►Ioana Stuparu:,,Grădina care s-a suit la cer”

Poveste comentată din volumul cu acelaşi titlu, Ed. Florile Dalbe,

Bucureşti, 2007

Venise vremea să dea prunele-n pârg. Un dor s-a pus ca nebunul să-mi răscolească sufletul. Gândul mi-a luat-o razna către grădina de „acasă”. De atâta amar de ani am plecat din sat – de la casa părintească, dar tot „acasă” îmi vine să-i spun. Noianul de amintiri m-a năpădit şi se perindau ca mărgelele-n şirag.

Parcă-l vedeam în faţa ochilor pe bâtu cum îşi îndrepta şalele bătrâne şi, apoi, cu tălpile-i aspre, începea să bătătorească pământul de la rădăcina pomului pe care tocmai îl pusese.

Parcă-l auzeam zicând:

„Ce om e acela care n-a pus măcar un pom în pământ? Înseamnă c-a trăit degeaba, dacă în urma lui nu rămâne nimic!”

Aceasta este una dintre poveţele lui, pe care o ştiu de când eram mică şi o voi ţine minte cât voi trăi.

De mult n-am mai fost pe acasă în perioada când dau prunele-n pârg. Dorul s-a ţinut scai de mine, până mi-am luat tălpăşiţa şi am plecat.

*

Mi-am lăsat bagajele-n bătătură şi direct în grădină m-am oprit. Parcă cineva mă chema acolo! Îmi bătea inima, ca atunci când eram copil şi colindam de la un capăt la altul, închipuindu-mi că mă plimb prin grădina raiului.

Eram sigură că bâtu e mândru de mine pe acolo pe unde este, fiindcă n-am trăit degeaba. De când mă ştiu pe pământ, am sădit tot felul de pomi. Chiar acum, stătea mărturie livada de pruni din grădina noastră de acasă, pe care tocmai o întinerisem şi începuse să dea rod.

M-am aşezat jos la tulpina unui prunişor moţăţăl. Ramurile tinere se mlădiau sub greutatea fructelor frumoase de-mi lăsa gura apă. Am rupt o prună şi am muşcat cu sete. I-am simţit gustul ducându-se până-n vârful degetelor, dându-mi putere.

Am întins mâna să mai rup o prună şi parcă l-am auzit pe bâtu alintându-mă, ca atunci când eram copil:

-Ia cu taica, Boldicule, ca să-ţi crească nasu’ mare!

„Bietu’ bâtu! mi-am zis. I-o fi şi lui dor de prune moţăţăle pârguite?”

*

M-am dus la cunie şi am aţâţat focul în vatră. Până să se facă tăciunii, am ieşit la poartă şi am strigat la nişte copilaşi de pe mahala, care se jucau de-a-nchiriata.

Copiii şi-au lăsat numaidecât jocul şi au venit fuga la mine, luându-se la-ntrecere.

De data aceasta nu le-am mai dat bomboane, ci le-am zis:

-Hai cu mine prin grădină, că s-au pârguit moţăţălele!

Focul în vatră se potolise. Am luat din cuiul ei din cunie oala de pământ cu care se ducea mama la tămâiat şi am pus în ea spuză. Peste spuză am pus câteva boabe de tămâie.

-Hai! I-am îndemnat pe copii şi am intrat în grădină, lăsând în urmă dâră de fum cu miros de tămâie.

Copiii mă urmau cuminţi, mergând pe potecuţă unul în urma celuilalt. M-am dus lângă fiecare prunişor şi am făcut semnul crucii cu mâna, peste ramurile pline de roade date-n pârg.

Pe cel mai frumos i l-am dat de pomană lui bâtu.

Fiecărui mort din neamul meu i-am dat un pom de pomană. Ca să aibă şi ei acolo, în cer, grădină cu prune moţăţăle pârguite.

Am luat oala cu tămâie şi am înconjurat grădina de trei ori.

Copiii aşteptau cuminţi, urmărindu-mi fiece mişcare. Până când m-au auzit zicându-le:

-Gata. Acum ziceţi bogdaproste şi luaţi-vă prune câte vreţi!

Au început să alerge de la un pom la altul şi în timp ce-l atingeau ziceau bogdaproste. Apoi şi-au cules prune pe alese şi şi-au pus prin buzunare sau prin sân.

Mă uitam la ei cu sufletul împăcat. Mi se părea că e şi bătu cu mine. Ne bucuram amândoi, când vedeam cum se zbenguie copiii şi ronţăie prune moţăţăle date-n pârg, din „grădina care tocmai s-a suit la Cer.”

***

COMENTARII GUSTUL NEASEMUIT AL PRUNELOR DE ACASĂ

Se ştie că orice grădină a copilăriei este asemuită cu Grădina Radiului. Pentru copil nu există loc mai frumos pe lume.

Odiseea întoarcerii pe meleagul copilăriei, cine n-a încercat-o, cine n-a trăit-o, cine nu s-a înduioşat de culorile ei, încă vii care invadează retina?

Autoarea aduce în prim plan ritualul străvechi al sădirii pomilor cu rost, pentru că, nu-i aşa, vorba bâtului: „Ce om mai e acela care n-a pus măcar un pom în pământ? Înseamnă c-a trăit degeaba, dacă în urma lui nu rămâne nimic.”

Pornind de la aceste vorbe înţelepte ale bâtului, dar şi de la datină şi de la roua lacrimii amintirii strivită-ntre gene, autoarea, o dată întoarsă acasă, primul drum îl face în livadă, şi, aşezându-se la tulpina unui prun moţăţăl, muşcă dintr-o prună, cu sete. Ea avea gustul fermecat al copilăriei: „I-am simţit gustul ducându-se până-n vârful degetelor, dându-mi putere”.

Există tradiţia la sate ca pomii să fie tămâiaţi şi daţi de pomană. Ritualul e foarte cunoscut. Fiecărui răposat i se dă un pom de pomană. „Ca să aibă şi ei acolo, în cer, grădină cu prune moţăţăle pârguite” – spune autoarea cu nostalgic umor.

Dincolo de pietatea acestui gest, rămâne amintirea unui timp ferice, foarte îngăduitor cu oamenii. Iar pentru autoare, cea care săvârşeşte ritualul, sufletul împăcat pentru „grădina care tocmai s-a suit la cer.”

Galaţi, 14 noiembrie 2008

Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: