-Cezarina Adamescu:,,Ocheanul răsturnat”

Ce s-ar face părinţii, bunăoară, dacă lumea s-ar reduce la scară? Dar nu la o scară naturală, cu la una, desigur, imaginară. De la scara aceasta, ca într-un ochean răsturnat, s-ar vedea şi dânşii, neapărat. Şi nu cum sunt acum, maturi, serioşi, ci, pe vremea când erau curioşi şi puneau bunicilor fel de fel de întrebări, mai mult sau mai puţin acătări.

Când în inima lor largă, precum inimile de pitici, încăpeau o mulţime de animale şi gâze mici, melci-codobelci şi arici, veveriţe şi chiar hărnicuţe furnici. Când nu ştiau încă, ce meserii îşi vor alege şi le-ncercau pe toate, se-nţelege.

Pot să jur că fiecare mămică şi tătic promiteau zilnic părinţilor lor c-or să fie cuminţi, dar că ades, îşi uitau făgăduiala, bineînţeles.

Cine ar putea ţine socoteala faptelor bune sau rele, vai de păcatele mele? Şi pentru care pricină? Doar pentru a găsi fiecărui vreo vină? Nu-i treaba mea, aşa că, ferea! Eu vă spun doar atât: nici un părinte n-ar avea motiv să facă lumină în aceste-ntâmplări prăfuite, dar, fără-nconjur, ei doresc să mai facă un tur prin universul copilăresc, de unde, ascultători, se ivesc toţi eroii iubiţi. Îi ghiciţi?

-Glumiţi! – mă apostrofează un băieţel.

-Ei, niţel, spun eu convinsă că n-o să mă las de nostalgie învinsă.

Ba chiar, vă spun, şi îngeraşii păzitori, coborau seara la pătucuri, tiptil, să le vegheze somnul lor de copil.

S-ar mai juca şi astăzi, fiindcă inima îi îndeamnă, dacă n-ar avea vreo teamă că vor râde de ei, alţi părinţi de-o seamă.

Ba cu vreun cerc, ba ar sări o coardă, ar mai pocni de zid vreo petardă. Ei şi cum n-ar înălţa ei un zmeu pe un deal, plonjând direct în suprareal, adică în imaginar. Ar da timpul puţin îndărăt, până hăăăt! pe vremea când modelau primul avion de hârtie.

Nu trebuie decât să facă un salt şi au vârsta primului desen pe asfalt. Şi dacă tot merg înapoi, vor ajunge în curând la vârsta când prima minge de cârpă sau cauciuc sărea în răspăr, bătută măr de mână sau de picior.

Şi aşa, încet-încet, – fiindcă e timp berechet, vor ajunge la vârsta celui mai frumos alfabet, la primele socoteli pe tablă sau chiar în minte, la vârsta pierderii primului dinte de lapte zvârlit peste cap, pe acoperiş, unei ciori, pentru ca a doua zi de cu zori, să primească unul nou, de oţel. Tot astfel s-ar perinda fel de fel de peripeţii şi întâmplări, de la primele poezii recitate la serbări, până la scrisorile adresate lui Moş Crăciun cel darnic şi bun şi, filă cu filă, s-ar depăna cartea copilăriei ca-n vis. Ori ca în Paradis.

Şi, cu paşii săltaţi ca de lăstuni, vor ajunge la vârsta primelor rugăciuni: Înger, îngeraş coboară/ Ca pe-o nevăzută scară; Rugăciunea Domnească; Bucură-te, Maică Cerească, şi mai departe, cu străduinţă până la Mărturisirea de Credinţă…

Şi după multe păţanii, s-ar pomeni în ziua Primei Sfinte Împărtăşanii.

Ehei, de atunci, viaţa lor luase o cotitură serioasă şi nici o întâmplare nu-şi amintesc mai frumoasă, decât clipa în care, emoţionaţi, ţinuţi de mămici de mânuţă, L-au primit pe Domnul nostru Isus, în chivotul inimii lor micuţe.

De atunci n-au uitat să meargă nici o duminică la liturghie, aşa, ca o promisiune, pe vecie.

Tot de atunci deveniseră mai calmi şi mai buni, ca-n Cartea cea Sfântă şi plină de atâtea minuni!

Şi, fiindcă de la un timp îi îmbie tot felul de amintiri şi frânturi de copilărie, îi privesc, iată, cu nostalgie pe fiii lor ca-ntr-o oglindă fermecată, văzându-şi propriul chip de altădată. Iar la rândul lor îi sprijină pe copii să-L primească pe Domnul Isus, în chivotul inimii lor.

Bravo lor!

Galaţi 14 septembrie 2008

Ziua Înălţării Sfintei Cruci

Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: