– PATRU POVEŞTI ÎNGEREŞTI de Maria Doina Leonte, cu un Comentariu de Cezarina Adamescu (din volumul în curs de apariţie: “Povestiri pentru Fabian”).

Cutia cu minuni

 de Maria Doina Leonte

 

            Era odată un îngeraş care se tot juca pe plaiul cerului cu mingi de stele. În fiecare zi se dădea pe un tobogan de curcubeu, sărea şi făcea tumbe  pe norii pufoşi. De dimineaţă până seara se juca plin de veselie. Când venea noaptea, lua câte un pumn de vise frumoase şi le presăra pe pământ, mai ales copiilor cuminţi. Îngeraşul nu se odihnea  niciodată. Îi plăcea prea mult cum adormeau copilaşii de sub cerul înstelat.

            Într-o seară, se uita spre Pământ şi i se părea că sunt şi acolo tot atâtea stele ca acolo sus. Credea că au căzut din cer atunci când el împrăştia visele. Dintr-o dată se gândi: oare cum este să visezi? Oare cum este să te trezeşti dimineaţa şi să vezi că visul se împlineşte?

            Mai luă un pumn de vise şi îl presără peste copilaşii care dormeau. Îi privea curios. Îi privea cu drag. Dintre toţi copilaşii, unul zâmbea deseori prin somn. Era Fabian, băieţelul cu cel mai frumos zâmbet. Ştia despre el că e bolnăvior…şi totusi, ce  frumos zâmbea prin somn! Uitându-se la el, îngeraşului îi apăru prima lacrimă de drag. Vru neapărat să meargă pe pământ, lângă Fabian. Voia să îi dea visul însănătoşirii şi să îl ajute să se împlinească.

            Îl rugă pe Dumnezeu să îi dea voie să meargă printre îngerii pământului. Dumnezeu a zâmbit şi i-a spus că la asta se gândise şi El. I-a umplut aripile cu stele, şi curcubeie i-a dat un coşuleţ cu ciocolate în forme de îngeraşi şi câteva cărţi de colorat. Când era gata să plece, l-a chemat şi i-a mai dat o cutie învelită în staniol auriu, dar îngeraşul nu a mai avut timp să mai întrebe sau să se mai uite să vadă ce este înăuntru. Zbură iute către pământ, spre cămăruţa de spital unde dormea Fabian. Răsuflă uşurat că a reuşit să ajungă înainte să răsară soarele. Puse toate darurile pe noptiera lui şi îl privea cum dormea cufundat în lumea viselor.

            La un moment dat, băieţelul se văită…Zâmbetul dispăruse. În schimbul lui apăru o grimasă de durere. Îngeraşul sări repede şi îi puse aripa lui pe frunte. Fabian se linişti, zâmbi din nou şi se trezi.

            Pe noptiera lui străluceau darurile aduse de îngeraş. Copilul nu mai putea de bucurie! Nu ştia la care să se uite mai întâi. Le luă pe rând. Într-un final ajunse la cutia aurie. Era legată cu o fundă albastră. O tot răsuci pe toate părţile să vadă cum o poate desface. Îngeraşul îl ajută. Fabian era aşa de curios! Şi îngeraşul la fel. Oare ce era în cutie?…Când desfăcu uşor cutia, doar îngeraşul a putut înţelege că acolo era visul cel frumos al lui Fabian, visul de a fi sănătos. Dintr-o dată, băieţelul se simţi bine, boala dispăruse. Medicul a venit şi i-a spus că Dumnezeu a făcut o minune.

            Îngeraşul tresălta de bucurie, iar Fabian spuse ţopăind:

          – Acum ştiu cum se numeşte surpriza din cutie: MINUNE!

          Din clipa aceea, Fabian şi îngeraşul au plecat spre casă şi s-au jucat cu toţi copiii din vecini. Le-au dat şi lor steluţe şi curcubeie şi ciocolăţele în formă de îngeraşi. I-au învăţat să viseze şi să fie prieteni cu îngerii,  fiindcă doar aceştia aduc din cer ,,cutia cu minuni”…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Angelica şi îngeraşul

de Maria Doina Leonte

 

            Trăia odată o familie bogată lângă poala unui munte semeţ.

            Aveau de toate, dar cea mai mare bogăţie a lor era Angelica, o fetiţă blondă, cu părul numai ineluşe, şi foarte cuminte. Se juca deseori cu fel de fel de jucării, alerga prin grădiniţa de flori, se plimba prin pădure împreună cu mama ei povestindu-i mereu despre Dumnezeu.

            Într-o bună zi Angelica părea aşa de tristă! Mama credea că poate e ceva de moment, dar a doua zi a fost la fel…şi aşa mai multe zile. Mama nu mai ştia cum să ajungă la inimioara ei ca să vadă motivul tristeţii. Căuta în fel şi chip să o înveselească.  Şi Angelica zâmbea, chiar râdea în hohote, dar apoi iar se cufunda în tristeţe. Mama era tristă şi ea, fiindcă nimic nu e mai trist decât o mamă care îşi vede copilul mâhnit, cu umbre în privire. Se hotărî să aştepte.  Şi aşteptarea nu a fost în zadar, căci, într-una din zile, Angelica îzbucni în plâns şi strigă:

     – Mamă, eu de ce nu am un frăţior sau o surioară ca toţi copiii?!….

           Mama tăcu…Din ochii ei mari şi blânzi începură a se rostogoli pe obraji stropi mari de lacrimi. Se şterse repede, să nu observe Angelica, dar a fost prea târziu…

    –  Mamă, te-a supărat întrebarea mea?!..

    – O, nu! Nu, Angelica, spuse femeia luând mâinile fetiţei între palmele

 ei. Privind-o în ochişorii strălucitori, se hotărî să discute cu ea ca şi cu un adult, deşi avea doar 6 anişori.

   – Ştii, draga mea, eu mă rog în fiecare seară la Dumnezeu să îmi mai

trimită un copilaş, dar ştiu că trebuie să aştept. Aşteptarea e grea, dar altă cale nu avem.

         Angelica tresări şi îi spuse mamei, plină de o fericire de nedescris:

  – Mami, mami, dar dacă te ajut şi eu în rugăciune, Dumnezeu nu va

răspunde mai repede?! Vreau să mă rog şi eu pentru un frăţior sau o surioară…Vrei, mami?

          Mama zâmbea cu ochii strălucind. Minunea asta de copil o uimea. Îi spuse surâzând:

  – Uite cum facem: eu mă rog, se roagă şi tăticul, te rogi şi tu, dar să îi

spui şi îngeraşului tău să îl cheme pe frăţiorul lui şi atunci el nu va veni singur, va veni cu un copilaş care va fi frăţiorul sau surioara ta.

       Din momentul acela, Angelica se ruga în fiecare zi lui Dumnezeu, şi în fiecare zi vorbea cu îngeraşul ei, rugându-l să îşi cheme  frăţiorul.

       Timpul trecu. Angelica se făcuse acum de 7 anişori când, în timp ce făceau cumpărăturile pentru şcoală, mama şi tata o anunţaseră că în primvară, prin luna martie va veni barza cu un frăţior sau cu o surioară. Angelica zâmbi, apoi sări în sus de bucurie. În cele din urmă, se duse mai într-o parte şi vorbi cu îngeraşul ei:

– Mulţumesc, îngeraşule! Ce frumos va fi cu un frăţior şi cu doi

îngeraşi!!! Voi avea frăţior ca tine, da?

            Toamna şi iarna au fost mai frumoase ca niciodată!

            Luna martie sosi cu alai de ghiocei şi viorele. Într-una din zile, mama Angelicăi plecă grabită cu o maşină albă cu cruce roşie. Angelica părea puţin speriată. Tatăl a liniştit-o, spunându-i că se duce să aducă pe lume copilaşul.

            După câteva ore, Angelica află cu bucurie că se născuse Flavius, frăţiorul ei, care semăna aşa de bine cu ea.

            Când mama a revenit în famile, camera lui s-a umplut de lumină, de jucării, de zâmbete. Angelica radia! Ştia că acum în cămăruţa lor se află încă un înger. Vru să îl vadă şi închise ochişorii. Atunci, în spatele pătuţului, zări un înger frumos aşa cum sunt toţi îngerii, plin de lumină,  care îl ocrotea cu aripile lui pe micuţul ei frăţior.

            Flavius creştea ca în poveste, iar Angelica nu înceta să îi mulţumească lui Dumnezeu şi  să-i vorbească îngeraşului ei…

 

Inimă de înger

 de Maria Doina Leonte

 

        Costeluş stătea culcat pe iarbă, pe spate, cu ochii mari, deschişi către cerul senin. Soarele se pregătea să apună şi colora cerul în partea dinspre apus ca nişte petale de trandafiri oranj. Din partea cealaltă a zării apărură câţiva nori pufoşi ce păreau a fi din vată de  zahăr ars. Unul din ei era colorat roz. Se mişca încet şi îşi alungea forma. Semăna cu  o pară. Lui Costeluş i se păru aşa de interesant, încât hotărî să urmărească ce formă va mai lua norul. Treptat, treptat, norul se transforma într-o inimă de foc, fiindcă soarele îl lumina cu ultimele lui raze portocalii înainte de apus.

Îi plăcea inima aceea. Se gândea: poate e inima lui Dumnezeu, că doar El are o inimă aşa de mare!…Îşi duse mâna în dreptul pieptului, acolo unde bătea ritmic inimioara lui. Îi spusese tata că nu e mai mare decât pumnul lui de copil, dar cu toate acestea, îl face să poată să trăiască. Şi îi mai spunea tata că fără inimă nimeni nu poate trăi.

        Stând aşa, dus pe gânduri prea serioase pentru un băieţel de 8 ani, observă că inima de pe cer se transformase. Acum părea un îngeraş cu aripile strânse. Costeluş se gândi: oare de ce ţine aripile aşa? Sunt rănite? Cum poate să zboare fără aripi? Îşi imagina că va cădea şi poate va ajunge chiar lângă el,  îi va lega rănile, apoi  vor  sta de vorbă ca doi vechi prieteni, dar norul se transormă iar într-un ghemotoc uriaş de vată de zahăr colorată.

         Costeluş îşi auzi inima bătând. Încercă să aleagă cea mai frumoasă imagine din toate cele văzute pe cer. S-a gândit, s-a răzgândit…,,Dacă aş avea o vată de zahăr aşa de mare, m-aş sătura şi le-aş da din ea  tuturor copiilor…Uf! Dar se va termina în curând. Dacă aş avea o pară uriaşă, aş  mânca o parte aşa cum e, proaspătă, apoi, din altă bucată ar face mama compot şi din rest ar face dulceaţă. Of! Prea mult dulce!…Dar, dacă ar avea o inimă mare ca norul de pe cer? Mmm!…nu ar încăpea în piept, şi chiar dacă ar veni îngeraşul acela uriaş cu aripi frânte, m-aş teme să nu plece”… Se întristă, apoi începu a plânge. Aşa l-a găsit tatăl lui, când soarele nu mai era şi mantia albastră a serii îşi întindea faldurile peste dealurile şi văile din apropierea satului.

    – Costeluş, ce s-a întâmplat? Ai adormit aici? Ai visat urât? îl întebă

tatăl speriat.

   – Nu, tăticule! M-am întristat, dar  nu, nu vreau să te întristez şi pe tine,

spuse băiatul.

   – Dragul meu copilaş, orice tătic e mai puternic decât copiii lui. Inima

lui poate duce multe poveri şi multe tristeţi. În inima lui se transformă toate în zâmbete şi îmbrăţişări. Hai, pune tristeţea ta în inima mea şi vei vedea!

  – Tată, inima ta e mai mare ca inima mea?

  – Da, puişor! E mai mare fiindcă şi eu sunt mai mare…

   – Dar copiii nu pot avea inima mare, cât pieptul?

        – Ba, da, copile drag! Orice om poate avea inima mult mai mare atunci când îi iubeşte pe toţi semenii, când le face bine, când îşi lărgeşte inima pentru a încăpea cât mai mulţi în ea.

   – Tată, vreau o  inimă mare, fiindcă am înţeles că toţi cei cu inimă mare

sunt ca nişte îngeri.

           Tatăl avea toată roua serii în ochii lui obosiţi după o zi de muncă, dar minunea de copil l-a înviorat nespus. L-a luat pe Costeluş în braţe, l-a strâns la piept şi au stat aşa până şi-au auzit inimile bătând la unison.

           Costeluş se înveseli, fiindcă a înţeles că a avea  inimă înseamnă a avea viaţă, şi a mai înţeles că, dacă ai inimă mare, înseamnă că eşti ca un înger.

        Au plecat spre casă ţinându-se de mână.

        Înainte de culcare, băieţelul s-a rugat spunând:

        – Doamne, îţi mulţumesc că am inimă, că am viaţă. Fă inima mea mai mare, ca a unui îngeraş, ca să am viaţă de îngeraş, să aduc numai bucurii!…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vis împlinit

 de Maria Doina Leonte

 

            În sfârşit, a devenit şcolar  şi Dorinel, băiatul bruneţel cu gropiţă în bărbie!

            Era aşa de drăgălaş, că toate bunicuţele şi mătuşile îl ciupeau de obrăjori ori de câte ori îl întâlneau pe uliţă.

            Acum se întorcea mândru de la şcoală cu ghiozdanul în spate, îmbrăcat în uniformă bleumarin şi cămaşă albă. Abia aştepta să ajungă acasă, să se dezbrace, să mănânce şi să facă temele. Cel mai mult îi plăcea matematica, dar şi abecedarul, mai ales că doamna le spunea poveşti inventate de ea şi le-a promis că îi va învăţa şi pe ei să inventeze poveşti.

            După ora de pregătit temele, se ducea pe imaş, la fotbal cu copiii din sat.

            Stătea cam o oră şi jumătate, că atât îi dădea voie mama, dar în acest timp tot imaşul era al lui. Grozav îi plăcea să mai alerge după mingea aceea albă cu buline şi făcea ce făcea că tot în poartă o dădea.

            Când se întorcea acasă, bunicul lui glumea şi spunea:

        – Măi, Dorinel, de ce nu mergeţi voi, fiecare cu mingea lui, să nu mai alergaţi toţi după o singură minge?!…

   – Glumeşti mata, bunicule, dar eu visez să ajung mare fotbalist, iar

pentru asta trebuie să mă antrenez în fiecare zi.

   – Ehei! Visezi mult, dar aşa şi trebuie: să visezi şi să lupţi pentru

împlinirea viselor. Sunt mândru de tine!

–          Mulţumesc, bunicule! Când voi deveni campion, te voi chema pe

podium şi voi spune: ,,Bunicul meu m-a încurajat să visez să devin campion! Poate că a fost şi visul lui…Iată, eu sunt împlinirea visului său. Mulţumesc, bunicule!”

    – Dragul meu nepoţel, aş vrea să devii de două ori campion…

    – Cum adică, bunicule? întrebă mirat Dorinel. Bunicul ar fi vrut să îi

spună că şi-ar dori ca el să devină campion în lupta cu păcatul, cu minciuna, cu răutatea, dar era prea mic şi prea nevinovat ca să îi spună despre aceste lucruri. Se gândi doar că se va ruga mereu pentru el. În loc de răspuns, bunicul îi propusese să meargă în vizită la Ionuţ, un copilaş de vârsta lui Dorinel, venit din alt sat pentru o perioadă mai lungă. Dorinel încă nu îl cunoştea. Ionuţ încă nu ieşise afară…era bolnav.

           Au luat  nişte plăcinte şi au plecat. Băieţelul era într-un cărucior cu rotile. Lui Dorinel îi plăcu enorm acel scăunel. Nu mai văzuse până atunci. Încerca să îl roage pe Ionuţ să îl lase să stea un pic în el, neînţelegând că acesta nu se putea da jos. Bunicul i-a şoptit doar, că îi va explica acasă şi că ar fi bine să îl facă pe Ionuţ să se simtă fericit.

           Aşa că Dorinel a început să povestească despre fotbal, despre mingea care aleargă pe tot imaşul, despre goluri, despre visul lui de a fi campion. Bunicul îl tot ghiontea, dar Dorinel povestea tot mai mult dorind să îl facă fericit pe Ionuţ şi încercând să îl invite şi pe el pe imaş. Până în clipa în care, Ionuţ, zâmbitor, îi spuse:

–           Dorinel, eu nu voi putea juca niciodată fotbal. Picioarele mele sunt

bolnave…am  avut un accident. Dar mă bucur că tu poţi juca. Să joci şi pentru mine şi voi fi fericit.

        Dorinel, plin de uimire, privind picioarele imobilizate ale lui Ionuţ, se uită la bunicul lui care era întors un pic într-o parte. Simţi cum inima în pieptul lui bate aşa de tare, de părea că voia să iasă afară din piept. A oftat! Poate primul lui oftat! S-a apropiat de Ionuţ, l-a prins de mână şi i-a promis că va juca fotbal şi pentru el, cât va putea de bine.

           Pe drumul spre casă, bunicul îşi dădu seama că nu mai trebuie spus nimic. Unele lucruri se înţeleg şi se simt fără cuvinte. Doar în pragul casei i-a amintit să îşi urmeze visul.

          Anii au trecut. Dorinel şi-a urmat visul şi a ajuns campion cu echipa de juniori, iar el a fost desemnat cel mai bun jucător al anului. În clipa aceea de triumf, s-a făcut o linişte deplină, fiindcă Dorinel l-a adus pe podium pe Ionuţ în căruciorul lui, ajutat de bunic. L-a luat luat pe bunic lângă el de o parte şi pe Ionuţ de cealaltă parte. Cu emoţie în glas a spus:

–           Sunt campion pentru că ,,Bunicul meu m-a încurajat să visez să devin

campion! Poate că a fost şi visul lui…Iată, eu sunt împlinirea visului lui. Mulţumesc, bunicule!” Apoi privi spre Ionuţ şi le spuse tuturor:

–          Am jucat de două ori mai bine, pentru că am jucat şi pentru Ionuţ. El

este adevăratul campion! El şi-a învins tristeţea şi neputinţa. Voi dărui jumătate din banii mei pentru ca Ionuţ să aibă un cărucior performant.

        Toată mulţimea aplauda, iar colegii de echipă l-au ridicat pe Ionuţ sus de tot cu tot cu cărucior, apoi au procedat la fel şi cu Dorinel.

      Ici-colo, mame, taţi, bunici şi bunicuţe, se căutau de şerveţele.

     Bunicul făcu o cruce, mulţumind lui Dumnezeu că a lucrat la inima lui Dorinel. Rugăciunile lui l-au crescut campion al generozităţii, al iubirii de oameni…

 

 

 

CALEŞTI CU POVEŞTI ÎNGEREŞTI

 

Maria Doina Leonte, „Povestiri pentru Fabian” – carte în curs de apariţie

 

            Atenţie! Universul prichindeilor este invadat de îngeri şi îngeriţe. Mărturie stau aceste poveşti cu litere cereşti, pe care autoarea le aduce aici, spre judecată, (ori spre delectare?) celor mici. De unde? Ai să te miri: din „Cutia cu amintiri”. O cutiuţă fermecată, nici lungă, nici lată.  Rotundă? Şi legată c-o fundă? Să vedem ce găsim în ea, poate ne alegem şi noi  cu ceva. Ceva folositor, pe plac tuturor.

            Aşa ar putea fi prezentată o carte pentru prichindei şi prichinduţe slăbuţi şi slăbuţe, grăsunei şi grăsuţe ca nişte mămăruţe.

            Ei, dar ne-am întins la vers dulce şi nu ne-am mai duce.

            „Cutia cu minuni” –trebuie deschisă de luni până luni. Şi citită pe îndelete, dragă băiete, până o-nveţi pe dinafară, ca să nu fii tras pe sfoară. Adică să nu fii păcălit, precum ursul, de vulpe, ştiţi povestea că i s-a cam dus vestea. Auziţi minune: un băiat se juca  pe plaiul cerului cu mingi de stele. Păcatele mele!

            Un îngeraş împărţitor de vise, pare-mi-se, nu e lucru de şagă. Dă-mi şi mie unul, măi dragă! Unul frumos, maiestuos, cu Făt-Frumos. Să mi-l trimiţi în amurg, călare pe-un murg. Ori pe-un cal ţintat, că-i mai adevărat. C-un corn în frunte, mă rog, care-i inorog.

            Pe-un tobogan de curcubeu m-aş da şi eu şi m-aş legăna pe-un hamac de stele legate de nori cu nuiele. Şi tumbe pe norii pufoşi aş face, că doar nu-s colţuroşi. Sunt ca perniţele pe care mă legăna mămica mea înainte de a veni moşul Ene pe la gene. Şi alunecam şi mă duceam ca-ntr-o apă călduţă şi moale, în picioruşele goale. Tare, tare-mi plăcea să mă scald în ea.

            Şi pe când îngeraşul privea în jos, pe pământ, ce să vezi? Un băieţel cu zâmbet fermecător, care dormea şi visa un înger în zbor!

            Cum e posibil? Iată că este, în această poveste. Şi-n altele, mii, scrise pentru copii. Fabian, căci despre el este vorba, primi un vis fermecat, adică adevărat. Un vis de însănătoşire, un vis de prietenie şi de iubire.

            Aţi avut şi voi acest fel de vis? Cu o cutiuţă în care se află minuni?

            Dacă ai avut, să mă suni. Neapărat. Şi-o să-l transmit, din oraş în oraş şi din sat în sat, ca prichindeii să se roage la îngerul lor păzitor, să le aducă şi lor, din Cutia cu minuni, un vis. Am zis.

            Ei, şi tot aşa, continuă poveştile acestei doamne minunate, ca şi zânele din poveştile fermecate.

            O alta, se numeşte „Angelica şi îngeraşul”.

            Poveştile Mariei Doina Leonte sunt pur şi simplu molipsitoare. Nu poţi doar să le citeşti pur şi simplu. Ele te îndeamnă la visare, la creaţie, îţi oferă fel de fel de învăţăminte şi sfaturi, dar, mai ales, sunt educative. În această poveste suntem îndemnaţi să ne rugăm alături de părinţii noştri pentru ca problemele familiei să se rezolve. Rugăciunea în comun face multe minuni. Iată, fetiţa Angelica, de numai şase ani, se roagă alături de mămica ei, pentru ca Dumnezeu să le dăruiască un frăţior  sau o surioară pentru ea şi un copilaş mămicii. Rugăciunea comună este foarte importantă în familie şi Dumnezeu nu poate să rămână indiferent la ea.

            Fetiţa era tare tristă că nu are cu cine se juca. Aşa că au hotărât să-i ceară lui Dumnezeu această favoare. Pentru că, a avea un copil e un mare privilegiu, o favoare deosebită pe care Creatorul o acordă familiilor. Este o binecuvîntare şi un har la care familia trebuie să răspundă afirmativ.

            Şi apoi, atunci când rugăciunea e împlinită, să nu uitaţi să mulţumiţi îngerului care v-a ajutat şi a susţinut cererea voastră. Aşa se cade. Aşa e frumos.

            În povestea de faţă, familia Angelicăi primeşte în dar de la îngeraş, pe micuţul Fabian, o scumpete de băieţel, la apariţia căruia, camera s-a umplut de lumină.

            Voi ştiaţi că îngerii au inimă? Cum să nu! Şi încă o inimă caldă, iubitoare, duioasă, plină de bunătate. „Inimă de înger” – povestea Mariei Doina Leonte, tocmai acest lucru îl subliniază.

Costeluş este un băieţel visător,  de 8 ani, căruia îi place să stea culcat pe iarbă şi să privească norii în asfinţit. Ciudate arătări care se plimbă pe cer! Iată, acum închipuie o inimă uriaşă care, se pare că e chiar Inima lui Dumnezeu. Dar care copil nu a visat cu ochii pe cer la prefacerea rapidă a norilor în fel de fel de dihănii şi vrăjitoare. Dar Costeluş vede acum pe cer, din nori, un îngeraş cu aripile strânse, apoi o claie de vată de zahăr. După multe înfăţişări, norii s-au ascuns şi înserarea a pus stăpânire pe pământ. Băieţelul şi-a dorit să aibă o inimă uriaşă, să-i poată iubi pe toţi, pentru că dacă ai inimă mare, eşti ca un înger.

În poveştile Mariei Doina Leonte copiii învaţă să iubească, ceea ce e cel mai însemnat lucru, pentru că, dacă nu ştii să iubeşti, nu vei avea parte de iubire.

O altă poveste se numeşte „Vis împlinit”. De data aceasta, visul este al lui Dorinel. Şi nu e altul decât acela de a fi campion la fotbal. El a învăţat de la bunicul lui că trebuie să munceşti mult şi să lupţi ca să-ţi împlineşti visul. Dar mai există şi altfel  de campioni, campioni în lupta cu păcatul, cu minciuna şi cu răutatea. Bunicul îl învaţă cum să preţuiască lucrurile şi oamenii şi cum să-i ajute pe cei care au nevoie. Cei doi îi fac o vizită unui alt băieţel, bolnav, într-un cărucior cu rotile. Copilul nu şi-a dat seama de suferinţa celuilalt decât când acesta i-a povestit că a avut un accident şi că nu va mai putea juca niciodată fotbal. Cu toate acestea, Ionuţ nu-i invidia pe ceilalţi copii care se puteau juca. La întoarcere, Dorinel află poate prima lui lecţie de viaţă: „Unele lucruri se înţeleg şi se simt fără cuvinte”.

Peste ani de zile, visul lui Dorinel s-a împlinit. Dar el n-a uitat niciodată învăţăturile bunicului şi pe copilul infirm căruia i-a făgăduit că va juca şi pentru el. Şi într-adevăr, la Campionatul de Juniori, pe podium, aducându-i pe cei doi lângă el, le-a mulţumit şi a spus mulţimii:

“Sunt campion pentru că ,,Bunicul meu m-a încurajat să visez să devin campion! Poate că a fost şi visul lui…Iată, eu sunt împlinirea visului lui. Mulţumesc, bunicule!” Apoi privi spre Ionuţ şi le spuse tuturor:

Am jucat de două ori mai bine, pentru că am jucat şi pentru Ionuţ. El

este adevăratul campion! El şi-a învins tristeţea şi neputinţa. Voi dărui jumătate din banii mei pentru ca Ionuţ să aibă un cărucior performant.

        Toată mulţimea aplauda, iar colegii de echipă l-au ridicat pe Ionuţ sus de tot cu tot cu cărucior, apoi au procedat la fel şi cu Dorinel.”

            Ce frumoasă poveste! Poate că fiecare din noi am avea ceva de învăţat de aici. Cum să mulţumim celor care ne-au ajutat să ne împlinim visul.

 

 

Comentariu de: Cezarina Adamescu

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: