POVESTE DE SFÂNTUL DUMITRU-Maria Doina Leonte: Darul ,,Mulţumesc!”

           Un băieţel voinicel, îşi aştepta cu nerăbdare aniversarea,  chiar de ziua Sfântului Dumitru. Şi pe el tot Dumitru îl chema şi toţi îl alintau Dumitrel.

           Era tare şotios acest băieţel. Nici părul pe cap nu stătea cum trebuie; era întors în toate direcţiile. Faţa dolofănică era plină de toţi pistruii lumii, ceea ce dădea un plus glumelor şi tuturor şotiilor ce le făcea.

           În ziua pe care o aştepta de ceva vreme, ştia că va primi multe cadouri. Când era mai mititel, nu era pretenţios. Orice cadou îl mulţumea. Surprizele din cutiile frumos ambalate erau pentru el o mare curiozitate şi o nespusă bucurie. Mai erau două săptămâni până atunci şi mereu o întreba pe mama lui cât mai este, câte zile să mai numere. Tare mai era nerăbdător!…

           O întâlnea deseori pe bunica şi, vorbind cu ea, îi spunea că şi-ar dori o maşină cu telecomandă, sau un DVD cu multe jocuri, sau o minge de fotbal, sau o bicicletă, sau un laptop doar al lui…Of! Multe îşi mai dorea Dumitrel! Bunica se uita la el şi ofta gândindu-se că nepoţelul ei se bucură doar de daruri şi că devenise din ce în ce mai pretenţios, mai materialist. O umbră de tristeţe se aşternu pe chipul bunicii, apoi, privind spre Cer, mumură câteva cuvinte şi lăsă să cadă o lacrimă.

           Îl luă pe Dumitrel de mână şi se duse în grădina plină de roadele toamnei: porumb, cartofi, sfeclă, mere, pere. Câţiva butuci de vie mai purtau ultimii ciorchini de struguri, cu boabe mari şi aromate. Bunica îi spuse lui Dumitrel:

       – Ştii că toate acestea sunt daruri pentru ziua ta?

  –  ?!…

  – şi pentru ziua mea, şi pentru ziua părinţilor, pentru ziua tuturor

oamenilor…Oare nu ar trebuie să spunem mulţumesc?!

  – Ba da, bunico, dar cui să spunem? Cine ne-a dat aceste daruri?

  – Dumnezeu! El le-a făcut să crească, să se coacă şi să umplem

hambarele şi cămările cu ele.

  – Şi cum să Îi spunem ,,Mulţumesc! ” lui Dumnezeu? Unde? Ne aude?

  – Dumitrel, poţi chiar acum să Îi spui ,,Mulţumesc!”…în şoaptă sau

strigând, cum simţi tu. Fără să mai aştepte alte explicaţii, Dumitrel sărea şi se învârtea cu braţele balansându-le strigând cu bucurie: ,,Mulţumesc, Dumnezeu! Mulţumesc! Mi-ai dat mere aşa de coapte şi struguri aşa de aromaţi! Mulţumesc, Dumnezeu!”

           Bunica zâmbea printre lacrimi şi mai avea un pic şi făcea şi ea ca Dumitrel, dar  Dumnezeu vedea cum inima ei era ca acelui copilaş în acele clipe…doar ei doi ştiau asta: ea şi Dumnezeu.

           Zilele treceau şi Dumitrel tăcea. Nu mai arăta aceeaşi nerăbdare. Părea preocupat de ceva anume. Se retrăgea deseori în camera lui şi tot meşterea ceva ce doar el ştia.

 

           Iată că ziua lui sosise cu pregătirile de rigoare. Musafirii soseau rând pe rând aducând cu ei cadourile frumos ambalate, unele mai mari, altele mai mici, unele în sacoşe cu figurine, altele în cutii.

           Dumitrel era fericit, se bucura de fiecare cadou, dar ceva îi distrăgea atenţia. Mama intră la bănuieli; se gândea poate nu se simte bine, dar totul era ok.

           În momentul în care a sosit tortul, înainte de a sufla în lumânărele, Dumitrel îi spuse mamei:

   – Mamă, chiar dacă azi e ziua mea şi eu primesc daruri, aş vrea ca eu să

îţi ofer ceva…şi băieţaşul pistruiat şi îmbujorat îi oferi mamei o cutiuţă roşie legată cu fundiţă albă… Mama lăsă tortuleţul pe masă, luă cadoul şi rămase câteva clipe cu el în mână. Dumitrel  o rugă să-l deschidă. Cu emoţie, mama desfăcu fundiţa albă, apoi deschise cutia roşie. Înăuntru găsi o inimioară sculptată în lemn de cireş pe care scria: ,,Mamă, mulţumesc că mi-ai dat viaţă! Tu eşti darul meu cel mai scump pe lume! Te iubesc!”

       Copiii musafiri se uitau miraţi la lacrimile mamei şi ale bunicii. Bunica a ieşit din cameră la locul ei de taină, iar mama îşi luă fiul în braţe şi se roti cu el prin cameră acoperindu-l cu sărutări, uitând pe moment de tort, apoi au continuat fericiţi petrecerea, cea mai frumoasă avută vreodată.

  Maria Doina Leonte

 

 

 

 

 

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: