-Stanislav Lacomchin:,,OAMENI ŞI CÂINI – M A I D A N E Z U L”

Motto:

Dragostea şi ataşamentul necuvântătoarelor faţă de cineva sunt mai presus de iubire.

 

            Dangătul clopotului anunţa sosirea unui nou locatar în lumea celor drepţi. Un cortegiu funerar  intra domol pe poarta cimitirului. Aceeaşi procesiune, acelaşi tipic. Preotul, crucea cu prosopul atârnând, coroane, jerbe mortuare, maşina cu sicriul, rude, prieteni, vecini, gură cască. Indiferent de starea socială, de vârstă sau de sex, toţi cu acelaşi final: o garsonieră cu uşa în tavan.

            Pe o alee lăturalnică, lângă gardul cimitirului, un bărbat. Între două vârste, nebărbierit, cu doliul la rever, păşea încet, absent, adâncit în gânduri.

            La un moment dat, se opri.

            Undeva, prin apropiere se auzea un lătrat de câine. Ascultă cu atenţie. Nimic. Linişte. Dădu să plece.

            Acelaşi lătrat, urmat de un urlet prelung îl pironi locului.

            Tiptil, ferindu-se să facă zgomot, o luă printre morminte în direcţia cu pricina. O fi căzut vreun câine în vreun cavou deschis? Sau într-o gaură?

            Lătratul se auzea din ce în ce mai clar. Dar cu pauze. Deodată, rămase încremenit. Un urlet sfâşie tăcerea de pe un mormânt din faţa lui. Pe mormânt, nimic. Privind cu atenţie, observă cu stupoare pământ aruncat în rafale de pe mijlocul mormântului. Deodată, la nivelul mormântului, apăru o codiţă bătând, după care dispăru. Bărbatul mai făcu vreo câţiva paşi. Ajunse la marginea mormântului. Rămase stupefiat. Un câine, de talie mijlocie, o corcitură de maidanez, scurma de zor cu lăbuţele pământul de sub el, aruncându-l afară. Făcuse deja o gropiţă de înălţimea lui. Se opri din scurmat, lipindu-şi urechea de fundul gropii. Lătrând şi dând din codiţă, începu să scurme iar. Preţ de câteva minute, bărbatul privi uimit scena. Probabil că în mormânt era stăpânul lui. Acelaşi scurmat, acelaşi ascultat, acelaşi lătrat. Un ritual non-stop ce parcă urmărea ceva. De ce maidanezul îşi lipea mereu urechea de fundul găurii? Nu cumva?… Instantaneu, îşi aduse aminte de armată. Dresorii militari de câini spuneau că rasa canină are auzul de patru ori mai dezvoltat decât al omului.

            -Dumnezeule!!! Letargie!!!! Moarte clinică.

            Precipitat, bărbatul o luă printre morminte, ieşind pe aleea principală. Scoase mobilul.

            -Alo!…112?…

            -Da!… Vă ascultăm. Spuneţi…

            -Vreau să vorbesc cu Poliţia. Un caz urgent.

            -O clipă…Să vă fac legătura…Vorbiţi…

            -Alo!…Poliţia?…

            -Da! Ce s-a întâmplat?

-Personal, nu mi s-a întâmplat nimic. În momentul de faţă sunt la cimitirul „Eternitatea”. Plecând de la mormântul soţiei, am dat de un caz ciudat.

-Adică?…

-La un mormânt, un câine ce pare maidanez, sapă de zor cu lăbuţele, îşi lipeşte mereu urechea de mormânt şi latră disperat. Nu cumva e vorba de vreo moarte aparentă?

-Posibil. Vă rog să ne aşteptaţi la poarta cimitirului. Trimit imediat echipa.

-Drept recunoaştere, am în mână o sacoşă maro.

-Nu-i nevoie. Maşina poliţiei are echipamentul adecvat. Plus însemnele.

-Am înţeles. Vă aştept.

Aproape alergând, bărbatul ajunse la poarta cimitirului. După câteva minute se auzi o sirenă. Cu girofarul mergând, apăru maşina poliţiei. Cu roţile scrâşnind, frână în faţa porţii. Din maşină coborâră trei civili. Unul din ei se apropie de bărbat.

-Bună ziua. Dumneavoastră ne-aţi sunat?

-Da.

-Bine. Să mergem la administraţie. Clopotar! Deschide poarta.

-Să trăiţi! Am înţeles!

Val-vârtej intrară toţi patru la administraţie. Apăru şi administratorul.

-Domnul administrator?

-În persoană. Cine sunteţi? Şi ce doriţi?

-Locotenent Poenaru. De la Poliţia judiciară. Chemaţi imediat groparii.

-Groparii?!…Pentru ce?

-Pentru o deshumare. Cât mai repede!

-Domnule locotenent, o clipă. Pentru o deshumare trebuie o autorizaţie. O aveţi?

-O veţi primi după aceea. Autorizaţia de deshumare se eliberează în câteva zile, iar în cazul de faţă este vorba de viaţă sau de moarte.

-Nu înţeleg.

-Într-un mormânt este îngropat cineva care bănuim că este în viaţă.

-De unde ştiţi?

-Veţi vedea la faţa locului. Dar, vă rog, timpul trece, iar cel din sicriu poate nu mai are ce respira.

Maşina opri pe aleea cu pricina. Groparii anunţaţi sosiră cu lopeţile pe umăr. Locotenentul scoase mobilul.

-Domnilor, o clipă. Butonă un număr.  Alo!…Salvarea?…La telefon locotenentul Poenaru. Trimiteţi urgent o salvare la cimitirul “Eternitatea”. Urmează o deshumare. O posibilă moarte aparentă. La poartă vă va aştepta un agent. Şi încă ceva. Anunţaţi televiziunea locală. Să trimită un cameraman Cam atât. Vă aşteptăm.

Bărbatul îi duse la mormânt. Căţelul scurma de zor, făcând pauze de ascultat. Locotenentul privea uimit scena.

-E clar. Poate avem noroc. Şerbane, ia căţelul şi ai grijă de el.

Ajuns în braţele agentului, căţelul scâncind, privea la toţi, încercând să se elibereze. O sirenă se auzi din ce în ce mai tare. Pe aleea principală apăru salvarea. Doctor, asistentă, brancardieri. De unde, de neunde, începură să apară gură-cască. La ordinul locotenentului începu deshumarea. Pământul zbura pe margini, iar mormântul se adâncea. La jumătatea gropii apăru şi cameramanul. Bâzâitul camerei alterna cu scîncetele căţelului ce se zbătea în braţele agentului.

Sosi şi clipa adevărului. Apăru capacul sicriului. O linişte deplină se aşternu peste toată suflarea. Nu se auzea decât zumzetul camerei. Groparii se opriră din săpat. Locotenentul rupse tăcerea.

-Ciocăniţi uşor în capac.

Un gropar execută ordinul. Linişte. Nimic. Cu faţa crispată, locotenentul îşi strânse neputincios pumnii pe lângă corp. Deodată se produse minunea.  Lovituri anemice, aproape imperceptibile răzbiră prin capac. Precipitat, locotenentul aproape urlă:

-Scoateţi imediat capacul!!

Un gropar eliberă capacul de cuie, dându-l într-o parte. O duhoare fetidă de urină stătută se împrăştie în aer. În sicriu, un bărbat. Bietul om se scăpase pe el.

Căţelul zmucindu-se din braţele agentului îşi dădu drumul de-a berbeleacul în groapă. Schelălăinnd şi dând din codiţă, începu să se gudure, lingând faţa celui din sicriu. Sub privirile înlăcrimate ale celor din jur, bărbatul din sicriu, cu mişcări lente, îmbrăţişă căţelul.

-Tom!…Tomiţă!!!… Cât te iu…

Deodată, linişte. Braţele bărbatului alunecară moi de pe căţel, ce continua să-l lingă. Doctorul interveni:

-Scoateţi imediat bărbatul!!

Leşinat, bărbatul fu întins pe targă. I se luă pulsul,  i  se făcu o injecţie, i se puse masca de oxigen. Locotenentul se apropie de doctor.

-E vreo speranţă?

-A scăpat. În câteva zile îl veţi vedea iar cerşind pe stradă. Îl cunosc. E boschetar. Aşa cum îl ştiu. Zdrenţăros şi murdar. Îşi duce veacul prin preajma spitalului. O mică remarcă. Acum, din cauza şocului, a rămas cu părul alb. Dar, ce contează? A avut noroc. În cazul de faţă, hazardul a intervenit de două ori.  Primo: căţelul, care scurmând, voia să ajungă la stăpân. Secondo: domnul care, din întâmplare a trecut pe aici şi a văzut disperarea căţelului. Intuind realitatea, a sunat la 112. Dacă domnul n-ar fi trecut pe aici, truda căţelului ar fi fost de prisos. Peste aproximativ câteva ore, boschetarul ar fi murit sufocat. Nu mi-am imaginat niciodată că poate exista aşa o afinitate şi dragoste între un om şi un animăluţ. Domnule locotenent, am turuit destul.

Targa fu introdusă în salvare. Doctorul se adresă asistentei:

-Elvira!

-Da, domnule doctor!

-Căţelul. Îl luaţi în salvare. Să fie dus la spital. Să i se dea mâncare şi apă. Până iese norocosul din spital, aveţi grijă de căţel. Eventual, cazaţi-l la spălătorie. Ar fi mare păcat să desparţi aceste două suflete.

Întinse mâna.

-Domnule locotenent, am plecat. Misiune îndeplinită. Cele bune.

-Numai bine, domnule doctor. Trec mâine pe la spital să închei procesul verbal. Şi încă ceva: să-mi daţi o autorizaţie de deshumare.

-Nici o problemă. Vă aştept.

Cu sirena pornită, o salvare gonea spre spital. În salvare, doi oropsiţi. Dar fericiţi.Un boschetar şi un maidanez.

 

27 iunie 2011        Stanislav Lacomchin

 

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: