-Ovidu Creangă:,,POVESTEA UNUI CĂŢEL PE NUME CEZAR”

Pe mine mă cheamă Cezar, nu sunt un maidanez, dar sunt o corcitură, fiindcă tăticu a fost un câine lup Alsacian şi mămica un Labrador autentic. Tăticu’ nu avea culoare specifică rasei lui, adică un roşu cărămiziu, ci era negru având numai faţa şi botul roşu cărămiziu, culoare ce o avea şi pe burtă. Am uitat să spun pe tăticu’ îl chema Haiduc.

Mămica era neagră ca pana corbului, având numai un fluturaş alb la gât, aşa cum au mirii când se duc la biserică la cununie, şi mai avea şi nişte cizmuliţe albe la toate picioarele. Ce-mi aduc bine aminte de la mămica, erau ochii, căprui, mari şi calzi de tot. Mămica nu putea şi nu a făcut rău nicidată nimănui. Pe mămica o chema Molda.

Tăticu’ ne vizita destul de des, fiindcă cred că o iubea pe mămica ce era cu trei ani mai mică decât el şi mămica fiindu-i prima dragoste, îl iubea cu pasiune.

Noi am fost 8 fraţiori, 5 fetiţe şi 3 băieţei, eu eram după cum spunea mămica, cel pe care l-a născut primul. Norocul nostru a fost că mămica avea 8 ţâţe,  două rânduri de câte patru. Ţâţa mea era prima în rândul de sus de lângă inimioara mămicii. Noi eram disciplinaţi, niciodată nu ne repezeam la ţâţa altuia.

Într-o zi a venit la noi domnul doctor Panaitescu, stăpânul lui Haiduc, a venit cu Haiduc care imediat s-a apropiat şi ne-a sărutat, adică ne-a lins pe fiecare cu multă dragoste… Domnul Panitescu s-au dus în altă cameră şi nu ştiu ce o fi discutat că stăpânul nostru, domnul Arsenie, a venit destul de trist şi ne-a spus că un prieten de al domnului Panaitescu vrea să cumpere căţelul care s-a născut primul, adică pe mine. Stăpânul nostru vroia ca pe mine să mă oprească. Aveam 6 săptămâni tocmai ne înţărcase mămica şi noi tânjeam după lapte, dar nu am avut încotro şi am început să mâncăm mâncare specială pentru căţei. A venit să mă ia domnul Puiu Calonfirescu noul meu stăpân care era un tânăr arătos care mi-a făcut o impresie bună de cum l-am văzut. M-am despărţit foarte greu de frăţiorii mei şi de mămica care plângea  de-a binelea.

Noul meu stăpân era foarte cumsecade, m-a luat în braţe şi s-a dus la o maşină elegantă şi s-a aşezat cu mine în braţe pe bancheta din spate, nu lângă şofer.

-Pe tine o să te cheme Cezar, cum l-a chemat pe bunicul meu, căruia îi plăceau foarte mult câinii, avea o turmă întreagă.

Şi de atunci sunt Cezar.

Puiu avea un servitor bătrân, cred că îl moştenise de la tat-su, Pandele, care de la început nu m-a putut suferi:

-Câinele se ţine afară, în lanţ sau liber dacă ai curte, şi noi avem slavă Domnului, şi noaptea doarme în cuşca lui afară. Nu ştiu ce modă mai e asta să ţii câinele în casă şi să-l pupi în bot.

-Pandele află că eu am să-l ţin în casă şi culmea o să doarmă cu mine în pat.

Pandele crăpa de ciudă, deci făcusem rost de un duşman destul de periculos că eram la mâna lui, el îmi va da să mănânc şi în lipsa lui Puiu mă va scoate la plimbare.

Puiu mi-a luat un dresor şi în mai puţin de o lună eram : „tobă de carte”. Puiu mă iubea în toată regula, mă lua cu el la moşie la Calonfireşti sau la pescuit, că avea un iaz mare lângă conac. Eu creşteam văzând cu ochii şi am moştenit-o mai mult pe mămica eram negru ca pana corbului peste tot corpul şi aveam şi eu urechile blegi ca mămica.

Mi-am pus în gând să-l cuceresc pe Pandele şi l-am cobzărit până am reuşit, de  mă lua şi el în braţe cu toate că eram coşgogea şoldanul.

De la o vecină de a noastră am cunoscut o fetiţă cam de vârsta mea, un Boxer veritabil cu pedigree, pe care o chema Diana care nu avea coada tăiată ca boxerii, că stăpâna ei, boieroaica Ilinca Mavrocordat nu a vrut „să mutileze fetiţa”. Când m-am întâlnit prima dată cu Diana, după ce ne-am mirosit unde trebuie, am simţit ca m-am îndrăgostit spontan „lulea”, şi Diana la fel. Ne-am jurat credinţă veşnică şi după ce ne-am sărutat, Puiu m-a luat acasă spre regretul meu şi al  Dianei.

Vedeţi ce gusturi rafinate are Cezar? Vedeţi cât de frumoasa este Diana ?

Odată, era o zi frumoasă de primăvară, tocmai înfloriseră glicinele, m-am furişat ca un hoţ să nu mă vadă Pandele, Puiu nu era acasă, şi m-am dus la Diana, ea a zbughit-o din casă şi ne-am dus în grădină. Diana murea de nerăbdare să-mi spună şi mie ce auzise în dimineaţa aia de la o prietenă de-as stăpânei ei, boieroaica Ilinca Mavrocordat.  Că Puiu Calonfirescu cât a stat la Paris la Facultate, urmase Dreptul, a avut o prietenă Michelle, ce era chelneriţă la un bistro din „Cartierul Latin” unde sunt mai mult studenţi români. Michelle era o bruneţică apetisantă cu vreo patru ani mai mică decât Puiu, care avea numai „Şcoala Vieţii” şi care-i cunoştea pe toţi studenţii din Cartierul Latin.  Multe peripeţii mi-a povestit  despre viaţa pariziană.

M-am despărţit în curând de Diana spre deziluzia mea.

Atunci mi-am dat seama că eu greşiam crezând că dragostea porneşte de la inimă, văd că porneşte de cu totul din altă parte. Puiu era din ce în ce mai trist, odată l-am surprins vorbind cu Pandele:

-Nene Pandele e de jale, bolşevicii sunt deja lâgă Nistru. În mod sigur am pierdut războiul, vin comuniştii şi va fi vai de capul nostru.

-Ai dreptaate domnu Puiu am nişte rude în Basarabia şi ce am auzit de la ei m-a îngrozit..

Şi bolşevicii au venit. Câţiva ani până au pus total mâna pe Putere, a mai bălmojit-o. Moşierii nu pierduseră încă moşiile, Puiu şi boieroaica Ilinca Mavrocordat se duceau mai rar la moşie, se zvonea că guvernul va face „naţionalizări”.

Eu îmbtrâneam, aveam 10 ani, începuseră să-mi apară fire albe pe lângă bot, mă mişcam mai greu, mă dureau oasele, parcă aveam un jăratec în ceafă.

Într-o noapte, în ziua când au confiscat moşia lui Puiu o ceată de vreo 8 haidamaci au sărit peste poartă au  început să înjure şi să ameninţe că sparg uşa dacă nu li se deschide. Puiu s-a dus în pijama şi le-a deschis. L-au umflat imediat şi de atunci nu l-am mai văzut.

-Ce facem cu javra asta merită să stricăm un glonţ ?

Atunci a intrat un şef mai mare şi i-a oprit să mă împuşte. Mă gândesc că mai bine o făceau.

Trei zile cât au furat, chipurile au făcut inventarul, m-au ţint în beci fără apă şi mâncare. După trei zile a venit şi m-a luat o verişoara de a lui Puiu ce locuieşte în Balta Albă.

Sănătatea mea era zdruncinată rău. Mi se dădea mâncare proastă şi puţină. Nimeni nu avea un cuvânt bun pentru mine dimpotrivă,  într-una auzeam:

-Ne-am pricopsit cu javra asta bătrână…

Am ajuns la 12 ani, năpârlisem, aveam pe corp pete maro roşcat culoarea lupilor Alsacieni. Îmi căzuseră mai întâi măselele apoi caninii şi dinţii din faţa. Spre ghinionul m-am îmbolnăvit şi de alte boli. Atunci noii mei stăpâni m-au aruncat în stradă „ca să-l ia hingherii” , şi hingherii m-au luat chiar în prima zi

-Ăstă-i câine boieresc, uite ce zgardă are, pe ăsta trebuie să-l trimitem pe lumea cealaltă dintr-o singură lovitură de măciucă să nu se mai zvârcolească sau să chelăcăie, zise unul borţos cu o ceafă unsuroasă cu vreo trei straturi de osânză.

-Ia mai lasă-l încolo,  ce ăsta nu e tot câine? Lasă că-i ating eu o măciucă de aia mare la moalele capului de o mierleşte imediat. Mă duc să văz unde o puse Buzatu.

Toţi erau tuciurii, adică ţigani, numai şeful era mai alb.

Dragii mei v-am plictisit cu povestea vieţii mele, acum trebuie să termin povestirea că vine Ciupitu că a găsit măciuca aia mare şi-mi arde una la moalele capului de o mierlesc imediat.

Să ştiţi că Cezar a iubit oamnnii că ei sunt „omenoşi” nu „câinoşi” ca noi câinii şi iertaţi-l pe Ciupitu care vine fuga cu măciuca aia mare.

Vă iubesc mult, sunt gata de ultimul sacrificiu.

Cezar, Corcitu’

Ovidu Creangă        04 mai, 2010  Toronto

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: