►Ioana Stuparu:,,Lelioara”

-Vine Lelioara! mi-a zis bucuroasă Eugenia.

-Când?

-Mâine. Se duce taica-mare cu căruţa, s-o aducă de la Dăbuleni.

Vestea s-a răspândit repede printre copiii de pe mahala.

Vizitele făcute de Lelioara în Mârşani, la bunicii din partea mamei, însemnau pentru noi bucurie. Aveam încă o tovarăşă de joacă.

Chiar dacă era cu câţiva ani mai mică decât mine, i se acorda atenţia şi respectul cuvenit.

Îmi era dragă. O îndrăgisem instantaneu. Avea nişte ochi mari, expresivi şi o linişte în privire şi în comportament, cu care mă impresiona! De cele mai multe ori, felul ei de fetiţă liniştită te făcea să crezi că e supusă. Nu era supusă! Încă de la vârsta aceea fragedă ea ştia ce vrea! Cu ochii ei liniştiţi vedea dincolo de mine, unde numai cei ca ea pot pătrunde. O îndrăgisem pentru glasul melodios şi pentru felul blajin, dar sigur, cu care vorbea. Dar, mai ales, o îndrăgisem pentru felul în care cânta.

Cine n-o cunoştea pe Lelioara lu’ Combei, care „cânta cel mai frumos”?

-Ia mai cântă-ne, Lelioară, să ne mai treacă de necaz! Auzeai pe câte cineva.

Nelăsându-se rugată, începea să cânte din tot sufletul.

*

-O auzi cum cântă? Parcă e Lătăreaţa! mi-a şoptit Eugenia.

-Cântă mai frumos ca anu’ trecut! am remarcat eu.

-Cum să nu?! a mai trecut un an!… Vrei s-o chem să vină la poartă?

-Mai târziu…Las-o să mai cânte un pic!

Stăteam la poartă la Eugenia şi ascultam minunea de cântec oltenesc care ieşea pe fereastra prăvăliei.

De fapt, prăvălia era doar cu numele, aceasta fiindu-i destinaţia când a fost construită casa. N-a apucat să funcţioneze conform planului, din cauza schimbării regimului de după cel de al doilea război mondial. Rămăsese doar o cameră mare, aproape goală, care avea ecou. Acolo îi plăcea Lelioarei să cânte.

*

Ne aflam în vacanţa de vară când a adus-o taică-său-mare pe Lelioara de la Dăbuleni. Era timpul secerişului. De la şcoală am fost anunţaţi să ne prezentăm pentru a merge pe câmp să adunăm spice de grâu sau de secară. Nu voiam s-o lăsăm singură pe Lelioara şi am întrebat-o:

-Mergi şi tu cu noi?

-Merg – a răspuns simplu, sigură pe ea.

O ceată de copii desculţi, cu cravatele roşii de pionier fluturţnd pe piepturile noastre, ne-am adunat în curtea Şcolii nr. 1. Eram „dornici” să mergem la cules de spice! Dacă nu ne duceam, ni se scădeau notele la purtare.

Curtea interioară a şcolii era îngustă şi înconjurată de trei ziduri înalte. Aşteptam nerăbdători să iasă cineva şi să ne spună ce avem de făcut, când, instantaneu, Lelioara a început să cânte:

„Frunză verde sălcioară, sălcioară,

Hei Mărie, hei Mărie-Mărioară”

A cântat tot cântecul care avea următoarele versuri de final:

„Spune Mărie de vrei,

Să de nu, rămân holtei”

Uşa s-a deschis, iar în cadrul ei a apărut profesorul de fizică, domnul Goagă – „spaima şcolii”!

Era înalt, lat în spate şi cu o burtă nu prea mare, însă destul ca să-i dea o figură impunătoare. Parcă şi clădirea şcolii a dispărut când a apărut el!

Eram pieriţi cu toţii de frică! Cui nu-i era frică de domnul Goagă? Deşi nu preda la clasa mea şi nu mă bătuse niciodată, şi eu îi ştiam de frică. Era un sentiment bine înfipt în inimile noastre, moştenit din generaţie în generaţie.

Însă, cine l-a avut profesor, a învăţat fizică, nu glumă!

Instantaneu ne-am aşezat cu toţii în poziţie de drepţi, şi, ca la un semn, am strigat:

-Bună dimineaţa!

-Ce e mă cu voi, aici? s-a auzit o voce răstită, asemenea unui tunet.

-Da am venit să culegem spice! a răspuns aproape plângând unul dintre copii.

-Şi fata asta cine e?

Da e verişoara mea de la Dăbuleni, care a venit la noi la rude! a zis Eugenia tremurând ca varga.

-Ia vino fetiţo-ncoa!

Lelioara s-a apropiat liniştită şi cu paşi siguri de domnul Goagă, în timp ce noi aşteptam să se întâmple tot ce se putea mai rău! Îl privea drept în faţă, cu ochii ei mari şi expresivi.

-Unde ai învăţat să cânţi? a răsunat întrebarea.

-La mine-n sat.

-Vrei să repeţi cântecul de adineauri?

-Vreau – a răspuns ea şi a început să cânte a fel de frumos, ca mai înainte.

La sfârşitul cântecului, domnul Goagă i-a pus întrebarea de baraj:

-Tu ştii ce înseamnă holtei?

-Om ne-nsurat – a răspuns Lelioara cu vocea ei mlădioasă, dar sigură.

-Bravo!

Pe chipurile noastre s-a aşternut mirarea. Era pentru prima oară când îl auzeam pe domnul Goagă lăudând pe cineva.

-Ştii multe cântece?

-Ştiu.

-Vrei să mai cânţi unul?

-Vreau – a răspuns Lelioara şi a început s cânte din tot sufletul, aşa cum ştia ea.

-Bravo! a izbucnit domnul Goagă privind-o cu ochi blânzi şi umezi. Puteţi pleca acasă! ni s-a adresat apoi, cu „voce de om”. O să vă duceţi altădată la adunat spice!

Întâmplarea mă copleşise…Nu-mi puteam lua gândul de la felul în care cântecul unei fetiţe „a îmblânzit” un om cunoscut de toată lumea ca rău, de unde îi venise şi renumele de „spaima şcolii”! L-a făcut să-şi arate şi o altă faţă, sensibilitatea sufletească de care nu l-aş fi crezut în stare!

Fetiţa aceea, Lelioara, avea să devină una dintre cele mai mari interprete de muzică populară românească.

Este vorba despre IONELA PRODAN.

***

COMENTARII

Portetul fizic şi moral al eroinei acestei povestiri, Lelioara este creionat deosebit de expresiv de către autoare. Ea „ştia ce vrea” încă de la o vârstă fragedă şi pătrundea cu privirea „dincolo de mine, unde numai cei ca ea pot pătrunde”.

Fetiţa cu „ochi mari, expresivi şi o linişte în privire şi în comportament, cu care mă impresiona!” – spune Ioana Stuparu. „O îndrăgisem pentru glasul melodios, şi pentru felul blajin, dar sigur, cu care vorbea. Dar, mai ales, o îndrăgisem pentru felul în care cânta”.

Dintotdeauna omul a cântat la necaz ca şi la bucurie, la nuntă ca şi la înmormântare. Toate evenimentele vieţii, încă de la naştere, sunt însoţite de cântec. Dar mai mult la necaz ţăranul caută cântecul să-şi ogoiască sufletul.

Şi Lelioara – avea acest har: cânta cu sufletul!

Toţi ascultau „minunea de cântec oltenesc” şi nu voiau s-o întrerupă ca să nu se risipească magia, vraja cântecului.

Lelioara care îşi exersa vocaţia de artistă într-un „studio” improvizat, cu rezonanţă deosebită, o cameră aproape goală, care avea ecou, şi care trebuia să servească drept prăvălie.

Venirea Lelioarei în sat, are darul să răstoarne programul de viaţă al copiilor. O ceată de pionieri desculţi, dar cu cravatele fluturând pe piept, adunaţi pentru a merge la cules de spice! – ca în fotografiile de reclamă ale regimului – spune cu umor amar şi uşoară ironie nostalgică, autoarea, adunaţi în curtea şcolii, tresar la apariţia profesorului de fizică. Şi când acesta soseşte, clădirea şcolii parcă dispare din ochii lor.

Faptul că Lelioara reuşeşte, prin cântecul ei, să-l facă pe profesorul cel aspru să-şi dezvăluie sufletul şi-l sensibilizează până la umezirea ochilor, este deosebit de sugestiv pentru că justifică menirea artei: aceea de a îmbunătăţi şi a îmbogăţi spiritul, a-l înălţa şi a-l ilumina, deopotrivă.

Profesorul o priveşte pe Lelioara cu ochi blânzi şi li se adresează copiilor, pentru prima dată „cu voce de om”.

Reînviind aceste întâmplări din copilărie şi din viaţă, Ioana Stuparu săvârşeşte un act de îndestulare faţă de propriul suflet mai întâi, veşnic flămând de acel dor faţă de propria copilărie, dar şi faţă de noi, cititorii, care ne umplem de miresmele suave ale propriilor noastre amintiri. Ceea ce îşi propune, de fapt, literatura, de a ne aşeza în faţă o oglindă în care să ne putem privi, chiar dacă nu mai suntem aceeaşi, chiar dacă greu ne mai putem recunoaşte. Şi pentru că, filtrate prin sita vieţii, amintirile capătă înţelesuri noi şi nu mai sunt văzute cu ochii de atunci.

Iar faptul că Lelioara a devenit mai târziu, renumita cântăreaţă de folclor Ionela Prodan, este încă un mister care se distaină sub privirile noastre, graţie scriitoarei Ioana Stuparu.

Galaţi, 19 noiembrie 2008 Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: