-Cezarina Adamescu:,,Rândunelele Sabinei”

Astăzi Sabina este indispusă. Şade pe gânduri dusă şi din când în când oftează adânc. Să nu credeţi însă că Sabina e un ţânc răsfăţat şi mofturos. Nu, dar astăzi, parcă toate îi merseseră pe dos.

Dis-de-dimineaţă a observat, dând ocol prin balcon la sufragerie şi deschizând geamul din dormitor, cuibul de la streaşina casei – gol! Simţi un fior şi un junghi mic în piept. Rândunelul şi rândunica – nicăieri. Încă de ieri simţea că se pregăteşte ceva în ascuns. Păsărelele erau agitate şi puţin nervoase, de parcă nu aveau aer îndeajuns. Apoi se gândi că nu era deloc înţelept să intre-n panică până nu află ce s-a întâmplat.

Cotrobăi pe sub pat, deasupra bibliotecii, sub masă, pentru că atunci când stăpânii erau acasă, rânduneii obişnuiau să le facă vizite ziua şi uneori uitau să mai plece până către seara la ora zece.

Scotoci bine orice ungher şi cotlon, căută şi-n balcon, îi strigă, îi îmbie cu seminţe, însă micuţele fiinţe nu se arătară deloc.

Sabinei nu-i mai ardea nici de joc pe afară, nici de mâncare, nici de citit.

„Negreşit au păţit ceva, altfel aş fi aflat de veste, mi-ar fi lăsat ele un semn”, gândi copila mâhnită. Simţi un îndemn să citească o filă din cartea cu pisicul Vintilă. Nici asta n-o îmbună. După câteva clipe, sună la uşa vecinilor săi şi-i întrebă politicoasă, dacă ştiu ceva despre rândunei. Vecinii erau nişte bătrânei de treabă.

-Dacă n-ai nici o grabă, Sabina, stai aici şi am să-ţi spun care-i pricina de nu se mai află rândunelele la streaşina ta.

Ele fac parte din categoria păsărilor migratoare. Se nasc şi cresc pe aceste meleaguri pe care nu le uită niciodată. Dar toamna, o dată cu primele frunze căzute, rândunelele, ca şi cocorii, nagâţii, berzele, gâştele sălbatice şi alte neamuri de păsări, călătoresc prin ţările necunoscute şi calde, unde le aşteaptă soarele veşnic, sub razele lui să se scalde. Cu un simţ înnăscut, ele se orientează perfect şi fără busolă şi nimeresc după un zbor lung şi obositor ţinta călătoriei lor, zise bunicul, întrerupt de bunică.

Va să zică, ei zboară înfrăţindu-se cu norii în zbor lin, se pierd în zare, călătoare, spre zenit, puncte ce se micşorează în albastrul infinit, ca un V deschis spre soare. Fac un semn de rămas bun din aripă, casei, cuibului, câmpiei, copacilor şi viei, inspirând un sentiment trainic de statornicie.

Nu se opresc decât pentru odihnă şi hrană şi apoi pleacă mai departe. Ajunse în ţări călduroase, pe malurile Mediteranei, unde nu se pune problema frigului sau hranei şi unde se adună colonii întregi de păsări de la noi din ţară, se adaptează rapid, aici fiind veşnic vară, îşi continuă viaţa lor păsărească.

Spre primăvară, când firul ierbii tresare, rândunelele se întorc înapoi spre meleaguri natale.

Uneori îşi caută vechile cuiburi lăsate, le regăsesc şi se pregătesc de clocit şi de scos pui, care negreşit vor învăţa să zboare până în toamna viitoare.

-Aşa că nu fii tristă, Sabina, îi spuse vecina. Rândunica va veni din nou la tine la primăvara ce vine şi îţi va lumina casa iar, înveselindu-te cu trilul ei fără seamăn. Ea nu-i va uita niciodată pe acei care s-au dovedit a fi prietenii ei şi va reveni pe terasă pentru a-şi regăsi locul de cuib şi de casă.

Ai s-o recunoşti, fără, într-o dimineaţă, când vei porni către şcoală şi-i vei spune:

-Bine-ai venit, pasăre măiastră, din zborul tău depărtat din zarea albastră. Şi, la anul când pleci, ia-mă cu tine în călătorie, fiindcă şi mie îmi place să zbor pe o salteluţă de nor!

Galaţi, 21 decembrie 2008

Solstiţiul de iarnă Cezarina Adamescu


%d blogeri au apreciat asta: