-Mariana Solomon Lazanu:,,Curcubeul”

       A fost odată o fetiţă drăgălaşă şi jucăuşă, pe care toată lumea o iubea. Pe fetiţa cea drăgălaşă o chema Lăcrămioara, un nume frumos, de floare de primăvară. Părinţii ei erau oameni simpli, tatăl dogar, iar mama croitoreasă. Un dogar face butoaie şi căzi uriaşe, în care se strivesc strugurii copţi, iar din sucul lor dulce se face must. Mustul se preface în vin, care se păstrează în butoaie de lemn.

       Cum vă spuneam, Lăcrămioara era o frumuseţe de fată. Avea părul blond, moale şi mătăsos, lung până la brâu, pielea albă, buzele roşii ca cireşele şi ochii negri. Parcă venise pe Pământ din lumea poveştilor! Toţi oamenii din sat se minunau privind-o şi nu le venea să-şi creadă ochilor că fetiţa este atât de frumoasă.

       Nu ştiu cum s-a făcut, că de la o vreme Lăcrămioara era mai mereu supărată. Părinţii au încercat ei să afle ce se întâmplă cu fata lor, dar zadarnic. Sufletul Lăcrămioarei era ferecat cu lacăte grele. De multe ori fata plângea şi nimeni nu ştia de ce şi pentru ce anume.

       Timpul a trecut, iar Lăcrămioara a mers mai departe la şcoală şi s-a făcut învăţătoare. Doar copiii o mai făceau să zâmbească uneori. În rest, era la fel de tristă.

       Într-o iarnă, aproape de Crăciun, Lăcrămioara a mers la oraş să ia daruri pentru cei dragi. A călătorit cu trenul. Deşi era foarte aglomerat, Lăcrămioara şi-a găsit un loc la fereastră. A stat ea ce a stat, apoi fără să vrea, a oftat din greu. Se vede că sufletul ei era din nou copleşit de tristeţe.

       -Ce-i cu tine, fată frumoasă? a întrebat-o un uncheaş. Îmi pari cam necăjită!

       Fata l-a privit mirată de îndrăzneala lui. Când i-a văzut însă chipul blând şi ochii calzi, şi-a spus că poate avea încredere în moşnegelul din faţa ei.

       -Te văd tare necăjită! Ia spune moşului ce-ţi apasă sufleţelul? a iscodit-o el.

       Fără să vrea, Lăcrămioara şi-a deschis deodată sufletul şi i-a spus moşnegelului:

       -Ei, bunicule, am şi eu o supărare! Dar nimeni, niciodată, n-o să-mi aline necazul!

       -Hai spune bunicului ce te doare! a îndemnat-o moşnegelul.

       -Uite, o să-ţi spun ceva ce n-am mai spus nimănui, niciodată! Când aveam nouă ani, am visat că mama şi tata mi-au dăruit curcubeul! Când m-am trezit, le-am povestit visul meu, iar ei au râs de mine. De atunci tot îmi vine să oftez şi iar să oftez! a suspinat Lăcrămioara. Două lacrimi ca două bobiţe de rouă i se prelingeau pe obraji.

        -Fata moşului, curcubeul e un semn că Dumnezeu nu ne-a uitat şi ne iubeşte! Dar de ce să-ţi doreşti tocmai curcubeul de pe cer? Curcubeul este deja în sufletul tău! i-a spus bătrânul.

       -Cum aşa, bunicule? Lăcrămioara nu înţelegea vorbele uncheaşului.

       -Fiecare om poartă în inima lui o lumină, un dor! Dorul de curcubeu este dorul de frumuseţe, de iubire, de prietenie! Iată curcubeul din inima ta! Luptă pentru el şi nu-l lăsa să se piardă! Ăsta e curcubeul pe care îl tot cauţi! Nu mai căuta în altă parte, fata moşului! i-a mai spus el.

       Lăcrămioara a rămas pentru o vreme fără grai. Abia acum înţelegea cuvintele moşnegelului cu ochi blânzi şi i-a zâmbit din toată inima.

       -N-o să mai fiu niciodată tristă! Aşa e, curcubeul e chiar în sufletul meu! a şoptit ea.

       Când şi-a mai întors o dată privirea spre uncheaş ca să-i mulţumească, acesta dispăruse în mulţime. Lăcrămioara nu l-a mai întâlnit niciodată pe moşnegelul cel înţelept.

       Dragii mei, din ziua aceea, viaţa Lăcrămioarei s-a schimbat. A început să privească în sufletul ei şi să scoată de acolo tot felul de minunăţii. A început să cânte şi să danseze, să scrie poveşti şi poezii, să picteze şi să-i înţeleagă mai bine pe oameni. Curcubeul din sufletul ei o ajuta întotdeauna.

       Iată cum sfatul unor oameni înţelepţi ne ajută să ne vedem frumuseţea din inimă şi curcubeul din suflet.

 

       Şi-am alunecat pe gheaţă,

       Să aveţi noroc în viaţă!

       Dacă sunteţi cuminţei

       O să creşteţi măricei!

 

       -Uite un curcubeu! Un curcubeu! a strigat Matei.

       Copilul se cocoţase pe fereastră, iar cu o mână încerca să atingă brâul de lumină.

       Când au privit cerul, mătuşica şi copiii au văzut o frumuseţe de curcubeu. Plouase puţin în după-amiaza aceea şi, ca printr-o minune, răsărise curcubeul.

       Mătuşica Ica zâmbea fericită, întrebându-se ce poveste va mai născoci a doua zi.

 

 

       Dragii mei, în sufletul nostru sunt nenumărate pietre nestemate: prietenia,  iubirea, bunătatea sau răbdarea. Trebuie să le descoperim  rând pe rând şi să le scoatem la lumină prin cuvintele şi faptele noastre bune.

  Mariana Solomon Lazanu, Izvorul zânelor (poveşti), Editura Sinteze, Galaţi, 2009

 

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: