►Ioana Stuparu:,,Vatra focului”

Dacă vatra focului ar putea să vorbească, ar fi uimitor de câte lucruri ştie. Este locul care cunoaşte cel mai bine viaţa tuturor generaţiilor de oameni, care au trăit într-o bătătură.

La vatră, în jurul focului, se adună oamenii în zilele ploioase de vară, sau în zilele de primăvară, când nu-ţi mai vine să faci focul în sobă, pentru că te-ai săturat de atâta iarnă, sau în zilele de toamnă când încă nu-ţi vine să faci focul în sobă, pentru că ai vrea să întârzii cât mai mult sosirea iernii.

La vatră se fac colacii pentru pomeni, sau pentru împărţit la anumite sărbători.

La vatră se fierbe grâul pentru colivă.

Vatra ştie numele tuturor. Ştie zilele de naştere ale celor care trăiesc şi care au trăit în acea bătătură. Ştie când li s-au făcut ursitorile, ştie când li s-au făcut botezurile, ştie când li s-au făcut nunţile, ştie când au plecat în altă lume, ştie Crăciunul, ştie Paştele, ştie toate sărbătorile, ştie obiceiurile, ştie tot ce se mişcă în fiecare zi, ştie cât eşti de bogat, ştie cât eşti de sărac.

Câte glume ştie vatra! Câte basme şi poveşti ştie vatra! Câte cântece ştie vatra! Câte bocete ştie vatra! Câte blesteme ştie vatra! Doamne, câte mai ştie vatra focului!

Câte i-o fi povestit mama, atunci când stătea în genunchi şi se căznea să aprindă focul!

O găseam murmurând singură lângă foc. Vetrii putea să-i spună toate gândurile, toate necazurile, toate planurile, toate secretele.

Săraca vatră! Ea era viaţa noastră. Acolo făceam în fiecare zi mâncarea, fără de care nu puteam trăi.

Seara, după ce strângeam masa, mai zăboveam un pic lângă focul din vatră, ca să facem jar şi să-l învelim în cenuşă. În felul acesta aveam dimineaţa rost de foc în vatră şi nu eram nevoiţi să plecăm pe mahala ca să împrumutăm nişte foc. Jarul învelit cu cenuşă, ţinea până dimineaţa.

Tot la vatra focului şi până la coardă se măsoară feştilele făcute din cânepă toarsă, care se aprind în biserică de Sf. Paşti, pentru morţii care nu au apucat lumânarea.

În cunie, la vatra focului am stat mult de vorbă cu mama. (…) Aici mi-am golit sufletul. (…) Cred că eram prea cu sufletul plin de dor.

IOANA STUPARU

(Fragment din cartea: „Clipa de Lumină”, Editura Miracol, Bucureşti, 2001).

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: