►Cezarina Adamescu:,,Supărarea albinelor”

Într-o zi călduroasă de vară, o albină zbura fără rost în sus şi-n jos. Era necăjită şi foarte îngrijorată. Pajiştea toată unde ea zburase zglobie, semăna cu o tipsie plină cu flori de hârtie. Cu pungi de plastic şi cu multe gunoaie-morman încât şi fluturii trebuiau scoşi cu arcan din cotloanele lor, să mai zburde din floare în floare, pentru binecuvântata polenizare. Aş, pe pajişte nu se zărea nici măcar un fluturaş!

Iar florile, bietele flori, pe care atât de bine le cunoştea, nu mai aveau nici pic de miros. Ce se-ntâmpla? Uimită, a-ntrebat câteva surate lucrătoare pornite şi ele pe căutare de parfumuri rare de floare.

-Ce-i cu floricelele de salcâm oare, de nu mai sunt deloc mirositoare?

-Soro, nu ştii? Toate florile de pe răzoare, sunt atacate de POLUARE.

-Cum, şi nici o floare nu ne va mai dărui polen pentru ten, miros şi culoare şi mai ales nectar să-l depozităm în hambarul din stup? Oare!

Albina cu pricina, cu numele Lina, era să scape căldăruşa cu polen de stupoare. Ce-ntâmplare!

-Mare necaz, dragi surioare!

-Ce-i de făcut?

-În cazul acesta, nici fluturii nu mai vor să lucreze, să facă polenizare. Au intrat în grevă şi nu mai vor să zboare din floare în floare.

-Exact! Răspunse o gospodină din stup. Nici eu nu mai pot să mă ocup de adunat şi nici de prelucrat. Nici Regina noastră de făcut lăptişor pentru coconaşi…

-Ei, aş!… De ce nu mai poate nici ea să se ocupe de micuţele pupe?

-Uite-aşa, Laptele ei este ca uns cu ulei. Nici culoare nu are, nici gust.

-Dar nu-i just, săriră cu antenele-n soare, surioarele, fiecare. Şi ce să facem noi? Aşteptăm Ziua de Apoi? Ne desprindem de Roi? Evadăm la Poli sau rămânem aici şi ne dăm viaţa obol?

-Bună-ntrebare, dragi albinioare. Cred că trebuie să luăm iute măsuri. Că sunt atâtea guri de hrănit şi, negreşit, timpul nu ne aşteaptă. Acuş vine iarna şi n-o să mai fiu aptă de hibernat, fiindcă n-am pregătit cămara. Trebuie neapărat să fac ceva…

Şi albinele se adunară pe-o pălărie de floare-de-soare şi ţinură sfat.

-Eu am jurat să nu părăsesc acest loc, colţul de rai de pe plai, dar dacă n-o să mai am noroc să culeg polenul pentru ziua de mâine, mă sui în trenul ce duce în altă emisferă. Acolo viaţa-i prosperă, lejeră, găseşti pajişti câte pofteşti. Proaspete, colorate, frumoase, îmbietoare şi foarte, foarte mirositoare.

-Ba, să nu pleci, surată, o interpelă mătuşă-sa, Tina, supărată. Stai aici că nu e de noi să zburăm din roi în roi.

-Mătuşică, am copii de hrănit şi trebuie să fac ceva, negreşit. Cu ce-i fac eu mari, că acuş-acuş suntem şcolari.

-Ei, s-o găsi el în stup câte ceva de mâncat şi de îmbrăcat. Cât despre şcoala de albinuţe s-a deschis în teiul de lângă căsuţe. Dar n-ai să le trimiţi cu burta goală şi fără hăinuţe.

-Mare păcat că tocmai acum MEDIUL e POLUAT – sări cu antenele-n vânt, alta direct pe pământ. Uite, priveşte aici. Nici iarba nu mai e verde şi nici pământul curat şi-ngrăşat. E tare crăpat şi uscat şi n-are pic de vegetaţie pe el. E cheeeel!…

-Da, nici pomi, soro, nu mai sunt, aşa că florile stau direct în curent şi-n bătaie de vânt.

-Păi, cum să nu se ofilească şi să nu se-ngălbenească bietele floricele? Vezi tu ce au la rădăcină? Te-re-ben-ti-nă! Uleiuri, benzină, motorină şi altele cele, vărsate aici de oameni mojoici. Câte REZIDUURI şi câte chimicale nu se varsă pe pajiştea cea mare, în plin soare, aşa să ştii matale!

-Şi ce splendoare era înainte în jur! Aerul era pur, miresmele te îmbătau şi florile tare te mai îmbiau cu polen, de pe stamine, pistil. Aveau un aer nubil, te fermecau cu veşmântul multicolor din petalele lor!

-Uită-te, soro, la frunzuliţele lor cum se scorojesc! Parcă bolesc, parcă-mbătrânesc…

-Da, sărmanele flori. Atât de gingaşe, încât te treceau fiori când te apropiai de tulpiniţele lor, în zbor. Se aplecau din petale, îţi dădeau bineţe, din depărtare, te chemau şi te îmbiau să le săruţi, să le atingi şi polenul să-l guşti.

-Acum doar, măcar, duşmancele muşti să poftească să se apropie de flori din zori până-n noapte cu bâzâituri mincinoase şi şoapte viclene.

-Ca nişte coţofene hoaţe vin şi fură lumina şi polenul din flori şi-apoi, bâââz! Zboară până la nori!

-Ieri am văzut ceva şi mai bizar. Un bondar stătea pe o floare de nu-mă-uita. Dar era mai mare ca ea. Şi el, mai gras, mai burduhănos şi floarea plângea de ţi se frângea sufletul până la os. A îndoit-o şi a strivit-o până a nimicit-o.

-Astfel de tâlhari nu sunt rari. Mereu trebuie să te fereşti de trântori, de bondari, de muşte şi de alţi tâlhari.

-Haideţi să vorbim şi cu Regina noastră-Mamă, care ne aşteaptă cu ochii lipiţi de fereastră.

Astfel sfatul se sparse şi albinuţele-ntoarse la stup, ţup! intrară-n căsuţele lor, după ce-şi şterseră la uşă picioruşele cu zel. Erau foarte curate şi gospodine sărmanele albine. Şi mare necaz căzuse pe capul lor şi le întrerupea din spor. Din munca lor milenară, deloc uşoară. Pentru a ne face miere nouă, celor mici şi mari de pe-aici.

Regina le-a-ntâmpinat în stupul-Palat şi le-a întrebat:

-Ce veşti aduceţi din poiana întinsă?

Căci ea, prinsă cu treburile-n Împărăţie, n-avea cum să ştie ce e pe-afară.

Dar, veste amară primi de la supuse-albinele ei, cărăuşe, expuse la atâtea primejdii şi-n primul rând la îmbolnăvire.

Căci albina bolnavă n-are lecuire. Şi se stinge, când năpasta o-mpinge şi iese afară pentru demâncare, din zori până-n seară.

Le adună pe toate, după îndeletniciri, fără osebiri şi le ceru lămuriri.

Când se convinse că nu era simplu zvon, Regina formă un număr de telefon.

Foarte preocupată, vorbi la telefonul fără fir, amiaza toată. Se sfătui cu cineva care-i răspunse: Da!

Şi-atunci, le spuse supuselor:

Mâine plecăm din stup cu roiul şi cu puhoiul. Nu mai călcăm pe aici, în mediul acesta otrăvit şi poluat de oameni calici. Care cred că mierea se face, pocnind doar din bici. Nouă ne trebuie livezi şi câmpii pline cu flori să zburăm de-cu-zori.

Omul, prietenul nostru credincios, dintotdeauna, ne-a stricat rostul, acuma. Ce lipsă de prudenţă! Ce neglijenţă!

Ne-a distrus casa şi locul, ocoli-l-ar focul şi nenorocul! Mâine-poimâine se va trezi cu o pajişte fără albine! Fără miere, fără lăptişorul de matcă şi fără polen indigen, ca-ntr-un desen prost făcut. Şi va trebui s-o ia de la-nceput.

Să se-nveţe minte că natura niciodată nu înşeală, nu minte. Şi i-a dat atâtea avertismente! Nimic n-a-nvăţat. Şi iată, natura s-a DETERIORAT.

Ce poate fi mai urât şi mai trist? O pajişte fără de fluturi, fără albine?

Câtă durere, câtă ruşine! mai spuse Matca lăcrimând. Şi albinele toate ascultau suspinând.

A doua zi au plecat în Emisfera Nordică unde s-au aşezat într-un roi adevărat, şi-au făcut casă şi dependinţe şi multe locuinţe numite chilii.

Şi mai trăiesc şi azi. Sau mai ştii? Dacă omul a pătruns şi acolo, la Pol, ele iarăşi vor lăsa stupul gol. Şi-au tot peregrinat spre un loc NEPOLUAT, viaţa-ntreagă, doar aşa, omul modern să-nţeleagă că distruge ECHILIBRUL NATURAL, ceea ce nu-i normal. Nu-i normal.

AVERTISMENT. Dumnezeu când le-a creat anume, toate erau plăcute şi bune.

Acum, nimic nu mai e din ce-a fost la-nceput şi omul va pierde şi ce nu a avut…

Galaţi, 21 noiembrie 2008 CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: