul
Si 1-a lăsat in drum norocul
A zis in gând o rugăciune
Şi a lăsat această lume.
În cimitir 1-au dus, pe coastă
Să fie lâng-a lui nevastă
La cap i-au pus o albă cruce
Şi-un braţ de flori, mireasmă dulce
Iar ce-i ce i-am rămas in urmă
L-om pomeni cu vorbă bună
Trackback this post