Mircea Istrate Dorin

Dezrădăcinaţii

(Fii pierduţi)

Voi ce v-ati smuls din rădăcini

Şi mi-aţi plecat în patru zări

Să vindeti munca la vecini,

Împovăraţi de griji şi dări,

Străini sunteţi în cele ţări.

Acolo-i dorul ce vă seacă,

Aicea-i apa de băut.

Şi-n viaţa noastră mai săracă

E viţa voastră de-nceput

Şi cuibul cald, ce va născut.

Aici îi sfânta voastră casă

Cât veţi trăi pe-acest pământ.

Acolo, fir de iarbă-n coasă

Şi-o frunză veştedă în vânt,

Străini de datini şi cuvânt.

Ce aţi ales ? Doar o himeră !

…………..

Voi, ce v-aţi smuls din rădăcini

*

Întoarse vremi

(altar de suflet)

Bătrâne vremuri dorm sub strat de lut,

Au vieţi necunoscute ,dedesupt.

Ţn necurmata timpului durere,

Povestea lor trăită-i în tăcere.

Îmi stau cuminţi, cu vârste rânduite,

Topoarele de piatră, găurite.

Mai sus de ele, vârfuri de săgeată,

Opaiţe reci ce-au luminat odată.

Seceri de bronz ce mi-au tăiat ieri, lanul,

Mesteşugite fibule de aur,

Scuturi bătute-n cuie de aramă,

O strachină de lut şi-o spartă cană.

Ele-s a noastre margini de-nceputuri

Din şesurile largi, cu munţii-scuturi

Ori din păduri întinse cât e zarea

Şi lanuri unduite cum e marea.

Cu ele început-a neamul nostru

Să îşi pornească-n lumea asta rostu-

Şi fi-va priponit în veşnicie,

In ăst’ pământ, pe astă sfântă glie.

De-ntoarce plugul, brazdă răcoroasă,

Şi-n ea găsi-vei vechi securi ori coasă,

Să ştii că lângă tine-i un străbun

Ce, obosit de muncă, stă sub prun.

Salută-l, dă-i bineţe şi te-aşează,

Intreabă-l de mai poate ? ce visează ?

Ori cum ar vrea ca viata lui să fie ?

Si care e dorinţa sa cea vie ?

Ce-i fac copiii, soaţa lui iubită ?

Cum şi-o petrece vara însorită

Ori iarna rece care intră-n oase?

Ce-i face turma cu mioare grase ?

Ce ochi viclean mai cată-n bătătură ?

Si ce povesti rosteşte a sa gură ?

Ce vrăji, blesteme, leacuri noi mai ştie

Şi cine-i mai puternic în câmpie ?

De stă la toate astea şi-ti răspunde,

Tu, chipul ţi-ai văzut in limpezi unde.

De cum arati acolo, nu te teme,

Eşti tu intors la margine de vreme !

Nu râde, aşadar, de cel străbun

Că, fără el, tu n-ai fi fost acum.

Sărută-i dreapta ceea noduroasă,

Că el ţi-a fost, în veacuri, stâlp de casă.

Şi, dacă i-ai gasit cea spărta cană,

Să ştii că ţii în mână o icoană.

Altar să-i faci, de suflet chinuit

Ce pân’ la tine-n veacuri a răzbit.

*

El, talpa ţării

A tot umblat prin astă lume

Lăsând in urma grele urme

Le-a dat la toate câte-un nume

Să aibă oful cui ii spune

In zile rele ori mai bune.

A tot arat si semănat

A mers la hore si-a jucat

Duminici şi la sărbătoare

Era-n biserica cea mare

Iar când a fost la însurat

O fata si-a luat din sat.

Copii avut-a el o droaie

Ciuperci crescute după ploaie

Din bruma strânsă-ntr-o avere

La toţi le-a dat precum se cere

Să nu-1 vorbeasac lumea-n sat

Că n-au o pita de-nbucat.

S-a bucurat de-ai săi nepoţi

Făpturi gingaşe de doi coti

Că-1 mai cătau in bătătură

Apa să-i dea de băutură

Şi i-a văzut cum se înalţă

Şi cum păşesc uşor în viata.

Atunci când i-a venit sorocul

Si 1-a lăsat in drum norocul

A zis in gând o rugăciune

Şi a lăsat această lume.

În cimitir 1-au dus, pe coastă

Să fie lâng-a lui nevastă

La cap i-au pus o albă cruce

Şi-un braţ de flori, mireasmă dulce

Iar ce-i ce i-am rămas in urmă

L-om pomeni cu vorbă bună