►Cezarina Adamescu:,,Punctul năzdrăvan”

Avan, avan, haideţi să vă povestesc despre PUNCTUL cel năzdrăvan.

Era el năzdrăvan dar nu costa nici un ban. Era gratuit şi foarte vestit. Se zice că totul începea de la el şi tot cu el se sfârşea. Părerea mea. Totul a început de la punct dar parcă se născuse defunct. Adică, sfârşea mai mult decât începea. Sfârşea ceva, o propoziţie sau o frază mai brează. Cu figura lui gravă şi cu vocea firavă, se aşeza în calea cuvintelor. Şi până acestea apucau să respire, punctul semnala:

-Stai! Oprire! Până aici. (În pădure la nişte pitici). Sau, până acolo. Cu nava Apollo. Pe Marte sau pe Saturn. Dar punctului nu-i plăcea să umble de colo-acolo. Îi plăcea să stea, ca pe boltă o stea. Se opjntea şi se-nfigea pe hârtie precum tichia de mărgăritar pe scăfârlie. Precum uriaşul Neghiniţă pe un obraz de fetiţă.

Punctul meu era scund şi rotund. Numai pântec şi fund. Semăna cu o gămălie de ac. Şi nu-i puteai veni lesne de hac.

Avea personalitate fiindcă învăţase la facultate. La Facultatea de semne celebre, mai ceva decât cele din cărţile de algebre. Şi geometrii fistichii, pline de linii, cercuri şi curbe care ar putea până şi minţile să-ţi disturbe.

Ştia pe de rost teoria chibritului sau a scrisului şi cititului. Încă din pruncie ştia ortografie şi ortoepie. Şi multă gramatică, un pic cam emfatică, adică-ncrezută. Cu toate că e buclucaşă şi cam limbută, foarte mult te ajută. La ce te ajută? La vorbit corect şi cu efect. Aşa ca să stârneşti aplauze fără pauze.

Taina aceasta a scrisului, vai, e ca bătaia, ruptă din rai. E drept că te face deştept. Dar îţi face capul toacă, de simţi că mintea începe să-ţi coacă.

Mai bine, hai să-i explic.

Mic-mic, dar cu folos, punctul acesta luminos şi totodată întunecos, putea întoarce pe dos o poveste dacă nu prindeai iute de veste. Cum?

Vă spun chiar acum.

Stăteai şi te cruceai într-o răscruce, fiindcă nu ştiai unde te poate conduce. În jos, în sus, la dreapta, la stânga sau în diagonal, de-a curmeziş, pe furiş, târâş-grăpiş, în mijloc de frază ori de cuvânt, punctul îşi lua brusc avânt şi ca un fluieră-vânt, despărţea povestea în două, în nouă ori în 99. Până apărea lună nouă.

O fă-râ-mi-ţa! Auzi dumneata!

Măcar o virgulă să fi fost s-ar fi dovedit mai cu folos. Fiindcă ea putea continua, dar aşa?

În sfârşit, s-a făcut luntre şi punte de parcă ar fi escaladat un munte şi şi-a mai luat două puncte. S-a aşezat frumuşel în mijloc şi nu mai putea fugi şi amăgi.

Ei, punctele cele trei, (…), vrei nu vrei, trebuie în răspăr să le iei şi să le legi cu un curmei. Pentru că după ele urmează ceva, un gând, o idee. Puteai coti pe alee şi întâlneai (dacă nu te fereai!) un ditamai semn de-ntrebare (?) care-ţi dădea fiori de spinare. Bufant şi elegant, ca o trompiţă de elefant, el stătea înfipt în cărare. Ca un baston încovoiat, tocit de atâta peregrinat. Noroc că punctul de jos îl susţinea, maiestuos. Să se mire, cei cu obrazul deosebit de subţire. Ba şi cei cu obrazul gros, cât era semnul de-ntrebare de firoscos. Căci, se întreba, iscodea, scotocea, se socotea şi se minuna. Uite-aşa!

Nu era ca ţârul acela de semn de exclamare (!), un slăbănog care stătea drept în picioare. Adică într-un picior, mare nevoie şi zor. Şi sub el, PUNCTUL triumfător. Că e atâta nevoie de el în scriere şi-n vorbire, încât nu-şi mai încăpea în fire.

Şi cu ce crezi că te-ai putea mâine trezi, decât cu punctul pe „i”?.

Fără punct, ca şi cireaşa de pe tort, „i”-ul ar fi ca şi mort. N-ar valora chiar nimic, oricât s-ar socoti dumnealui de voinic. Ar fi un băţ subţirel, ca un ginere tinerel.

Dar aşa, el singur sublinia ce voia. Şi ce-l tăia capul, adică punctul poznaş.

Hei, băieţaş! Ia stai! Mi-am adus aminte de cele două puncte (:).

Aşezate după cuvinte, ele te invită la luarea aminte.

Aşa că trebuie să le ţineţi minte.

Fiindcă explică un fapt. Singur punctul nici n-ar fi apt. De aceea-şi ia ajutor un punct asemănător. Îl aşează mai sus, la etaj, sau mai jos, într-un fel de ataş. Ori în atelaj.

Dacă-i pune şi-o virgulă jos, (;) va părea majestuos şi se va opri o clipă de respirare, pentru a-şi lua picioarele la spinare. Sau aripile la zburare. Şi…zvââââr! Din nou pe cărare.

Pe CĂRAREA LIMBII ROMÂNE, unde PUNCTUL veşnic rămâne.

Un semn însemnat, altfel, de el nu s-ar fi aflat nici într-o mie de vieţi ale unor fleţi.

Gata. Am plecat,

Nu uita să pui după mine trei puncte (…) de suspans, altfel, rămân în balans.

Şi nu mai ştiu ce urmează în povestea aceasta, cât se poate de trează. Sau de brează. Sau de sfârlează cu fofează, scrisă în limba titirează.

Tu însă, cutează şi foloseşte PUNCTUL din plin, la toate semnele cel puţin.

Că o să ai nevoie de ele, când nu te aştepţi, or să te scape de belele.

Ori de minciunele.

Şi nu uita, ajutător sau adjunct, punctul rămâne, fără doar şi poate, un PUNCT.

16 NOIEMBRIE 2008

CEZARINA ADAMESCU


%d blogeri au apreciat asta: