-Cezarina Adamescu:,,Cum se joacă un bunic”


Ei, e cineva pe-aici să-mi spună niscaiva poveşti pentru bunici? Fiindcă nu ştiu ce să mă mai fac cu bunicul meu, ţină-l Dumnezeu! Nu vrea să doarmă şi pace de la o vreme încoace. Mă gândesc chiar să-l adorm fără veste, cu vreo poveste. Sau, dacă inima îi dă ghes şi-l îmbie, cu o poezie!…

Bine, fie. Tot eu vă spun, c-aşa sunt eu. Şi nici nu-i prea greu.

Spune-mi, ai văzut vreodată bunic care să se joace precum cel mai mic dintre copii? Să ştii că eu am întâlnit, altfel nici n-aş fi pomenit.

Pe bunicul despre care vreau să vă spun, l-am întâlnit în ajun. Îl cheamă Stan Gologan. Când l-am văzut se dădea la vale pe-un tobogan într-un parc lângă un castan înflorit. Îl ţinea în braţe pe Codruţ, nepotul său favorit şi se lipea strâns de el, să nu cadă. Nepotul îl proteja şi uite-aşa se jucau cât e ziulica de mare, ba şi în câte o zi de sărbătoare.

Nepotul nu ştia ce e frica şi-l apăra pe bunic, mai ales că, acesta fiind cam bătrân (ca orice bunic!) avea rău de înălţime. Când se jucau de-a ascuns prin casă, doar câteva secunde îi erau de ajuns să se pitească după un colţ de perdea sau sub masă şi nepoţelul nu întârzia să-l găsească.

Învăţaseră de la o vreme, pesemne, să se înţeleagă prin semne când puneau la cale o nouă ispravă şi, fără zăbavă, se apuca fiecare de treabă. Dacă isprava era prea de tot, bunicul nu dădea vina doar pe nepot. Dimpotrivă, lua asupra sa toată vina, indiferent care era pricina. Dar nici nepotul nu se lăsa păgubaş, să nu credeţi cumva că era laş. Se declara vinovat în exclusivitate, chiar dacă împărţiseră fapta pe jumătate şi îi aşteptau pe mămica şi pe tăticul să facă dreptate.

Şi acum, să-mi spuneţi urgent, aţi văzut bunici pedepsiţi de mămici sau tătici? Toată povestea poate lua o întorsătură hazlie, asta se ştie.

Într-o zi, tăinuiră, bunic şi nepot, să meargă la pescuit pe un iaz. Întâmplarea n-ar avea pic de haz dacă nu v-aş spune că iazul ales – nu se afla nici la munte şi nici la şes, ci pe un maidan părăsit în spatele blocurilor de locuit, dintr-un nou cartier. Acolo se strânseseră atâţia pui de baltă (adică broaşte) şi mormoloci şi se adunau atâţia boboci de gâscă şi raţă încât păreau înşiruiţi pe o aţă plutind în flancuri de doi şi de trei şi urmăriţi de cete de câini şi căţei.

Bunicul Stan fiind mai voinic (un pic!) şi mai năzdrăvan decât nepoţelul Codruţ, adusese o pană de struţ, o-nfipsese într-o plută şi uitând de criza de gută, o agăţă c-un cârlig de o sfoară subţire la capătul de jos şi-o atârnă de un băţ lung de stuf. Uf! Cât amar şi năduf pentru a descrie o biată undiţă pe hârtie!

Undiţa fiind astfel alcătuită, căută o nadă potrivită. (Nu, nu Nada florilor, cum aţi fi crezut, din povestea Bădiei Mihai, ci o nadă de peşte.) Hai, ghiceşte!

Puse pe Codruţ să sape o groapă, cât să încapă hârleţu-n pământ. De acolo nepotul scoase câteva râme suficient de groase şi agăţă una-n cârlig. Rima se făcuse ca un covrig. Şi se ferea şi se zbătea, fiindcă o cam durea.

Primul peşte prins a fost un…catalig pierdut de cineva de curând. Când îl văzură cei doi năzdrăvani pescari amatori, i-au trecut cu fiori. Şi fiindcă nu dădeau doi bani pe el îl aruncară-napoi în apa din iaz. Ce necaz! Chiar atunci zăriră un cocostârc sau un stârc, cu un smoc de pene pe cap stând într-un picior îmbufnat. Ce doi, firesc, s-au întrebat din priviri de ce stă pironit ca o ciupercă în ploaie, cu picioruşul lung şi subţire şi nu-l dezdoaie dintre pene. Sau îi e lene?

Când acolo, cocostârcul sau stârcul, ţuşti! în cârca bunicului lovindu-l în spate cu ciocul, arză-l-ar focul sau mai bine, bată-l norocul, nemaicontenind cu reproşul că i-au pierdut… cata…loşul (adică galoşul de stârc!)

Tot atuncea, un ţarc, adică un pui de ţarcă (o specie de coţofană, parcă), stând într-un par şi ciugulind dintr-o pară (încercând să o stoarcă de sâmburi cu ciocanul şi făcându-i în coajă o mulţime de dâmburi), întrebă într-o doară:

-Ce te doare de eşti aşa supărat, frăţioare?

-Nu vezi c-am rămas desculţ de-un picior sau eşti orb (aici ar fi trebuit să folosesc cuvântul chior pentru rimă, dar nu catadicsesc, pentru că mi se pare jenant un asemenea cuvânt – nu prea elegant).

Şi ca să sfârşesc povestea, trebuie să vă dau vestea: Stan şi Codruţ, nepoţelul, văzând că nu şi-au atins ţelul, adică nu au noroc la peşte, s-au pus cu tot zelul să adune mormoloci şi cât ai pocni din deş’te au şi prins două duzini, să le dea nadă la rechini când vor pleca într-o croazieră pe mare. Auziseră ei undeva, că, dacă foloseşti mormolocii ca nadă la rechini, balene sau foci şi le presari puţină sare pe coadă, ei se vor speria atât de tare încât vor amuţi mâlc.

Povestea are un tâlc, pentru că, de ce credeţi voi că voiau bunicul şi nepotul să sperie în aşa măsură rechinii, încât aceştia să uite înotul şi să se pună pe alergare mâncând pământul din mare?

Vă mai las un pic să vă gândiţi. După răspuns, negreşit, nu va putea spune nici un copil că a greşit, iar eu mă voi retrage tiptil, să pun la poveste

SFÂRŞIT

Galaţi, 14 septembrie 2008

Ziua Înălţării Sfintei Cruci

Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: