-Cezarina Adamescu:,,Firel şi urzicile”

Furnicuţul Firel era al treilea furnicel al furnicii Glafira şi al furnicului Gicu Firicu. El mai avea două surori, Rica şi Nica şi locuiau cu toţii într-un muşuroi lângă un tufiş de trifoi. Vă imaginaţi şi voi ce fel de părinţi erau cei doi: grijulii şi pedanţi, îşi dăscăleau odraslele ca nişte savanţi: să nu iasă afară singuri din muşuroi printre foile de trifoi, că s-ar putea întâlni cu vreun arici pofticios de carne fără de os. Că, în viaţă trebuie să fii bătăios, dacă vrei să răzbaţi, printre codiţe stufoase şi guleraţi.

În fine, trebuie singur să te întreţii cât a iarna de lungă, ca să-ţi ajungă sacul de merinde, nu te poţi întinde peste măsură, fără să pui nimic în gură.

Şi, oricât te-ai asemui dumneata c-un cocon, nu poţi să stai plocon pe capul bieţilor părinţi, că-i scoţi din minţi. Acestea şi multe alte sfaturi şi vorbe-înţelepte, avură darul să-ndrepte firea neobişnuit de vioaie şi neastâmpărată a furnicelului Firel, care nu mai era mititel, aproape îl ajungea pe tată-su. Crescuse cam cât un bob de mei, sau cât o sămânţă de-ardei.

Dar,ca să-nţelegeţi un pic, trebuie să vă explic viaţa din muşuroi.

Deşi nu-s înzestrate cu grai omenesc, furnicile totuşi vorbesc. Limbajul lor e alcătuit din parole adevărate, emise de antenele încrucişate. Când se-ntâlnesc două furnici pe un drum, ai putea să ghiceşti ce-şi spun, oarecum, pentru că ştiu o mulţime de verbe, precum şi zicători sau proverbe. De fabule, nici nu mai amintesc, fiindcă furnicile tare le îndrăgesc.

Cum se ridică pe cer bătrânul soare, furnicile ies în convoi la plimbare, parcă-s firave lănţişoare de atârnat pe gâtul fetelor de măritat, ori, capătul iţelor unui ghem cafeniu, mişcător, înşirat pe mosor. Dacă şiragul e drept şi nu se îndoaie, furnicile fac a ploaie. De asemenea, adunate ciotcă la gura muşuroiului, vestesc căderea puhoiului de apă din norii călători şi parcă simţi în aer vapori şi miros de ploaie.

Până să treacă strada, începe sfada: care şi cum să iasă în drum după hrană, că doar n-o să ceară iarna pomană de la greieraşii vecini.

Furnicuţele parcă stau pe spini, fiindcă ele vor să meargă la cinema, fie că-i vreme bună sau rea, vor să se plimbe cu umbreluţa de soare cât e ziulica de mare, să meargă cu bicicleta pentru a-şi menţine silueta. Ba iau lecţii şi de carate, fiindcă-s foarte emancipate.

În muşuroi, asta-i nostimada, toate furnicile vor să danseze lambada. Furniceii fac sport, mănâncă tort, ridică haltere, să nu te miri; furniceilor le place teribil să devină halterofili, într-un cuvânt, vor să fie utili muşuroiului în caz de atac.

Nici nu-ţi trece prin cap câte arsenale folosesc pentru a-i veni duşmanului de hac: De la puştile din boabe de mac şi care adorm imediat pe orice inamic înfuriat, la bătaia cu frişcă şi cartuşe de ciocolată, care, în general e preferată.

Dacă inamicul e prins şi se declară învins, în semn de pace, trebuie să înghită câteva poloboace de suc de măcieşe, 70 de grame de cireşe cu sâmburi cu tot, fără să se lingă pe bot. De obicei, şopârliţele, care fac pe mironosiţele, sughit după această luptă, câte o săptălună, semn că pedeapsa a fost eficientă şi bună.

Aricii, vor să facă pe voinicii, dar uneori, acesta-i baiul, se aleg doar cu mălaiul în ţepi şi cu furnicături la încheieturi. Şi dacă imediat nu începi să te scuturi de polenul de pe aripi de fluturi, s-ar putea să te alegi cu un partid sau cu o ligă a aricilor galbeni de mămăligă.

Taţii furnici sunt ocupaţi, de obicei, cu politica electorală, de aceea nu mai dau pe la şcoală să le vadă odraslelor rezultatele la învăţătură şi când află, ţine-te încurcătură şi tevatură!

Nici mămicile furnici nu prea au timp de copiii mai mici, ele umblă toată ziua la coafor unde-şi pun bigudiuri şi cască vreo câteva ore sub cască, îşi fac manichiura, ba chiar şi pedichiura. Ce mai tura-vura, în muşuroi, toţi se respectă, aşa încât, pare suspectă o viaţă de familie normală, cum bunăoară, v-am spus că ar exista în cămin la Glafira şi la Gicu Firicu unde, ambii părinţi se preocupau de odraslele lor să fie copiii cei mai cuminţi din întreg neamul de termite.

Pasămite, voiau să-i facă vrednici slujbaşi, pe aceşti copilaşi. Îi învăţaseră de micuţi manierele alese: cum se mănâncă la mese, aşezaţi frumos pe scăunaşe şi cu şerveţelul la gât, şi numai cât permite buna cuviinţă, altfel n-ar fi cu putinţă să-ţi păstrezi bunul renume.

Furnicelul Firel, deşi vrednicel şi bine crescut, era tare delicat. Cine-ar fi crezut c-o să fie eroul unei poveşti cu urzici?

Printre furnici circula zvonul că înţeleptele urzici sunt rude cu înghimpatul arici. Aşa că vă închipuiţi ce larmă-alarmă s-a dat în muşuroi, când ele au năpădit tufele de trifoi, mai-mai să le-năbuşe respiraţia şi petalele, urzicile – haimanalele!

Atunci, voinicelul Firel, deşi blând ca un miel şi zburdalnic precum un ied, apucă un pled din muşchi verde de pluş, în chip de covor fermecat şi ateriză imediat în mijlocul urzicilor cu antenele scoase din teci în chip de săbii.

Deci, cu inima seacă (adică foarte dur) hârşti! hârşti! tăia stânga-mprejur, apoi în dreapta, înainte-napoi, foi lângă foi şi frunză cu frunză din bălăriile verzi cu ţepuşe şi ghimpi, şi-n doi timpi şi vreo patru mişcări, nu mai era nici o urzică mai acătări, toate erau şchioape şi ciunge şi arătau ca nătânge.

Să vezi şi să nu crezi de ce-i în stare, fără de frică, la o adică, o simplă furnică!

Galaţi, 21, decembrie 2008 Cezarina Adamescu


%d blogeri au apreciat asta: